Syndicated Column by Marc S. Ellenbogen

Published in The Washington Times

PRAGUE, Czech Republic, July 17 (UPI) — “If that’s what you need, that’s what you got,” was the latest Bush-speak delivered in Cleveland, Ohio, last week. President George W. Bush was referring to a request from Gen. David Petraeus, the overall commander of U.S. forces in Iraq, for 20,000 extra troops. In fact, the general had asked for 100,000 more troops. This was rejected by Bush and his advisers.

Petraeus was correct in asking for an increase of 100,000 — he knows he actually needed 200,000 more in his theater of operations — troop strength no longer available in the U.S. arsenal. But 100,000 would have been possible, and would have given the “surge” a fighting chance to work; a necessary coefficient would include increased diplomacy. Which begs the question: Why didn’t Bush increase the force by the requested amount?

I have been known to say that “I believed that Bush believes in what he is saying.” While I have hammered Vice President Dick Cheney and former Defense Secretary Donald Rumsfeld in my column, I have not considered Bush to be disingenuous. But the president is showing a tendency to issue statements that even he cannot possibly believe. And this goes to the heart of why the Bush administration — and now the Republican Party — is in very deep trouble politically.

It seems that even some of the president’s most ardent supporters are jumping ship. Even those people like me, who are doubting Thomases and who have long seen a serious problem with the president’s staff, were prepared to give him the personal benefit of the doubt. And folks, I am no Bush supporter — never was, never will be.

But like most Americans living overseas, I have often defended the United States despite disagreeing with the administration. Especially after Iraq, I have found myself in conversations — as have all overseas Americans (according to the Association of Americans Resident Overseas there are some 7 million of us) — defending the United States and her interests. As a patriot, I am always prepared to give our commander in chief a fighting chance.

After Sept. 11, 2001, there was enormous goodwill towards the United States around the world. Even after Afghanistan, most countries understood and supported targeting the Taliban. But poll after poll of world citizenry puts the United States behind such democracies as North Korea, China and Yemen as a leading cause of disunity around the world.

Of course I disagree — massively — and it puts me into a great rage that our great country is in a political free-for-all in the minds of many. But others, and there are many of them as well, wait for a new America and a new direction. I want that as well. Nobody, and not even his closest security advisers, see a link between those who committed Sept. 11 and the war in Iraq. Was it desperation that led the president to try to connect both again in his speech at Fort Bragg, N.C.?

The president stated: “The troops here and across the world are fighting a global war on terror. The war reached our shores on September the 11th, 2001. The terrorists who attacked us — and the terrorists we face — murder in the name of a totalitarian ideology that hates freedom, rejects tolerance, and despises all dissent. Their aim is to remake the Middle East in their own grim image of tyranny and oppression — by toppling governments, by driving us out of the region, and by exporting terror.

“Iraq is the latest battlefield in this war. Many terrorists who kill innocent men, women, and children on the streets of Baghdad are followers of the same murderous ideology that took the lives of our citizens in New York, in Washington, and Pennsylvania. There is only one course of action against them: to defeat them abroad before they attack us at home.”

On the face of it, I actually agree with the president. But the link to Iraq is simply not true. And he knows it.

What’s more, the war has roped in other countries and has sacrificed their citizens too. Every time a link is made to Iraq we take many steps back in our ability to create a coalition against terror. The United States cannot win alone.

We are following the war against terror — and its consequence.

Some of us have served in that war.

We know better.

——————————————————

(UPI Columnist Marc S. Ellenbogen is chairman of the Global Panel Foundation and president of the Prague Society. A venture capitalist with seats in Berlin and Prague, he sits on the National Advisory Board of the U.S. Democratic Party.)

A plecat astazi la cele vesnice al cincilea patriarh al Bisericii noastre. Cu adanca parere de rau pentru pierderea pe care o incearca intreaga Biserica Ortodoxa Romana si milioanele de crestini romani, aduc omagiu memoriei Patriarhului de astazi, rugand Domnul sa-i aseze sufletul in pace alaturi de predecesorii lui Miron, Nicodim, Iustinian si Iustin.

Am fost contemporanul tuturor acestor lideri crestini ai neamului nostru. Fiecare dintre ei a avut de tinut piept unor vremuri unele mai grele decat celelalte. Ca si Biserica Ortodoxa, Casa Regala a avut, in ultima jumatate a secolului trecut, durerea de a nu putea opri sfaramarea mandriei si identitatii nationale.

Familia noastra si cu mine suntem alaturi de toti cei care varsa astazi o lacrima pentru parintele Patriarh si cerem luare aminte la importanta pe care credinta stramoseasca o are in Romania de astazi.

Odihneasca-se in pace!

La judecata zilei

Recent, Televiziunea Romana a difuzat un film documentar in care era prezentata scandaloasa situatie a inimii Reginei Maria, care dovedeste limpede ca, la 17 ani dupa caderea statului comunist, cei de la Ministerul Culturii inca se mai comporta ca niste autentici bolsevici. A pastra, intr-o pivnita de muzeu, inima cuiva (chiar daca nu este o mare regina) este o profanare contrar traditiilor noastre, iar a refuza sa plasezi inima in raclele ei si sa restitui totul familiei nu este decat continuarea unei hotii calificate. Nu furi sicriul mortului sa-i scoti corpul pe motivul ca este lucrat artistic si din metale pretioase.

Constantin BALACEANU-STOLNICI

Prin trecerea la cele vesnice a Patriarhului s-a stins, in Romania, un lider. Al cincilea patriarh al tarii noastre a avut un destin greu, sinuos, plin de capcane si de ambiguitati, precum a avut intreaga natiune, in ultimele decenii.

Parintele Patriarh a fost un lider de pret. Fiindca puterea sa se compunea din generozitate, din loialitate, din spirit de raspundere si din singuratate.

La prima intalnire a sa cu regele Mihai, el a vorbit despre a doua intoarcere a lui Isus, stiind prea bine ce insemnau cuvintele lui pentru viitor. La intrarea in palatul patriarhal, el s-a adresat Majestatii Sale: Binecuvantat este cel ce vine in numele Domnului!

In lumea romaneasca postdecembrista, plina de ambiguitati si de incertitudini, o lume in care substanta puterii, precum si onorabilitatea si reprezentativitatea ei s-au alterat, liderii credintei, coroanei si ai identitatii nationale sunt lideri de pret.

Plecarea Parintelui Patriarh Teoctist lasa un adanc gol sufletesc si spiritual.

Fie-i tarana usoara!

Intensitatea si complexitatea angajamentelor mele din ultimii ani, ca si tensiunea permanenta in care societatea noastra traieste, m-au impiedicat uneori sa fac zilnic ceea ce as fi vrut.

Astazi este un bun moment sa impartasim, cei care cititi aceste randuri si cu mine, gandurile unui om pe care il apreciez mult. El se numeste Fareed Zakaria si este un jurnalist american de origine indiana, editorialist la Newsweek si director editorial la Newsweek International. El este autorul unei excelente carti, „The Future of Freedom. Illiberal Democracy at Home and Abroad“, care m-a inspirat in alegerea temei pentru teza de doctorat in stiinte militare, pe care am sustinut-o in martie 2006.

Astazi va prezint un excelent articol al lui Zakaria, despre Rusia si Eltin. Nu numai ca sunt de acord cu ceea ce spune el, dar ofer vizitatorilor romani ai blogului sansa de a compara spusele lui cu realitatea romaneasca de astazi. Zakaria arata cum un lider precum Eltin a putut face lucruri fundamental bune si definitiv rele, in acelasi timp.

*

Mult Stimate Principe,

Vã adresez aceastã scrisoare din mare respect fata de istoria Romaniei, atât de legata de cea a familiei regale.

La Poiana Tapului (Busteni), la poalele padurii, la începutul drumului ce duce la cascada Urlatoarea, a existat pret de o suta de ani mormantul doctorului Kremnitz, medic al casei regale.

De sotia acestuia Mite si de idila romanticã cu Eminescu vorbeste si Eugen Lovinescu in romanul ,,Mite’’.

Nici comunistii nu l-au atins. El a existat în forma sa initiala pana acum un an. Foarte recent plimbandu-ma prin acel cartier am constatat ca el a disparut. Pitorestilor pajisti si poieni din trecut acum le-a luat locul un cartier de vile. Mormantul a fost pur si simplu mutat probabil pentru ca terenul de amplasament al monumentului funerar sa fie utilizat ca suprafata de constructie.

El se aflã acum într-un parculet din Poiana Tapului, în vecinãtatea unui restaurant. Ce este si mai trist este faptul cã prin mutare monumentul s-a deteriorat. Crucea s-a micsorat, betonul armat a fost turnat copios luând locul pietrei cioplite. Monumentul ar fi meritat o inscriptie lãmuritoare, si o includere în patrimoniul cultural.

Vã trimit o poza cu vechiul amplasament si câteva cu situatia sa actuala. Am speranta cã sunteti persoana capabila a face demersurile care sa repare aceasta nedreptate facuta trecutului Romaniei.

Cu stima
Mircea Dragan

Str.Covurlui 18
Ploiesti

De cate ori petrec un timp mai lung la castelul de la Savarsin, urmaresc cu uimire hotararea discreta a Principesei Margareta de a reface, pas cu pas, mostenirea Reginei-mame Elena. Imi vine sa zambesc, cu admiratie, la gandul ca incapatanarea cu care Principesa incearca sa construiasca, din nimic, opera bunicii sale seamana cu greva regala a tatalui ei, de acum sase decenii, in care tanarul Rege incerca, fara instrumente, sa tina piept unei realitati care confunda evidenta cu legitimitatea.

Regina Elena, care a marcat definitiv viata si destinul a doi oameni, fiul ei Mihai si prima ei nepoata, Margareta, a construit aici, in numai cativa ani, un model de regalitate, de comunitate, de armonie si frumos, de respiratie europeana, ca o palma morala data timpul in care o facea, adica anii 1941-1943.

Femeia aceea inalta si fragila, de un rafinament absolut, intoleranta la urat si la nedrept, cea care ii cerea maresalului Antonescu sa nu ucida evrei, cea care se uita cu indiferenta politicoasa la Hitler si care a suportat o viata intreaga lipsa de cavalerism si de cuvant a fostului ei sot, cea care a refuzat propuneri care i-ar fi schimbat viata doar pentru a nu afecta viitorul fiului ei surghiunit, femeia aceasta de sange regal si imperial, cum va fi reusit ea sa creeze Savarsinul, ca model european cu parfum stravechi, in asemenea contrast cu momentul romanesc de atunci, confiscat sovietic?

Poate ca acesta este motivul pentru care Principesa Margareta doreste cu atata ardoare sa redea frumusetea sobra si calda a caminului regal si a parcului de douazeci de hectare: nevoia launtrica de a reface un model, un legamant, un pariu cu istoria europeana a secolului trecut, care nu prea flateaza continentul.

Principesa Margareta, absolventa de stiinte politice si relatii internationale la faimoasa universitate din Edinburg, are un puternic reflex, caracteristic generatiei ei, de impotrivire la nedrept, la ipocrizie, la aventurierii politici, la crimele sistemelor totalitare si la „demagogia latrans“, cum spunea, din cate imi aduc aminte, Ibraileanu. Astfel, Savarsinul Principesei Margareta are astazi de infruntat nu descreierarea unui secol insetat de sange, ci marlania institutionalizata, grava tentatie a domniei omului si nu a legii, nesocotirea pana la limita legalului a regulilor bunului-simt.

De la intoarcerea la Savarsin din 1 iunie 2001, dupa o asteptare de sase ani, in care am incercat toate sentimentele, de la deznadejde la speranta si de la umilinta la privirea cu umor a situatiilor de necrezut, castelul golit de patruzeci de ani de lasitate, furt si indiferenta agresiva isi reface, putin cate putin profilul, incepand sa dea semne de frumusete, de armonie, de autenticitate si de catifelarea aceea protectoare si feminina, de nespusa gratie a Reginei-mama Elena.

Castelul a intrat in reparatii, parcul va fi refacut cu specialisti romani si britanici, iar comunitatea va beneficia de proiecte sociale, culturale si educative, prin intermediul Asociatiei de Dezvoltare Durabila, creata tot de Principesa, cu cativa ani in urma. Primarul Ioan Vodicean, sotia sa Adina, ca si angajatii castelului Sebastian, Elena, Viorica mare si Viorica mica, Iosif, Adam, Nelu si ceilalti care au ramas fideli castelului de azi, alaturi de dl Farkas si cei de la Ocolul Silvic Regal vor dovedi curand ca Romania rurala nu este un subiect de dispretuit de la inaltimea cinismului civic al inteligentei europene.

O scenă de povestit de la lansarea (ce cuvînt nepotrivit) a două cărţi. Un eveniment la încheierea căruia, lucru rar, regele Mihai a acordat autografe pe una din cărţi, o monografie a sa, scrisă de Ivor Porter, un fost agent britanic, paraşutat în România într-o operaţiune specială, în 1943, pentru a crea o legătură între Aliaţi şi Iuliu Maniu (în calitatea sa de reprezentant al opoziţiei). O operaţiune nereuşită, în care Ivor Porter şi camarazii săi au fost prinşi rapid de jandarmi şi ţinuţi prizonieri pînă la data de 23 august 1944, zi în a cărei seară Ivor Porter l-a cunoscut chiar pe rege. A fost impresionat aşa de mult încît a scris o carte despre viaţa regelui, pe care a publicat-o şaizeci de ani mai tîrziu.

Celălalt volum lansat simultan, în prezenţa membrilor Casei Regale, este de fapt ultimul din seria memoriilor reginei Maria, intitulate Povestea vieţii mele. Volum special şi prin faptul că a fost ţinut secret de autoare şi descoperit abia recent de cercetătoarea Diana Mandache, care aflase cu ani în urmă despre existenţa manuscrisului. O altă poveste interesantă.

Dar, aşa cum ziceam, şi despre lansare ar fi ceva de spus. Lumea, anunţată că poate obţine semnătura regelui, s-a aşezat civilizat la rînd. Prezenţa sa impunea o asemenea atitudine sobră, deşi instinctul oamenilor ar fi fost probabil să se înghesuie sau să se bage în faţă. La rînd, fiecare îşi avea propriile probleme. Cuvenita reverenţă s-a dovedit pentru mulţi un gest complicat şi care, din lipsă de exerciţiu, le ieşea cu totul stîngaci. Unii au preferat să nici nu încerce. O doamnă întreba dacă n-are cineva un pix în plus. Credea că va trebui să-i ofere regelui instrumentul cu care să semneze. Evident însă, acesta semna cu stiloul său. Se uita la fiecare din cei care-i treceau prin faţă, preţ de o secundă, nici mai mult nici mai puţin, cu o privire binevoitoare şi atentă. Îşi cobora apoi ochii asupra cărţii ce i se întindea şi se semna pe pagina a treia „Mihai R“. Făcuse acest lucru de peste zece ori, cînd, la un moment dat, un tînăr i-a spus: „Maiestate, vă rog să treceţi şi data acolo…“. Regele l-a privit cu o zecime de secundă mai mult decît pe ceilalţi, şi-a aplecat apoi privirea asupra cărţii şi, fără o vorbă, a scris la fel ca la ceilalţi: „Mihai R“. Cel care-i întinsese cartea a încercat să mai zică ceva, dar probabil că şi-a realizat brusc gafa pentru că s-a retras rapid, cu faţa roşie. Ritualul autografelor regale a mai continuat o vreme, dar la coadă erau foarte, foarte mulţi oameni. Era evident că regele nu avea cum să le ofere autografe tuturor. Mă întrebam cum va ieşi din această situaţie. La un moment dat, a venit şi gestul aşteptat. Majestatea sa a trecut de două ori cu mîinile pe deasupra mesei, în semn de încheiere, după care şi-a închis stiloul şi s-a ridicat simplu, trecînd pe lîngă cei care încă mai aşteptau. Un gest firesc şi ferm în acelaşi timp, care, însă, probabil că nu-i iese oricui. Nimeni n-a îndrăznit să-l roage să continue sau ceva de genul ăsta. În cîteva secunde, regele părăsise sala. Iar în acel moment mi s-au înşiruit în minte figurile tuturor conducătorilor României care i-au urmat.

Sunt bucuros sa port acest dialog, daca sunteti de acord, pe calea blogului, unde puteti posta toate chestiunile pe care doriti sa le discutam.

Ar fi o buna ocazie pentru ca si multi tineri care citesc acest jurnal online, sa beneficieze de ideile discutate de noi.

Va multumesc pentru mesaj. Sunt bucuros ca va intereseaza cartile legate de Familia Regala. O parte a lor le puteti gasi pe situl meu internet www.princeradu.ro/

O alta parte sunt disponibile pe siturile editurilor Humanitas, Polirom si Nemira. Sunt si multe alte volume publicate de alte edituri. Din pacate, singurele limbi de circulatie in care unele dintre ele s-au publicat sunt engleza si franceza.

Din cate stiu, nu exista o editie noua a vreunei carti despre Familia Regala romana in limba germana, in afara de cartea despre regina Elisabeta, Carmen Sylva, scrisa de doamna Annemarie Podlipny-Hehn si publicata de editura Solness Verlag de la Timisoara, in anul 2001.

V-am raspuns la scrisoare intr-un comentariu asezat chiar in josul paginii ei. In plus, va confirm ca scrisoarea a ajuns la Majestatea Sa, care va va raspunde in curand.

Mesajul dumneavoastra a ajuns la secretariatul Majestatii Sale, de unde veti primi un raspuns in urmatoarele zile. Va multumesc pentru faptul ca ati ales aceasta cale de a comunica.

In incheiere, as vrea sa spun cat de bine imi pare ca eseul domnului Andrei Brezianu despre cartea Majestatii Sale Regelui Mihai isi gaseste locul in acest blog, la rubrica “Atitudini”. Imi pare nespus de rau ca domnul Brezianu a fost in imposibilitatea de a-si citi randurile la lansarea de la Athénée Palace. Aici, poate, vor fi mai multi ochi care se vor bucura de cele scrise de domnia-sa.

Cu ocazia sarbatorii, au oferit, ospitalier, gustari si racoritoare si au organizat, in plin camp, o expozitie de unelte si aparatura mecanica pentru agricultura, de cea mai buna calitate.

Maschio-Gaspardo este prima companie de care mi s-a vorbit in vizita mea la Chisineu-Cris, in urma cu cateva luni. Sunt bine integrati in comunitate, sunt foarte muncitori si seriosi si au un just simt al masurii. Complet diferiti de conationalii lor care au pus mana pe distribuirea retelei electrice in Banat si care isi bat joc de consumatori. In comuna Savarsin, de exemplu, curentul electric se opreste, fara motiv, de cateva ori pe zi, distrugand becuri, frigidere, cutii frigorifice, televizoare, DVD, tot ceea ce oamenii au agonisit cu eforturi si sacrificii de o viata.

Dimineata de la Chisineu-Cris a fost o placere. In plus, este pentru prima oara cand, de la inaugurarea proiectului “Orasele Romaniei”, merg pentru a doua oara intr-o localitate. Orasele romanesti pe care le are in vedere proiectul sunt cele cuprinse intre 4000 si 50000 de locuitori, asezari urbane care nu sunt resedinta de judet, iar numarul lor este de peste 150. A merge a doua oara inacelasi loc nu este un lucru la indemana.

Am promis primarului Gheorghe Bunduc, foarte mandru de orasul lui la sarbatoarea de astazi, ca voi reveni la sfarsitul anului, ca sa inauguram o moderna pista de biciclete, care se face cu o investitie importanta.

I-am spus vice-primarului Aradului, dl Dekany, care era alaturi, pe platforma inaugurala, ca imi vine sa zambesc la vederea unui astfel de “peisaj rural”: pancarde si sepci colorate, cu logo-ul Maschio-Gaspardo, tricouri portocalii, apa minerala sub umbrele albe, masini si utilaje agricole imaculate si un camp arat recent, care arata ca in fotografie.