Decembrie 1918, prin ochii Reginei Maria

Romania Libera
Vineri, 30 noiembrie 2007

Doar cu un an inainte de implinirea a noua decenii de la infaptuirea Marii Uniri, aceasta continua sa ramana evenimentul cel mai important din istoria moderna a poporului roman. Ni se ofera astfel sansa sa ne reamintim ca avem o constiinta nationala pentru a carei edificare inaintasii nostri chiar au luptat si au suferit, ceea ce unora dintre noi, acum, li se poate parea bizar. In acelasi timp, putem medita asupra felului in care Unirea a fost realizata, fiindca nu a fost ceva servit “pe tava”, de la sine inteles – dimpotriva –, ci a insemnat un maxim efort al vointei si inteligentei fruntasilor de atunci.

Vazand ce emotionata a fost Regina Maria intelegem ce inseamna sa fii cu adevarat un conducator de stat si nu un bautor de cupe de sampanie. Din memoriile ei reies bucuria si entuziasmul care au miscat-o pana la lacrimi in acele clipe inca de pe atunci istorice, cand revenea dupa doi ani in Capitala tarii. Tocmai de aceea un eveniment de o asemenea anvergura nu e ceva abstract, depersonalizat si decontextualizat. Comunistii au incercat prin propaganda lor sa separe Marea Unire de fauritorii ei, aducand in prim-plan teza marxista potrivit careia istoria ar fi fost facuta (doar) de popor. Dar poporul nu e de-ajuns daca in fruntea sa nu exista adevaratii conducatori si adevaratele personalitati care stiu sa-l indrume. In cazul nostru personalitatile au jucat un rol decisiv si cinstind un eveniment le cinstim de fapt pe ele.

Marea Unire

Regina Maria: Ne-am intors cu adevarat, ne-am intors acasa dupa un surghiun de doi ani. Sa indrasnesc oare sa rostesc marele cuvant? Ne-am intors triumfatori!…
Un eveniment de anvergura celui pe care-l sarbatorim maine poate fi privit cel putin din doua puncte de vedere. Prima privire, asadar, este aceea care vine de la contemporani. Tocmai din acest motiv ne-am gandit sa selectam un fragment din memorialistica reginei Maria, al carei rol in realizarea Marii Uniri, asa cum se stie, a fost covarsitor. Tonul ei patetic este de la sine inteles, neputand sa-si reprime emotiile firesti determinate de ceea ce ii fusese dat sa traiasca.

O a doua privire vine dinspre istoricul autorizat care, din perspectiva timpului scurs, are privilegiul sa analizeze cele petrecute atunci, sa judece un intreg context, sa faca asocieri si disocieri pentru a completa un tablou al semnificatiilor si al efectelor lor peste ani. Am ales un fragment din lucrarea lui Florin Constantiniu “O istorie sincera a poporului roman”, in care distinsul carturar ne pune in fata zilele de atunci tensionate dar si inaltatoare. Iata fragmentul:

“Hotararea de la Alba Iulia apare ca o sinteza intre programul national si cel social si o sinteza intre unirea neconditionata si unirea conditionata. (Exista marturii ca un grup de tineri ofiteri ardeleni alarmati de zvonurile despre o unire conditionata au patruns in camera in care se redacta hotararea si au exercitat presiuni pentru execitarea unirii neconditionate. In cele din urma, Iuliu Maniu avea sa gaseasca formula finala, dar numai dupa lungi discutii cu Vaida Voevod, partizan ferm al unirii neconditionate). Ea exprima o anumita rezerva critica fata de randuielile din Vechiul Regat, rezultata dintr-un amestec de repulsie fata de orientalismul moravurilor, mizeria taranimii si imaginea creata de indelungata propaganda maghiara ostila Romaniei. Teama de politica de centralizare autoritara, atribuita lui Ion I. C. Bratianu, i-a facut pe basarabeni sa voteze initial o unire conditionata, pe bucovineni sa faca referiri la viitorul regim democratic si pe transilaneni sa expliciteze amanuntit libertatile democratice, reforma agrara si drepturile muncitorimii. Romanii din Basarabia, Bucovina, Transilvania si Banat voiau unirea cu Vechiul Regat si crearea statului national roman, dar, in acelasi timp, voiau si garantii ca acele aspecte negative din societatea romaneasca de peste Prut si Carpati – adica din patria-mama – nu se vor extinde si asupra lor. Dincolo de aceste rezerve – lesne de inteles si, in fond, benefice pentru natiunea romana – Marea Unire din 1918 a fost – si ramane – pagina cea mai sublima a istoriei romanesti. Maretia ei sta in faptul ca desavarsirea unitatii nationale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid, este fapta istorica a natiunii romane, realizata intr-un elan tasnit cu putere din strafundurile constiintei unitatii neamului, un elan controlat de fruntasii politici, pentru a-l calauzi cu inteligenta politica remarcabila spre telul dorit.”

Poate cele mai frumoase cuvinte despre Regina Maria ii apartin Patriarhului Miron Cristea care o caracteriza astfel in 1935, cu prilejul aniversarii a 60 de ani de la nasterea ei: “A activat pentru cultura, arta, mila crestina, spitale, vaduve, orfani, saraci, orbi si peste tot unde este nevoie de ocrotire si impartire de mangaiere si alinare.

Regina Maria a fost cea dintai care a stat ca o stanca, cu sufletul neclintit in convingerea biruintei finale. Ca un inger pazitor a mentinut moralul in cercul central al aspiratiilor nationale, de unde toata lumea romaneasca astepta orientare si indemn. In acele clipe critice a fost un mare noroc pentru noi, pentru demnitatea noastra, ca am avut-o. Ca nascuta englezoaica, da expresie zilnica, in fata tuturor, increderii etnice a neamului sau de origine: «Pe englezi nimeni nu-i va birui. Deci biruinta finala va fi a aliatilor, a noastra»… Ea a inteles mai bine ca oricine pe barbatii nostri de stat, cari au condus rasboiul si tara in aceste hotaritoare clipe ale istoriei sale. S-au incurajat reciproc. Armata s’a reorganizat. A curatit tara de inamic si a dat satisfactie tuturor armatelor aliate, intrand in capitala secularului inamic.
Biruinta a urmat. Pacea s’a pecetluit. Neamul s’a intregit.…”

Am redat o buna parte din acest articol, pentru ca este o caracterizare foarte buna atat a momentului cat si a rolului reginei.

si acum, sa vedem in continuare ce scria regina Maria in acea zi, insemnare publicata, in volumul “Maria Regina Romaniei – Povestea vietii mele” sub titlul:

Intoarcerea la Bucuresti dupa victorie

Cu talent, evoca momentul intrarii victorioase in capitala, dupa exilul de doi ani, reusind sa ne transmita entuziasmul poporului si emotia ei din acel moment important pentru Romania. Iata fragmente din text:

Cotroceni, Duminica 18 Noembrie/ 1 Decembrie 1918.

Ne-am intors cu adevarat, ne-am intors acasa dupa un surghiun de doi ani. Sa indrasnesc oare sa rostesc marele cuvant? Ne-am intors triumfatori!…
Adjectivele suna parca a gol,cand vrei sa pui toate pe hartie. A fost o zi de entuziasm, de delir, in pofida greutatilor de transport si a distrugerii lasate de dusmani; pana si vremea ne-a fost propice, insa ploile torentiale prapadisera cu totul drumurile stricate dinainte. Trenul nostru ajunse totusi aproape la ceasul prescris… Pe cap purtam o caciula de astrahan cenusiu, cu o curelusa sub barbie, care-mi dadea infatisarea unui flacau voinic si bucalat.. Acest costum era completat de o lunga manta militareasca, cenusie cu guler de blana…

Am fost intampinati la gara Mogosoaia de generalul Berthelot si de cativa ofiteri francezi si englezi, si, bineinteles, de generalii nostri in frunte cu Prezan.
Era acolo si Radu Rosetti cu un zambet stralucit pe chipul lui prietenos. Isi poate cineva inchipui cu ce adanca sguduire ne-am salutat. Caii ne asteptau la gara. Eu trebuia sa incalec pe marele si voinicul Jumbo, o adevarata namila plin de putere, care nu se lasa turburat de nici un fel de sgomot. E o faptura inteleapta, vrednica, de incredere, tocmai ce-mi trebuia in aceasta zi de manifestatii furtunoase.
Carol intrase calare in oras, in fruntea regimentului sau, iar fiicele noastre plecasera inainte intr-o trasura trasa de patru cai. Noi am pornit cei din urma. Regele cu mine, Niky deoparte si generalul Berthelot de cealalta. Dupa noi veneau generalii si toti adjutantii nostri si astfel trecuram solemn de-a lungul preacunoscutei sosele Kisselef, pe care erau insirate numeroase trupe; intai cele franceze si britanice, apoi ale noastre, in frunte cu regimentul meu 4 Rosiori.
Era intaia oara cand salutam pe pamantul nostru trupe aliate; bucuria de a le vedea in jurul nostru astazi, era aproape mai mult, decat puteam suporta. Ne vedeam insfarsit prietenii! Fusesem despartiti, fara nadejde, de ei in departatul nostru coltisor de lume. In tot timpul razboiului nu fusesem niciodata in legatura cu armate aliate, afara de cele rusesti;iar acestea, la sfarsit, se prefacusera intr’un prilej de groaza in loc de a ne fi sprijin.

La mijlocul drumului ne-a intampinat un sobor de preoti in odajdii stralucitoare; venisera sa binecuvanteze intoarcerea noastra, steagurile noastre si ale aliatilor. S’au inaltat cantari solemne si ni s’a dat sa sarutam crucea.

A doua oprire s’a facut in piata Victoriei. Aici ne-a intampinat dupa datina, primarul cu paine si cu sare, guvernul nostru, numerosi fosti ministri din toate partidele, corpul diplomatic, precum si o multime de doamne entuziaste care ma acoperira cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai usor de infruntat cand esti calare. Dupa aceasta, urma intrarea in oras de-a lungul vestitei Cai Victoria, scumpa inimilor romanesti…
Peste tot steaguri falfaiau la ferestre, pe acoperisuri, la felinare, si stegulete in mana fiecarui copil.

Era o simfonie ametitoare de rosu, galben si albastru. Eu de pe voinica spinare a lui Jumbo, puteam privi deasupra capetelor multimii drept in ferestrele caselor si puteam prinde insufletirea de pe fiecare chip, sa raspund fiecarui zambet, sa bag de seama infrigurarea fiecarui copil si sa simt o apropiata impartasire a bucuriei poporului meu…

Bucurestii cunoscusera toate grozaviile ocupatiei sub apasarea unor asupritori nemilosi, cari impilasera poporul cu o grea tiranie. Nu mai era omul stapan pe sufletul sau, romanul nostru galben la fata, cu capul plecat trebuise sa se supuna soartei lui. Niciun glas nu indrasnea sa se ridice deasupra soaptei, nimeni nu mai avea dreptul sa umble slobod dupa treburile sale, afara de cei ce intrasera la invoiala cu dusmanul; cei credinciosi traisera clipe grele.

Iar acum, dupa acesti doi ani cumpliti, ne intorseram biruitori in ciuda nenorocirii si a umilintii, iar visul de veacuri al Romaniei, era acum implinit. Nu e de mirare ca-si iesise din fire poporul de atata bucurie, nu e de mirare ca pana si pietrele de sub picioarele noastre pareau ca ne aclama si, ca se imbata de gloria intoarcerii.
Uitandu-ma de sus , la toate acele fete intoarse spre mine, mi se parea ca citesc in ochii fiecaruia suferintele prin care trecusera.

Alaiul nostru isi urma drumul pana in piata unde se inalta statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicata in varful bratului stang. Aici, de cand venisem in tara la 1893, mireasa nevinovata si plina de dor de tara ei, fusesem de fata la defilarea de fiece an la 10 Mai, insa niciodata la o parada ca aceasta in care luau parte armata franceza si cea engleza. Poporul insotea cu urale de entuziasm nebun, trecerea desrobitorilor nostri, care venisera de peste Dunare, drum lung ca sa fie alaturi de noi in aceasta zi de pomina.

Dupa defilare urma un Te-Deum, oficial la Mitropolie. Pe cand soseau oaspetii, am avut 10 minute de ragaz, in care sa-mi schimb uniforma in haine de sarbatoare. Slujba a fost scurta, solemna si impunatoare; biserica intunecoasa, era luminata de 1000 de faclii, iar pe cand ingenunchiam ca sa inaltam multumiri catre Domnul, cantarea unui cor de multe glasuri plutea in valuri deasupra capetelor noastre. La iesirea noastra din biserica, inainta spre noi generalul Grigorescu si in numele armatei ruga pe rege sa primeasca bastonul de maresal. Aceasta idee o dadusem eu generalilor, care se invoisera cu entuziasm, insa pentru Nando fusese ceva neasteptat. A fost adanc miscat.

Dupa aceasta plecaram spre casa, la caminul nostru, la Cotroceni, unde zacuse Mircea doi ani in singuratate, asteptand intoarcerea noastra…

Aici las sa-mi cada pana din mana. Nu e sfarsitul povestei, caci numai basmele se sfarsesc cu «fericire, cu vesnica fericire», si aceasta nu e un basm, ci povestea vietii mele.

Ceea ce a urmat apoi e lung, foarte lung, vrednic poate de luare aminte, dar totusi e mai bine sa-mi sfarsesc aici cartea, acum cand m’am intors la mormantul lui Mircea, si in vechiul meu camin. Intr’o zi voi scrie poate ce au mai urmat. Aceasta ramane de vazut. Azi simt insa ca trebue sa sfarsesc evocand cuvintele unuia ce cunoaste mult din durerile Regilor: «Aceasta truda dureroasa a dat-o Dumnezeu oamenilor, ca sa se oteleasca prin ea,Am vazut toate muncile ce se fac sub soare si iata: toate sunt desertaciune si sbuciumare a gandului.»

www.romanialibera.ro

Anul acesta, primul in care Romania isi aniverseaza Ziua nationala in cadru institutional european, am ales sa particip la sarbatoare in trei locuri distincte.

Mai intai, aseara, Budapesta. La invitatia dnei Ireny Comaroschi, un ambasador roman rafinat, devotat, profesionist si sensibil, am participat la sarbatorirea Zilei nationale a Romaniei in capitala Ungariei. Dna ambasador a facut celor sase sute de invitati o surpriza frumoasa. Receptia oficiala, gazduita intr-o cladire monumentala, a fost precedata de un spectacol alert, gratios si emotionant.

A fost un privilegiu sa intalnesc atat de multe personalitati, la aniversarea romaneasca pe pamant maghiar. Oameni politici ungari, diplomati si militari turci, germani, olandezi, rusi, slovaci, alaturi de oameni de afaceri romani.

Fete de la Academia de Educatie Fizica si Sport, alaturi de copii din Bucuresti, intr-un spectacol cu muzicieni si balerini de la Opereta Romana, au incantat ochii celor prezenti. S-au vizionat imagini cu opera lui Brancusi, iar sala a rasunat de acordurile muzicii lui Enescu.

Astazi se implinesc douazeci si cinci de ani de cand a inchis ochii, in apartamentul ei de la Lausanne, regina-mama Elena a Romaniei. In ziua de 28 noiembrie 1982, regele Mihai si ceilalti din familie au putut vedea cu ochii lor cum, in momentul in care regina a ridicat bratele spre fereastra si si-a dat sufletul, geamurile s-au deschis, iar aerul rece care a intrat brusc in camera a miscat cu putere perdeaua. A fost ca si cum fratii reginei Elena ar fi venit sa o ia din lumea aceasta.

La Corfu, unul din golfurile ce marginesc orasul Kerkyra, capitala insulei, imbratiseaza o bucata alungita de pamant ce pare aruncata in mare si careia localnicii ii spun Lancea lui Ulysse. Legenda spune ca aici a dat Ulysse una din ultimele lupte in drumul sau spre Ithaca, spre casa. Cu bucuriile primilor ani ai copilariei, aici si-a inceput regina-mama sinuosul destin, preluand, la doua mii de ani distanta, odiseea eroului lui Homer.

Regele Mihai spune adesea ca una din cele mai mari satisfactii traite de Majestatea Sa a fost atunci cand regina Elena a primit de la Yad Vashem titlul de Drept Intre Popoare, pentru actele ei de curaj din cel de-al doilea razboi mondial. In ultima jumatate de secol, de cand aceasta distinctie se acorda, lumea a trait conflictul rece a doua lumi care isi dadusera mana inainte pentru a reduce la tacere fascismul, dar au aruncat omenirea intr-o alta confruntare, in care teroarea comunista se poate “lauda” ea cu foarte multe milioane de victime. Cat oare am invatat din ororile trecutului si ce exemple vom urma, de azi inainte? In ce vom mai crede?

Regina-mama Elena ramane un simbol pentru familia noastra si un exemplu european, nu doar prin legaturile regale de sange, ci si prin valorile si principiile pentru care a suferit si s-a bucurat intreaga viata.

Aceasta regina ramane unica in istoria Europei, fiind nepoata a patru regi, fiica a doi regi, sora a trei regi, sotie de rege si mama de rege. Intreaga Europa, unita si libera, ar trebui sa se plece, respectuoasa, in fata unei astfel de femei. Dar nu numai Europa nu isi aminteste de regina-mama Elena. Nici Romania nu o face. Romania de astazi, libera sa se exprime, harnica sa amendeze nelegiuirile trecute si prezente, Romania angajata pe calea principiilor inalienabile ale liberalismului democratic, nu spune aproape nici un cuvant despre aceasta mare romanca, in timp ce comportamente descreierate, rusinoase pentru obrazul romanesc, se propaga in mii de exemplare. Aruncarea in uitare a reginei-mame Elena nu este o vulnerabilitate a Familiei Regale; este o vulnerabilitate a societatii romanesti.

Suntem astazi aici pentru a ne uita inspre viitorul tarii, veghind responsabil la democratia, prosperitatea si statornicia ei, intr-un spatiu civilizat european extins. In istoria statelor lumii, ca si in destinele personale ale liderilor lumii, exemplele bune si exemplele proaste s-au dovedit a fi contagioase. Sa speram ca legaturile globale, pe care locuitorii planetei le-au stabilit comunicand, ne vor face sa invatam unii de la altii cuvinte precum responsabilitate, dialog, generozitate, domnia legii si nu a oamenilor, respectul pentru proprietatea privata, respectul pentru institutii, initiativa individuala si prosperitatea, valoarea familiei. Daca aceste virtuti sunt luate in seama, atunci controversele vor ramane in lumea ideilor, fara sa mai slujeasca viziuni statale sumbre si dezumanizante.

Reflectii dupa alegerile europene (II)

Recent incheiatele alegeri europarlamentare prilejuiesc observatii interesante. Sa incepem cu vestea buna: nici unul dintre partidele national-populiste nu-si va trimite reprezentanti in Parlamentul European. Convertit – mai mult din oportunism decat din convingere – dintr-un partid antisistem in partid prosistem, PRM nu a reusit sa adune suficiente voturi spre a reveni in legislativul de la Bruxelles. Mai important este faptul ca si PNG, si PIN au fost refuzate de electorat. Sa notam totusi ca suma sufragiilor acestor partide se ridica la aproape 10% ceea ce sugereaza ca mai degraba dezbinarea extremei drepte decat reducerea electoratului sau a condus la acest rezultat. Oricum, el permite romanilor sa transmita UE mesajul ca raman atasati ideii europene si pastreaza nationalismul doar pentru consum local.

Dupa vestea buna vine cea rea: partidele oportuniste – adica cele fara ideologie – au facut scoruri bune (chiar daca mult sub asteptarile lor). Este vorba de partidele prezidentiale PD si PLD. Cu o retorica de stanga si eticheta de dreapta, amestecand oportunist vocabularul european cu cel autohtonist, preluand mereu nemultumirile obscure ale masei si transformandu-le in discurs antisistem fara a duce insa actiunea politica dincolo de nivelul agitatiei, aceste partide confuze au reusit intr-o lume confuza sa faca din carisma individuala a presedintelui Basescu o carisma colectiva. Daca la inceputul anilor 90 PD se nastea prin schimbarea FSN dintr-o stare de spirit in partid politic modern, iata ca dupa cincispreze ani el se intoarce de la starea de partid la cea de miscare populara. Din start, aceasta noua miscare este insa divizata, PD urmand sa imparta simpatiile populare cu PLD. Conflictele care vor rezulta dintr-o atare rivalitate vor tine probabil afisul vietii politice romanesti. Dincolo de aceasta, miscarea bicefala PD-PLD inspirata, animata si tutelata de neocezarismul Presedintelui-jucator, desi nu este inca un curent de extrema dreapta, constituie, fara indoiala, ca orice curent cu caracter similar, anticamera neofascismului.

Daca slaba prezenta la referendumul convocat de el si prabusirea sustinerii sale in principalul sau bazin electoral – Bucurestiul – il reinclude pe Traian Basescu in clasa politica “ticalosita” careia a pretins mereu ca nu ii apartine, notabila este si reducerea bazei de masa a stangii intr-o conjunctura care nu ii era neaparat nefavorabila (vezi reusitele referitoare la marirea pensiilor, rezolutia PE asupra liberei circulatii a romanilor in UE sau participarea relativ mai ridicata la vot a electoratului rural). Spre a redeveni primul partid al Romaniei, PSD va trebui sa isi revizuiasca mesajul ideologic si politic adaptandu-l unei societati care, prin chiar reformele introduse de social-democrati, s-a schimbat radical fata de ceea ce era in deceniul trecut.

Marea surpriza pare a fi procentajul electoral al minoritatii maghiare, aproape dublu fata de ponderea sa in totalul populatiei. Faptul nu ar trebui sa ne mire daca observam ca, potrivit studiilor sociologice din ultimii ani, maghiarii au dovedit cea mai mare incredere in institutiile statului modern roman – Parlament, justitie, partide – in timp ce romanii s-au aratat atrasi mai ales de biserica si armata. Mergand pe aceasta linie, maghiarii au inteles ca soarta lor depinde de actiunea disciplinata in spatiul public in timp ce romanii asteapta ca izbavirea sa le vina acasa odata cu talonul de pensie. Neparticipand la vot, romanii i-au imputernicit in fapt pe maghiari sa ii reprezinte in PE. Cum cu totii sunt cetateni romani si europeni, o atare distinctie probabil ca nu conteaza.

Principesa Margareta si cu mine am primit astazi la Palat pe toti cei care au raspuns invitatiei de a ne fi alaturi la lansarea volumului “Biblioteca in flacari”. A fost o zi insemnata pentru noi, fiindca volumul acesta nu este un exercitiu de literatura, ci expresia intregii noastre prezente publice in Romania. Leadership-ul regal, ca si angajamentul nostru pe calea reimplinirii identitatii si statalitatii romanesti are, in acest volum, o reflectare cu mult mai acuta, mai directa si, uneori, mai necrutatoare, decat am facut-o noi vreodata, in scris.

Sunt fericit ca Principesa a avut ragazul, in plinul sau program zilnic, de a-mi sta alaturi la intalnirea cu Rasvan Popescu, profesorul Tanasoca, Dinu Zamfirescu, Marilena Rotaru, Marcel Iures, Stere Farmache, generalul Eugen Badalan, maestrul Valentin Zamfirescu si maestrul Stefan Caltia, Teodora Stanciu, Diana Mandache, Ion M. Ionita, Valentin Popescu si Sultana Gagea de la Colegiul INFORR, Andrei si Alex Muraru, ca si alte personalitati din viata economica si cultura, mediatica si financiara a tarii.

A fost un privilegiu sa-l avem din nou pe Silviu Lupescu printre noi. Polirom este unul dintre cele mai solide si inspirate motive de mandrie din ultimii 17 ani. Constructia culturala si civica realizata de dl Lupescu si de editura sa au devenit notorii. Este al treilea volum al Casei Regale editat de ei si, de fiecare data, este o placere sa colaboram. Dl Lupescu a avut, de altfel, un cuvant introductiv cuprinzator, subtil si franc, plin de generozitate si de pertinenta.

In cursul dupa-amiezii am mers la Colegiul National de Aparare unde am tinut un curs de leadership in fata tinerilor cursanti proveniti, ca in fiecare an, din institutiile centrale ale statului, din societatea civila, mediul de afaceri, mass-media.

De data aceasta a fost o intalnire speciala. Ospitalitatea si buna-credinta a locului imi sunt familiare. De asemenea, felul in care Iulian Fota, directorul Colegiului, primeste conferentiarii este mereu ireprosabil. Dar, poate pentru ca astazi lansasem volumul-indreptar al “micului tratat de regalitate in republica”, imaginea unei sali pline ochi cu tineri lideri, dintre care multi vor duce Romania pe umeri, in urmatorii 30 de ani, m-a impresionat mult.

De altfel, prelegerea ca si dialogul ce i-a urmat au fost pasionante. Un anume fel profund, responsabil, dar si sensibil si respectuos a “guvernat” dupa-amiaza aceasta. La final am schimbat cateva cuvinte, urandu-ne unii altora sarbatori fericite!

Dragos Bucurenci: “Sunt mandru ca romanii nu s-au sinchisit nici de suspendarea presedintelui, nici de europarlamentare, nici de votul uninominal.”

Parca vad. Nici nu se va raci bine ultima urna de vot si cineva se va trezi sa dea iar vina pe bobor pentru slaba participare la vot. Stiu, n-ar trebui s-o iau personal, dar devine exasperanta aceasta intoarcere la plebe de fiecare data cand socoteala din campanie nu se potriveste cu apatia din targ.

N-am lipsit de la nicio alegere pana acum, chiar daca m-am dus doar ca sa-mi anulez votul, dar respect alegerea concetatenilor mei care nu vor sa stie de suspendari, uninominaluri sau de noua euro-jucarie a politicianului roman.

Sunt curios cat de jos trebuie sa ajunga participarea la vot pentru ca politicienii sa inceteze sa mai dea cu vina de gardul natiei si sa puna mana pe oglinda. 10%? 5%? 2%? Inca nu v-ati prins ca nu cetatenilor le lipseste interesul fata de viata politica, ci vietii politice ii lipseste interesul pentru cetatean? Alegatorii care nu merg la vot nu fac decat sa raspunda cu nepasare la nepasare.

Pana de curand, politicienii isi aduceau aminte de noi doar atunci cand le expira mandatul. Mai nou, si-au dat seama ca poporul le face trebuinta si pentru rafuieli politice care pot aparea de la un mandat la altul. Nu ne place mutra presedintelui? Formam 322 si chemam poporul sa-l suspende. Tinem mortis sa stergem cu premierul pe jos? Organizam un referendum ca sa-i aratam cine e seful. In mintea alesilor nostri, poporul a devenit un fel de „ba, daca tu-l chemi pe frate-tu, eu chem poporu’ si va bate pe amandoi de nu va vedeti…”.

Dragi politicieni si domnule presedinte, puneti-va o clipa in locul nostru. Cum ati reactiona daca un prieten v-ar chema sa-l vizitati doar cand are nevoie de o mana de ajutor la zugravit? Cum v-ati simti daca in restul anului nu v-ar baga in seama si nici macar nu v-ar raspunde la telefon de ziua lui? V-ati prins? Asa ne simtim noi cand ne chemati la alegeri sau la referendum sa votam lucruri pe care nu le-ntelegem, pe care nu va obositi sa ni le explicati, dar in spatele carora citim interesul vostru meschin de a-i arata celuilalt ce mari si tari sunteti voi cu poporul vostru.

Sunt mandru ca romanii nu s-au sinchisit nici de suspendarea presedintelui, nici de europarlamentare, nici de votul uninominal. Cum vine asta? Suntem prieteni doar „la nevoie” si, daca lucrurile nu decurg conform planului, tot noi suntem de vina?

Intr-o democratie matura, esecul in alegeri se soldeaza cu demisii la varf si chiar retrageri din viata politica. Asumarea responsabilitatii e o forma de respect fata de electorat. Dupa esecul suspendarii presedintelui, nimeni nu si-a asumat nicio responsabilitate. Conducerile PSD si PNL s-au comportat ca si cum suspendarea presedintelui fusese initiata de reprezentantul minoritatii turce. Am aflat ca tot noi, poporul, n-am stiut sa raspundem strigatului de lebada al Republicii. Mai sa fie…

Acum cateva zile, presedintele declara ca esecul referendumului nu e si esecul Domniei Sale. Am citit fraza inlemnit. Nu vorbea acelasi presedinte care ne chema cu matura in mana la referendum? Atunci al cui e esecul? Nu-mi spuneti, stiu, tot noi suntem de vina…

In cazul acesta, dati-mi voie sa va propun o solutie. Nu e originala, puteti avea incredere. O stiu de la Radu Cosasu care o stie de la Bertolt Brecht. N-ar fi mai simplu ca parlamentul, guvernul sau presedintele sa suspende poporul si sa aleaga un altul? Sau, daca va e mai comod, putem sa ne dam noi demisia. Ca sa nu mai dati bani pe referendum.

www.bucurenci.ro

Dragos Bucurenci

Sunt fericit ca Bucurestiul este o capitala plina de carti, chiar daca acest lucru se intampla doar de doua ori pe an. Este ca o explozie de viata, asemanatoare ciresilor infloriti de la Tokio. Cartile romanesti sunt frumoase, din ce in ce mai frumoase.

Exista si un lucru pe care il regret: societatea civila face prea multe genuflexiuni politice. Daca la aceasta adaug si nepermis de putina carte despre Casa Regala, pot sa asociez cele doua fenomene neplacute unei anume pierderi a instinctului binelui national. Este ca si cum ai suferi din iubire si te-ai trata cu Nurofen.

Doua dintre cartile mele, “Persona” la Nemira si “Biblioteca in flacari” la Polirom, erau pe rafturi. Nu atrageau atentia prezentului. Dar contin trecutul cu grija impaturit si asteapta viitorul intreg.

Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii si Printul Philip, Duce de Edinburgh, au aniversat 60 de ani de la casatorie printr-o ceremonie plina de fast.

La ceremonie au luat parte peste 20 de membri ai Familiei Regale si 2.000 de supusi din Regatul Unit.

Regina si Printul Consort au refacut pasii spre altarul Catedralei Westminster Abbey pe 20 noiembrie 2007, dupa 60 de ani de la data celebrarii casatoriei. Elisabeta a II-a, in varsta de 81 de ani, este primul monarh englez care aniverseaza nunta de diamant, avandu-i alaturi pe cei patru copii, Charles, impreuna cu sotia sa, Camilla, Ducesa de Cornwall, Edward, Anne si Andrew si sase dintre nepoti: printii William si Harry, Peter si Zara Phillips, Beatrice si Eugenie. Ceremonia a fost condusa de arhiepiscopul de Canterbury, Rowan Williams, care a binecuvantat-o pe Regina, iar Printul William, viitor rege, a citit cateva randuri din Biblie. Actrita Judy Dench a recitat o poezie scrisa special pentru aniversare de poetul Andrew Motion, intitulata „Nunta de diamant”.

Reinnoirea juramintelor

La ceremonie au mai luat parte inca 10 de cupluri care s-au casatorit in aceeasi zi cu Regina si cinci membri care au facut parte din corul bisericii in 1947. Atat premierul britanic Gordon Brown, cat si predecesorii sai, Baronesa Margaret Thatcher, Sir John Major sau Tony Blair, au fost invitati sa ia parte la eveniment, alaturi de personalitati ale Bisericii, comandanti militari si cativa dintre finii Reginei.

Cel mai emotionant moment al ceremoniei l-a constituit binecuvantarea mariajului de 60 de ani de catre arhiepiscopul de Canterbury, care a cerut Cuplului Regal sa-si reinnoiasca in suflet promisiunile facute in urma cu 60 de ani.

Invitati cu sange albastru

Celebrarea indelungatului mariaj regal a adunat un numar-record de capete incoronate. Ultima ocazie la care s-au strans la un loc atatea personalitati a fost aniversarea a 50 de ani de casnicie a Reginei. Printre invitati s-au numarat Printul Constantin al Greciei, Printesa Badiya bint El Hassan a Iordaniei sau Printul Alexander al Iugoslaviei. Printesa Margareta, care a fost botezata de Ducele de Edinburgh, a reprezentat familia regala a Romaniei la ceremonia desfasurata la Londra si a fost insotita de Printul Radu de Hohenzollern.

In randul invitatilor si-au gasit locul si membrii familiei Ducelui, printre care s-au numarat Marea Ducesa Margarita de Baden, Principele si Principesa de Baden si Printul si Printesa Ludwig de Baden. In urma cu 60 de ani, la ceremonia de nunta dintre Elisabeta si Philip, cele trei surori ale mirelui nu au fost invitate, deoarece se casatorisera cu barbati de nationalitate germana. Nunta a avut loc la doi ani dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand ranile provocate de conflagratie erau inca deschise.

Dineu oferit de Printul Charles

Printul Charles a organizat in seara de duminica un banchet in cinstea parintilor la resedinta sa din Londra, Clarence House. La petrecere au luat parte numai membrii familiei, Regina si Ducele de Edinburgh avand ocazia sa toasteze discret in cinstea indelungatului mariaj si a dinastiei britanice, relateaza cotidianul englez „Daily Mail”.

„Luna de miere” in Malta

Dupa incheierea ceremoniei de la Westminster, cuplul regal s-a intalnit cu oamenii veniti special in Piata Parlamentului pentru a asista la aniversarea celor 60 de ani de mariaj. Sarbatorirea nuntii de diamant a continuat cu o calatorie in Malta, locul unde Elisabeta si Philip au trait timp de doi ani, intre 1949 si 1951, Ducele fiind detasat acolo ca ofiter de al Marinei Britanice Regale.

RADACINI COMUNE

Un mariaj controversat

Elisabeta a II-a Marii Britanii s-a maritat cu Philip, Duce de Edinburgh, nascut Philip al Greciei si Danemarcei, pe 20 noiembrie 1947.

Ambii o au ca stra-strabunica pe Regina Victoria, al carui fiu, Edward al VII-lea, a fost strabunicul Elisabetei, iar sora acestuia, Alice, Mare Ducesa de Hesse, a fost strabunica Ducelui. Printul Filip a renuntat la tronul Greciei si a adoptat titlul de Locotenent Philip Mountbatten.

Inainte de casatorie, i se acorda titulatura oficiala de Duce de Edinburgh. Avand descendenta greaca si daneza, Philip este membru al Casei Schleswig-Holstein-Soderburg-Glucksburg, al Casei Regale Daneze si descendent al Casei Oldenburg. Numele Mountbatten este varianta adaptata la limba engleza a numelui purtat de mama sa, Battenberg.

Printul scapatat

Anuntul casatoriei dintre Elisabeta si Philip a nascut o multime de controverse. Sotul viitoarei Regine era ortodox, nu avea avere, iar surorile lui se maritasera cu simpatizanti nazisti. Mai tarziu, Elisabeta, Regina Mama, povestea in biografia sa ca s-a opus din rasputeri acestui mariaj si chiar isi poreclise viitorul ginere „Hunul”.

Daca ar fi sa masor insuficienta leadership-ului politic de astazi, ea nu s-ar afla in lipsa indivizilor talentati sau a vointei lor, a bunei-credinte sau a profesionalismului, a cadrului democratic sau a libertatilor. Ceea ce le lipseste politicienilor din intreaga Europa, in mod ingrijorator, este instinctul comunicarii, generozitatea, profunzimea si respectul din partea cetatii.

Oamenii politici europeni desavarsesc democratia pe masura ce sfarama increderea oamenilor in institutiile lor. Ei consolideaza libertatea si prosperitatea in timp ce politizeaza pana la satietate viata de zi cu zi. Ei incurajeaza cinismul in detrimentul iubirii si al credintei si demonetizeaza generozitatea, inlocuind-o cu sterilul pragmatism masurabil in voturi. Prea multi politicieni inlocuiesc esenta rara a privilegiului prezentei publice cu divertismentul. Atunci, diferenta dintre un politician si un fotbalist sau o soprana de coloratura devine imperceptibila. Iar aceasta afecteaza institutiile democratice, nu oamenii care le servesc. Fiindca democratia este nu numai de neinlocuit, dar are nevoie sa fie inca mai mult dezvoltata si perfectionata.

Sansa Romaniei de a avea un lider de talia regelui Mihai depaseste sensul formei de guvernamat si atinge direct substanta statalitatii noastre. Regele ilustreaza un fel complementar de leadership, in Romania devenita – institutional – europeana; un mod regal de a fi lider, de a avea putere nu prin bani, prin politica ori prin trusturi de presa, ci prin forta exemplului personal, prin spiritul de raspundere, prin loialitatea fata de tara, prin generozitate si prin indeplinirea rolului de model in societate. Toate acestea nu sub semnul datoriei civice sau al vocatiei istorice, ci al unui fel peren de a reprezenta statalitatea si identitatea romaneasca. Si, mai presus de toate, din respect pentru viata romaneasca si cea europeana, in general, care nu se limiteaza, in realitate, la ingustimea tragi-comica a unora dintre cei care ne conduc politic.

Se spune ca civilizatia europeana a migrat in cursul istoriei de la est la vest si de la sud spre nord – de la Atena spre Roma, peste teritoriul Frantei de astazi inspre tarile nordului, acoperind si implinind spatiul european care, apoi, a impulsionat dezvoltarea intregii lumi, cea de peste mari si oceane. Luand-o ca pe o observatie istorica, in dezvoltarea Romaniei in granitele si substanta ei actuale un rol semnificativ l-a avut tanara dinastie romana, ce se revendica biologic din toate centrele „vitale“ europene – de la marea Mediterana la marea Nordului si de la Atlantic la izvoarele Dunarii.

Devenirea Romaniei in urmatoarele decenii sta in puterea romanilor insisi, nu in soliditatea sistemului transatlantic in care am intrat. Cu cinci decenii in urma, John Fitzgerald Kennedy lansa fraza (1) : Nu intreba ce poate sa faca tara pentru tine – intreaba ce poti sa faci tu pentru tara. Astazi, Kennedy, ca si regele Mihai (doua personalitati din aceeasi generatie), poate aparea demodat. Adevarul despre rolul cetateanului in democratiile liberale a ramas, insa, acelasi. Sta in mana locuitorulul „cetatii“ sa faca din tara lui amprenta unei natiuni sau sa o transforme intr-o societate cu raspundere limitata.

Drumul Romaniei de la comunism la democratia liberala inseamna si o suma de paradoxuri: oameni care au trait in acelasi spatiu si timp se acuza unii pe altii de a fi existat intr-un sistem pe care nu si l-au ales singuri; in acest timp, societatea este obligata sa se repare, in chip durabil, cu “mesteri autohtoni” si cu “materialul clientului”; o parte a Romaniei profunde crede ca toate relele ii vin de la democratie, iar uneori presa, politicienii si societatea civila produc haos in numele libertatii si exercita bunul plac in numele democratiei; adesea, pentru a scapa de urmele comunismului, noi folosim democratia impotriva libertatii si libertatea impotriva democratiei. In ultimii ani, tranzitia romaneasca a creat cazuri hilaro-dramatice, punand in aplicare zicalele “cui pe cui se scoate” sau “hotul striga hotii”. Toate acestea nu sunt, desigur, inventate de romani si nici nu vor ramane un „drept de autor“ al lor.

In ultimele decenii, modelul leadership-ului european s-a concentrat pe politicieni, an de an, datorita aprofundarii democratiei. Lumea europeana occidentala traieste unul din cele mai mari momente din istoria ei, in privinta dezvoltarii economice, cultivarii pacii, extinderii si nuantarii puterii soft, educatiei, diplomatiei si culturii. Dar aprofundarea democratiei a dus si la o excesiva politizare a vietii de zi cu zi. Astazi, de la Madrid, Paris si Londra, pana la Berlin, Bucuresti si Varsovia, orice gest public este interpretat politic si orice gest care nu are relevanta politica este ignorat. Statele, organizatiile si politicienii au primit numele de “actori”, iar politica a ajuns sa inlocuiasca, asa cum spuneam mai sus, divertismentul. Aceasta s-ar putea sa fie de folos campaniilor electorale, sa fie de folos popularitatii, dar nu ajuta la imbogatirea notiunii de lider, celei de om de stat si nici respectabilitatii si statorniciei tarii.

Leadership-ul romanesc de astazi nu face exceptie de la acest fenomen. Doar ca, in plus, el are de facut fata unei statalitati lovite serios in deceniile trecute, saraciei, ambiguitatilor politicii deceniului trecut, slabiciunii institutiilor si lipsei oamenilor de stat.

In timp ce societatea incearca sa se curete de comunism si de securism vazute, pe buna dreptate, ca dusmani ireductibili ai libertatii, democratiei si prosperitatii, identitatea si leadership-ul au de luptat – pe deasupra – si cu viitorul, dat fiind ca globalizarea cere o continua reaseazare, in sistemul international, a statalitatii si suveranitatii.

Experienta post-decembrista a produs noi tristeti si noi cazne regelui Mihai, dar tot ea a reprezentat, dupa un deceniu, sansa Casei Regale din Romania. In ambiguul deceniu al zecelea al secolului trecut, monarhia a constituit subiect de rafuiala intre oamenii politici. Ca in orice rafuiala politica, subiectul disputei nu prea conteaza. El este doar “ciocanul” de dat in capul adversarului. Monarhia, adica institutia compusa din “coroana + putere politica”, era pe gustul a 5% dintre romani, iar ei isi pazeau stindardul cu iubire; ceilalti 95% erau, mai ales, impotriva celor 5%.

La inceputul anilor ‘90, monarhiile europene occidentale pierdusera de mult relevanta politica si reprezentau statul in chip mai degraba simbolic si ceremonial. Pe de alta parte, lumea euro-atlantica a anilor 2000 nu ar fi acceptat niciodata un sistem in care puterea politica sa fie concentrata in mana unui singur om, precum cea, de exemplu, a regelui Ferdinand.

In fine, tot asa cum mediul euro-atlantic este putin sau deloc interesat de momentele istorice in care s-a produs o fractura identitara sau satatala a unei natiuni, tot asa statele care au jucat un rol in scoaterea Romaniei din abisul comunist sunt putin interesate de monarhie. Pentru sistemul international a fost important ca Romania sa se lepede de regimul ante-decembrist, nu sa faca restaurari identitare.

Aici incepe relevanta Casei Regale, astazi. Daca leadership-ul politic romanesc nu ar cunoaste astazi deficiente, daca Romania ar avea douazeci de mii de euro pe cap de locuitor si daca ar functiona ca o masinarie perfecta, Casa Regala nu ar avea o prea mare relevanta, indiferent de viziunea, legamantul sau talentele ei. Faptul ca familia noastra are un rol de jucat in Romania de astazi nu se datoreaza, asadar, nici simpatiei oamenilor politici fata de monarhie, nici nelinistii tarilor lumii fata de continuitatea statala sau identitatea noastra.

A inceput sa fie limpede, insa, o manifestare a instinctului binelui national la romani, chiar daca ei nu il numesc astfel. Acest instinct a trecut prin epoci si culturi, prin mode si sisteme, s-a strecurat miraculos printre tradari si distrugeri, prin fantezii institutionale si democratii originale si a re-aparut, surprinzator, la indivizi sau generatii care nici macar nu stiau ca el exista.

Oamenii au o nevoie telurica de a purta un nume. Societatea are instinct, nu numai nevoi. Democratia si libertatea, alaturi de curcubeul lor de valori impartasite nu cred ca pot exista fara valorile statorniciei: puterea exemplului personal, loialitatea, generozitatea, spiritul de raspundere, rolul de model.

In plus, daca vom cobori de la inaltimea metaforelor pe solul pragmatismului, vom vedea ca institutia, pentru a putea lucra, nu are nevoie numai de regulamente, ci si de oameni care sa le respecte. Pentru a putea domni legea, este nevoie de oameni care sa aiba impresia ca domnia legii este necesara.

Lumea europeana de maine nu are nevoie de tari prospere si predictibile in vest si de cazuri de “democratura” in est. Uniunea Europeana are nevoie sa construiasca o paradigma noua pentru sistemul international, dovedind ca statul-natiune, inventat tot de Europa acum trei sute de ani, poate avea un urmas, in sistem. Pentru aceasta, tarile din estul european, recuperat politic si sistemic, trebuie sa devina o sursa de energie si de inspiratie, nu o greutate pe umerii occidentului.

Presedintele Kennedy, un democrat convins, nu s-a sfiit sa vorbeasca despre excesele puterii in democratie. El spunea (2) : „Cand puterea indreapta omul catre aroganta, poezia ii aminteste despre limitele umane. Cand puterea ii ingusteaza orizontul preocuparilor, poezia aminteste omului despre bogatiile si diversitatea existentei lui. Cand puterea corupe, poezia curata. Pentru ca arta statorniceste adevarurile de baza ale omului care trebuie sa serveasca drept fundament al judecatii noastre“.

In Romania europeana de astazi, in multe cazuri, puterea politica indreapta omul catre aroganta, ii ingusteaza orizontul preocuparilor si il corupe. Acest lucru nu a incetat sa fie adevarat, din 1989 incoace. Nu stiu precis la care „poezie“ se referea Kennedy, dar stiu ca in tara noastra de astazi, regalitatea este un antidot la chiriasii istoriei si la aventurierii politici.

Daca gasim timp si resurse sa fim inca, in anul 2007, o pepiniera de lideri originali si impredictibili, putem sa gasim timp sa deschidem ochii in fata principiilor si valorilor care ne-au facut neamul cu o picatura mai demn.

• 2 Discurs al presedintelui Statelor Unite ale Americii, John Fitzgerald Kennedy, tinut la Amherst College, în ziua de 26 octombrie 1963.

Pentru noi a fost prima participare, din bancile stadionului, la o competitie a echipei nationale de fotbal. Pentru stadion a fost ultima partida, inainte de demolare. Acest complex de terenuri va fi refacut complet, devenind competitiv la nivel european si international.

Echipa Romaniei a castigat meciul cu scorul de 6 la 1. Este un bun inceput pentru prezenta Familiei Regale pe stadion, la meciurile Nationalei. Suntem fericiti pentru rezultat si ii felicitam pe jucatori, pe fiecare in parte si pe toti laolalta.

Maestrul Marcel Iures, un roman tot atat de celebru precum tinerii fotbalisti, a stat alaturi de noi, in atmosfera frumoasa a meciului.

Un detaliu care m-a facut sa ma simt mandru: la singurul gol pe care echipa-musafir l-a dat, suporterii romani, mult mai numerosi, au aplaudat pe cei din mica galerie albaneza. Semne de cavalerism pot fi gasite pe stadioanele fotbalului romanesc. Ma bucur ca am asistat la unul dintre ele.

Mircea Sandu, presedintele Federatiei Romane de Fotbal si gazda noastra, era bucuros de rezultat. Sper sa putem acompania echipa anul viitor, in Elvetia si Austria, pentru a le purta un noroc asemanator.

La Campionatul european, Romania va fi pe primul loc al grupei din care face parte. Nicolae Dica, Tamas, Marica si Daniel Niculae merita laude, fiind principalii contribuitori la acest rezultat. Dar Principesa si cu mine am admirat si comportamentul atat de bun al portarului Lobont. Nu am avut ocazia sa felicitam direct pe antrenorul Victor Piturca, dar o vom face cu prima ocazie.

Dupa jumatate de secol de la construire, stadionul va primi o noua infatisare, peste 32 de luni. Seara aceasta a fost sfarsitul care va aduce un nou inceput.