Pe intreaga durata a vizitei, vremea a fost extraordinara, cu un soare stralucitor, cald si cu o racoare de primavara, imbogatita de proximitatea oceanului. De fapt, Monterey este asezat intr-o zona de o frumusete naturala cuceritoare. Verdeata si florile sunt abundente, iar lumina are o stralucire aparte.

Naval Postgraduate School este o universitate militara de prestigiu, creata cu o suta de ani in urma. Institutia a petrecut ultima jumatate de veac pe fostul domeniu al unui hotel celebru in epoca, numit Del Monte, construit in anii 20 ai secolului trecut. Gradina si cladirile sunt elegante, combinand stilul arhitectural britanic cu cel spaniol, iar decoratiunile interioare amintesc de stilul portughez si italian din epoca.

Am fost primit de viceamiralul Daniel T. Oliver, actualul presedinte al universitatii, cu care am vorbit despre invatamantul militar romanesc si despre pozitia pe care o ocupa institutia militara in societatea de astazi.

Am participat apoi la un briefing, in care am aflat detalii despre orizontul larg si generos al cursurilor acestei scoli, care gazduieste an de an studenti ofiteri din zeci si zeci de tari ale lumii. In continuare, am fost invitat la un pranz pe care presedintele universitatii, viceamiralul Oliver, l-a oferit cu ocazia vizitei mele.

In continuare am mers intr-unul dintre amfiteatre, unde am tinut conferinta „Regional Challenges. A Romanian View“, in fata a 40 de studenti veniti din lumea intreaga. La final am raspuns unui numar mare de intrebari, adresate de ofiteri din Nepal, Senegal, Bulgaria, Croatia, Filipine si din Malawi. Ofiterii din aceasta clasa urmeaza programul intitulat „International Defence Management Course“, in cadrul scolii numita „Defence Resources Management Institute“. La prelegere si la dialogul care a urmat au luat parte si profesorii de la universitate care coordoneaza programul sus-mentionat.

In incheierea vizitei am avut o intalnire cu decanul si profesorii de la „School of International Graduate Studies“. Buni cunoscatori ai Romaniei si ai sud-estului Europei, interlocutorii mei mi-au oferit volume scrise de ei si au dorit sa discutam despre leadership-ul de astazi din SUA si din Europa de vest. Ei au tinut sa multumeasca pentru aportul Romaniei si al tarilor din regiune la imbogatirea sensului leadership-ului actual, la diversificarea si aprofundarea exercitiului democratic si al libertatilor in lumea trans-atlantica.

Am dorit de multi ani incoace sa ajung sa vizitez aceasta universitate. Atat profesorii ei cat si conducerea scolii au jucat un rol benefic in dezvoltarea institutionala a armatei noastre si au contribuit la educarea tinerii generatii de ofiteri romani, ca si la consolidarea si restructurarea sistemului apararii.

by Theodore Dalrymple,
City Journal Summer 2001

I first went to Italy as a boy in 1960, the year of the Rome Olympics, and it was still recognizably a poor country. The standard of living was not very different from that of Cuba before the overthrow of Batista. In one town in Sicily, the country’s poorest region, 3,404 humans shared 700 rooms with 5,085 animals, among them pigs, goats, and donkeys. Animal dung, still used as fertilizer, was piled up in the Sicilian streets awaiting use. Visitors from Britain to the Italian peninsula had to treat the water supply with suspicion. My first Italian sojourn ended abruptly when, aged ten, I became delirious from fever and had to be moved to Switzerland to recover; despite the many and dire warnings, I had drunk the Italian tap water. I had not liked to ask my parents all the time for acqua minerale.

The infant mortality rate in the year in which I was born was at least three times higher in Italy than in Britain. Now, half a century later, it is lower than in Britain, and Italians in general live longer and healthier lives than Britons. Not only is Italy noticeably richer than Britain, but it is also considerably cleaner. Recently, the newspaper La Repubblica carried an article wondering why the British food supply was so unclean and unsafe.

This is an astonishing reversal: for two and a half centuries at least, Britain was much richer than Italy in almost everything except its past. Britons pitied and condescended to their Italian contemporaries. Italy was a country of inexhaustible charm, sybaritic pleasure, and cultural wealth, of course, but it was not to be taken quite seriously in an economic or political sense. Even Mussolini concluded toward the end of his life that Italy was not really a serious country.

According to most published figures, Britain and Italy are now about equal in gross national product per head. No two sources agree on the precise numbers, and of course fluctuations in the value of currencies can alter the relative wealth of two countries without anything else having altered. No source suggests that the difference between the two countries is very great, though. In 1950, the same sources put Italy’s per-capita GNP at about 40 percent of Britain’s.

I have learned, however, not to trust such measurements entirely. It is all too easy to suppose that a precise figure represents an indubitable fact, like a bank account balance. But the very precision of these figures is suspect. I have been to countries (such as Rumania) whose economies were said by professional GNP-measurers to have been growing at a phenomenal rate for many years, where people nevertheless had to line up for several hours to buy a few rotten potatoes, on the rare occasions when they were available. How many years of breakneck growth would it have taken for potatoes to become generally available in Rumania? Common-sense observation as well as statistics are necessary for assessing the success of an economy.

And by common-sense comparison with Britain’s, Italy’s economy clearly is very successful. Merely to have caught up with Britain would represent its greater success, but il sorpasso, the overtaking of Britain, is evident almost everywhere you look. For example, you do not see in Italy the miles of urban desolation and squalor that characterize so much of Britain. Squalor, upon which British visitors to Italy used to remark with effortless and eloquent superiority, is now far more prevalent at home. The Italian population does not look nearly so gray or crushed by circumstance as the British. The shops in every small provincial town in Italy, even in Sicily, offer luxury goods of a range and quality not to be found even in the largest British cities outside London. Bari is incomparably richer and less dilapidated than Dover.

In 1950, the British owned 12 times as many cars as did Italians: now the Italians own more cars than the British. In that year, the British car industry was the second-largest in the world, but now the only British-owned car manufacturer, Rover, makes a mere 200,000 vehicles a year, and Italy has three car manufacturers, one of them, Fiat, among the largest in the world.

How has the reversal of fortunes come about, and what accounts for it? The two countries are almost identical as far as population density is concerned, and natural resources play a very small part in their economies. If anything, Britain is at an advantage in this respect: for more than 20 years, it has extracted large quantities of oil from the North Sea, partly offsetting its other difficulties in paying its way in the world.

A comparison of the two countries’ political stability clearly favors Britain. Silvio Berlusconi, recently elected Italy’s prime minister, heads his country’s 59th government since the end of the war. This is a rate of government formation and dissolution equaled only by Bolivia. British governments, by contrast, last at least six times as long. The stable alternation in power of two well-established political parties appears, even now, to be a permanent feature of Britain’s political landscape.

Nor does economic policy explain the two countries’ different growth rates. Italian economic management—or mismanagement—has not differed much from British. Italian inflation has, if anything, been worse; the lira has declined in value nearly twice as far as the pound in the last 40 years. Income distribution in Britain and Italy is very similar, with the top and bottom centiles receiving the same proportion of the national income. Neither greater economic equality nor inequality explains the difference.

As for the Italian state, it has consumed for many years more of the Italian economic product than has the British state. With officially equivalent per-capita GNPs in 1992, the Italian state spent about 25 percent more than the British.

At first sight, you might think this fact vindicates economic dirigisme—but only if you had no idea what the Italian state is actually like. The Italian bureaucracy’s sole product is seemingly insuperable obstacles to productive activity, even more of them (because the bureaucracy is larger and more convoluted) than its British equivalent. The simplest procedures that involve an Italian bureaucracy rapidly turn—for the uninitiated—into a maze of byzantine complexity, from which it is almost impossible ever to emerge. Foreigners who have lived in Italy invariably recount their epic struggles with public utilities, the legatees of state monopolies, to have a telephone connected, for example, or to pay the gas bill. How can a modern economy not only function but flourish in such circumstances?

The Italian public administration has traditionally had one saving grace by comparison with its British counterpart, however: its corruption.

Admittedly, corruption is a strange kind of virtue: but so is honesty in pursuit of useless or harmful ends. Corruption is generally held to be a vice, and viewed in the abstract, it is. But bad behavior can sometimes have good effects, and good behavior bad effects.

Where administration is light and bureaucracy small, bureaucratic honesty is an incomparable virtue; but where these are heavy and large, as in all modern European states, Britain and Italy not least among them, they burden and obstruct the inventive and energetic. Where bureaucrats are honest, no one can cut through their Laocoönian coils: their procedures, no matter how onerous, antiquated, or bloody-minded, must be endured patiently. Such bureaucrats can

neither be hurried in their deliberations nor made to see common sense. Indeed, the very absurdity or pedantry of these deliberations is for them the guarantee of their own fair-mindedness, impartiality, and disinterest. To treat all people with equal contempt and indifference is the bureaucrat’s idea of equity.

In such circumstances, the use of personal influence or bribery by a petitioner at the bar of bureaucracy may actually represent an increase in efficiency. It would be better that the bureaucracy did not exist at all, of course; but it does exist and is unlikely soon to disappear. (My experience in Britain suggests that all official attempts to reduce bureaucracy actually increase it.) The man who can bribe or call upon the illicit influence of his brother-in-law is not obliged passively to await a decree from the bureaucratic Olympus: he retains some control over the situation (and also, therefore, some self-respect).

Where the state looms large in everyone’s life, a degree of corruption exerts a beneficial effect upon the character of the people. Only up to a point, of course: when the state is all-embracing and official corruption becomes total, both together stifle wealth creation, and general impoverishment results. In the end, the demonetarization of the economy ensues, as under communism. Italy never came near this stage, however, and Italian bureaucrats were astute enough not to kill the goose that laid the golden eggs. The richer the society around them, the more they could themselves extract from it. What was good for business was good for them. (Officials in China’s relatively flourishing Guangdong province appear to have grasped this principle, too.)

The thoroughly obvious corruption of Italian officials convinced the population that the state was their enemy, not their patron or protector, and they regarded it with profound mistrust. Accordingly, people of all classes evaded taxes, without moral opprobrium; everyone regarded the idea of revealing one’s entire income to the authorities and paying the taxes upon it as laughable in its naïveté. As far as possible, people concealed their economic activity from the eyes of the state, giving rise to Italy’s notorious “black” economy, a kind of parallel market, which is by common consent larger and more sophisticated than in any other European state. The size of this parallel market probably explains why the country, with an official per-capita GNP the size of Britain’s, looks very much more prosperous than Britain.

The need to evade the depredations of the state and to make alternative arrangements for functions (like social security) that the state claimed, but usually failed, to carry out, meant that the Italian population had to fend for itself. With governments that fell like skittles—and quite long periods without any government at all—no Italian could possibly imagine that the politicians or the state they governed held the key to their prosperity. Necessity in Italy was not so much the mother of invention as of economic flexibility, opportunism (in the best sense), and family solidarity. Not coincidentally, the Italian divorce and illegitimacy rates are a sixth of the British—a product not only of Italy’s Catholicism.

In Britain, by contrast, the financial probity of the public administration, a legacy of the Victorian era (in which the state hardly impinged on the lives of individuals at all) misled people into a fatal misapprehension. They supposed that, because no public official ever asked for or expected a bribe, or could be easily swayed by other forms of illicit influence, public officials actually worked both for the public good and the good of individuals. People therefore came to believe in the beneficence, or at least the benevolent neutrality, of the state. Its officials were honest and fair, and therefore it was good.

I see the deleterious consequences of this mistaken belief in many of my patients. They often devote their lives to trying to extract what they believe is their due from the authorities, whose failure to provide it is to them inexplicable, since no one appears personally to benefit from it. If only someone in the administration would say to them, “Give me £100 and I’ll do it,” all would make sense to them: but no one ever does. The illusion thus persists, sometimes for years, that the authorities are genuinely looking into it. The British national pastime is Waiting for Godot.

My patients who live in public housing, for example, inhabit a world of endless, inexplicable official delay and prevarication. The rhetoric of politicians and the financial integrity of the housing department have convinced them that public housing exists for the benefit of those who live in it, so they suffer from paralyzing cognitive dissonance when problems arise. I see this often. When a damp patch appeared on the living-room wall of one of my patients and then spread throughout his apartment to such an extent that the electricity blew out and he and his family had to live in the only room not yet affected, he found the authorities distinctly—and mysteriously—unhelpful. For 18 months, he sought their assistance, but they lost his letters, denied they had ever received them, sent an inspector who said there was no damp present despite the fact that black mold was attacking everything in the affected rooms, sent a contractor who simply covered the damp walls with cardboard that the mold soon ate away, and finally accused the tenant himself of being responsible for the damp because he had overheated the rooms with the windows shut. Therefore, they declared, they could do nothing further to help him. Because it had not occurred to him that there might be other forms of dishonesty than financial, my patient persisted in his search for satisfaction for a long time, believing himself to be the isolated victim of bad luck rather than of systematic neglect.

When finally he realized that bad luck alone could not explain his experience, his willing and patient dependence gave way to angry resentment: but neither dependence nor resentment is constructive. A large and honest, but indifferent or incompetent, state bureaucracy creates expectations that give rise to this dialectic of dependence and resentment, which does not exist in Italy, where no one would assume the honesty and therefore the benevolence of the public administration in the first place.

The vast and seemingly benevolent state has completely eroded the proud and sturdy independence of the British population, once remarked upon by visitors. Forty percent of Britons now depend on government subsidy, receiving direct payment from the public purse as part, or all, of their income. Even so, the government regularly mounts advertising campaigns to ensure that people claim all their entitlements. Moreover, the British state has removed several important areas of human life from the responsibility of individuals to arrange for themselves or their families: health, education, social security, pensions, and (for at least a quarter of the population) housing. The income left to them after taxation—or received from the government dole—is thus a kind of pocket money, the more serious, if more vexatious and boring, aspects of a personal budget having been already taken care of by the government. This explains why, whenever the British government considers a tax cut, almost all newspapers, no matter of what political tendency, describe the measure as giving money away—indulging in a handout, like a parent doling out a weekly allowance to children.

The entrapment of people in the psychologically and economically debilitating dialectic I have described is not a marginal, but a mass, phenomenon. It addles the brain and paralyzes action. It helps to explain the degradation and lack of self-respect that is so obvious in the streets of Britain but so absent from those of Italy.

When I worked in East Africa, I saw an instructive contrast between an Italian and a British construction project within a few miles of each other. The British construction workers were drunken, violent, debauched, and dirty, without shame or dignity. Utterly egotistical, yet without much individuality, they wrecked hugely expensive machinery when drunk, without a moment’s regret, and responded with outrage if reprimanded. They intimidated their managers, who made little attempt to control them. They were truly representative of a population that has lost any pride in itself or in what it does, and that somehow contrives to be frivolous without gaiety.

By contrast, the Italians were hardworking, disciplined, and clean, and could enjoy themselves in a civilized way even in the African bush, drinking without drunkenness or that complete loss of self-control characteristic of today’s British. Unlike the British, they never became a nuisance to the local population, and everyone saw them as people who had come to do a job of work. At once more social and more self-reliant than their British counterparts, they were men whose dignity had not been destroyed by a culture of dependence.

Italy’s public administration vastly surpasses Britain’s in only one area: the preservation of the country’s urban heritage. This single bureaucratic success is crucial, however, for it greatly elevates Italy’s standard of living over Britain’s. The destruction of Britain’s urban patrimony and its replacement by hideous modernist multi-story parking garages and office buildings, while inflating the GNP, represent a lowering of every Briton’s quality of life.

You would think that Britain, with a less rich architectural heritage to preserve than Italy, would preserve what it had all the more zealously. But no: Britain’s townscape, once civilized and gracious, has fallen prey to an ideological pincer movement. At one end of the political spectrum, the rawest and shortest-sighted commercial interests demanded and won freedom to do whatever they wished with the inherited townscape, in the cheapest and most profitable way, so that harmonious assemblages of buildings centuries old suffered the most philistine and incongruous redevelopment that ruined them beyond hope of restoration. At the other end of the spectrum, radical reformers fanatically hated the architectural symbols of the past, merely because they were symbols of the past, whose despised elitist culture supposedly rested solely on exploitation, racism, slavery, and so forth.

The official architect and town planner of the city in which I live, for example, wanted—quite literally—to pull down every single local building that dated from before the second half of the twentieth century, including entire Georgian streets and many masterpieces of the Victorian gothic revival. Fortunately, he retired when perhaps a tenth of the old buildings still remained: the rest having by then been replaced by Le Corbusian leviathans so horrible and inhuman that many of them are now scheduled for demolition in their turn, less than 30 years after their erection. The Georgian spa city of Bath offers an even more startling example: in the 1950s, the city council wanted to raze it to the ground and replace it with something more in tune with the times.

Such barbarous thoughts would never have occurred to any Italian, however corrupt or politically extreme he might otherwise have been. As Giorgio Bassani observes of the street of palaces where his protagonists live in The Garden of the Finzi-Continis: “[The] Corso Ercole I d’Este is so fine, and such a tourist attraction, that the left-wing council that has been running Ferrara for nearly fifteen years has realized it must be left as it is and strictly protected against speculative builders and shopkeepers; in fact, that its aristocratic character must be preserved exactly as it was.” Never in England.

Actually, Italian municipal policy has been even more enlightened than this passage suggests. Commercial enterprises in old towns and cities must conform to aesthetic standards, so as not to do violence to the appearance of buildings, with the result that the Italians are not, like the British, modern barbarians camped out in the relics of an older and superior civilization to whose beauties they are oblivious. Italian municipalities have also kept their cities vibrant by capping the local taxes of small businesses, thus nurturing a variety of shops that in turn nourish many crafts, from papermaking to glass-blowing, that might otherwise have died. Thus, an uneducated man in Italy can still be a proud craftsman, while in Britain he must take a low-paid, unskilled job—if he takes a job at all. Italian downtowns are not as British city centers are, the location of depressingly uniform chain stores without character or individuality, plate-glassed emporia hacked into the ground floors of historic buildings without regard to the original architecture. The Italians have solved, as the British have not, the problem of living in a modern way in ancient surroundings that, looked at in economic terms, constitute inherited wealth.

The preservation of the aesthetic quality of Italian life, but its utter destruction in Britain, whose streets have been coarsened to a degree unequaled in Europe, has had profound social and economic consequences. Where all is ugliness and indifference to aesthetic considerations, it is easy for behavior to become ugly and crude and for collective municipal pride to evaporate. It seems not to matter how people conduct themselves: there is nothing to spoil. Attention to detail, important in both the manufacture of goods and the provision of services, attenuates in an environment of generalized ugliness. What is the point of wiping a table, if the world around it is irredeemably hideous? To be sure, self-respect can encourage people to make the best of a bad job, but dependency on the state has destroyed the basis of self-respect.

In a world grown richer, aesthetic quality has obvious economic benefits. Given the gulf between the excellence of Italian design, educated by the beauties of the past, and the unremitting tastelessness of British modernity, it is not a coincidence that Italy has one of the largest trading surpluses of any nation, while Britain has one of the largest deficits.

Italy has long cherished a certain Anglophilia, or at least an admiration for the supposed uprightness of British life, which Italians considered a model worthy of imitation. This uprightness, Italians believed, characterized the conduct both of the government and of the population, which was too proud and self-reliant to stoop to dishonesty. Alas, this is a vision of the past, not of the present.

In any case, the Italians know themselves well enough not to believe wholeheartedly in the possibility of honest government in their country: which is why the allegations of dishonesty hurled against Prime Minister Berlusconi before his election were beside the point. Even if such accusations were true, the new prime minister would only have done on a grand scale what most Italians have done on a small one. The electorate probably appreciated that a leviathan state is harmful because it is leviathan, not because it is corrupt. An uncorrupt leviathan state is, in fact, more to be feared than a corrupt one. Indeed, if the Italian state were to turn honest without a simultaneous reduction in its size, the result would be an economic and cultural catastrophe for Italy.

The British, by contrast, are still attached to their state as calves to the udder. They have just voted massively for a party and a man who claim to be responsible for everything—whose government has recently issued, for example, an official booklet to every engaged couple outlining the advantages and disadvantages of marriage, as if the population were incapable of thinking for itself even about those things that most intimately concern it (which, under a regime like this, is increasingly the case).

What can be the future of a country whose government believes that the population needs to be told that marriage can sometimes result in marital disharmony?

Romania si Statele Unite ale Americii au stabilit relatii diplomatice in timpul domniei regelui Carol I, in august 1880, la nivel de legatie. Intre anii 1941 si 1946, relatiile noastre diplomatice au fost intrerupte. In iunie 1964, ele au fost reluate si ridicate la rang de ambasada.

In ultimii ani, schimburile comerciale dintre tarile noastre au fost intre 1,6 si 2 miliarde de dolari.

De asemenea, numarul romanilor care au emigrat in SUA a crescut in fiecare an. In universitatile americane exista multi studenti romani. Fara a avea o cifra exacta, cred ca totalul romanilor care locuiesc in SUA, inclusiv emigratia de la inceputul secolului al XX-lea, se ridica la o cifra cuprinsa intre 1 si 2 milioane de persoane. Desigur, multi dintre ei nu au cetatenie romana, iar unii, ajunsi la a 3-a sau a 4-a generatie, nu se mai considera romani. In orice caz, este vorba despre un mare numar de conationali ai nostri, o buna parte a lor stabilindu-se in SUA dupa 1989.

Un mare numar de demnitari romani au vizitat oficial SUA, din 1990 incoace. Tarile noastre au relatii privilegiate in domeniul militar, economic si politic. Proiectul nostru, „The Friendship Tour“ incearca sa aprofundeze aceste relatii privilegiate, extinzandu-le la nivelul local, al statelor SUA, al comunitatilor locale, atingand segmentele vitale ale societatii americane de astazi: administratiile locale, mediul local de afaceri, universitatile si mass-media locala.

Astazi am revenit in statul California, pentru a continua vizita in cateva din orasele de pe coasta Pacificului.

In statul California, produsul intern brut a atins in 2007 cifra de 1,62 trilioane de dolari SUA. PIB pe cap de locuitor ajunge la 50.000 $, dar diferentele intre diferite regiuni sunt semnificative.

Exista o relatie economica directa intre statul California si Romania, semnificativa prin calitatea ei. Anul trecut, exporturile Californiei catre Romania s-au ridicat la 76 milioane de dolari, iar investitorii californieni in Romania numara Solectron (electronica si telecomunicatii), Qualcomm, Clearwave Holdings si Data Plus Telecommunications (telecomunicatii), Cisco Systems, Recognos si Oracle (tehnologia informatiei). Volumul schimburilor economice dintre Romania si California poate fi, insa, mult mai ridicat.

In aceasta dupa-amiaza, Principesa si cu mine, insotiti de doamna Dana Beldiman, consulul general onorific al Romaniei la San Francisco, ne-am intalnit la Casa Romana din Hayward cu reprezentanti ai comunitatii romanesti. In urma cu opt ani, Majestatile Lor, Principesa si cu mine am fost oaspetii Casei Romane, pentru mai bine de o saptamana. In aceasta seara, in sala de oaspeti a Casei, au venit cateva zeci de membri ai comunitatii, care ne-au primit cu multa caldura si ospitalitate.

Am urmarit impreuna o proiectie cu imagini de la vizita Regelui si Reginei din anul 2000, apoi Principesa si cu mine am vorbit despre angajamentele noastre publice in Romania, despre „Viziunea pe 30 de ani pentru Romania“ si despre proiectele pe care le desfasuram in tara, in Europa si in lume.

Am purtat apoi un dialog cu cei din sala, care au dorit sa vorbeasca despre educatie, agricultura, economie, dar si despre comportamentul public si institutional din Romania, care lasa mult de dorit.

In final, am fost invitati sa gustam din bunatatile pe care gazdele noastre le-au pregatit. Am incheiat ziua, la Hayward, aducandu-ne aminte cu placere de intalnirea de acum opt ani, desfasurata in biserica, in sediul Casei Romane si pe frumoasa peluza din fata edificiului.

Tot astazi am avut placerea de a intalni pe vice-guvernatorul statului Nevada, dl Brian K. Krolicki, om de afaceri si politician american. Dl Krolicki are o legatura sufleteasca speciala cu Romania, care dateaza din vremea studentiei, la universitatea Standford. Acolo l-a avut profesor pe George Duca, fiul marelui om politic I.G. Duca, asasinat in anii 30 ai secolului trecut. Profesorul Duca a fost mentorul dlui Krolicki si i-a inoculat valori care au ramas pana astazi vii in constiinta omului politic american. El a dorit sa ne intalneasca pentru a ne multumi pentru ceea ce Romania i-a oferit si pentru faptul ca am venit sa vizitam statul pe care il reprezinta.

Seara am participat la o gala de binefacere, organizata de dna consul onorific Lia Roberts in beneficiul Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei. Ea a avut loc la hotelul Hilton si s-a bucurat de prezenta guvernatorului Jim Gibbons si a primei doamne a statului Nevada. Sala, decorata somptuos, a gazduit un mare numar de oameni de afaceri, de personalitati politice si de oameni de cultura si arta.

A fost un eveniment organizat grandios de comunitatea din Las Vegas, de societatea romano-americana „Doina“ si sprijinit financiar de o serie de oameni de afaceri care au tinut sa fie generosi, inspirati fiind de munca Principesei Margareta si a fundatiei ei, de 18 ani incoace.

Romania a fost onorata in aceasta seara asa cum se cuvine. La mii de kilometri distanta, una dintre cele mai prospere comunitati de pe glob a vibrat la unison cu noi, aducand omagiu tarii noastre. A fost un moment inaltator, iar dna Roberts merita admiratia noastra si a tuturor celor prezenti.

www.adevarul.ro

Neagu DJUVARA: „Clasa politică este îmbâcsită de afacerism”

un articol de Radulescu George

După zeci de ani petrecuţi în exil, profesorul Neagu Djuvara a găsit în România „altă naţie”: oameni înrăiţi de lipsuri şi neserioşi. El consideră că numai schimbul de generaţii va rezolva lucrurile

Suntem în convalescenţă după jumătate de secol de comunism, consideră profesorul Neagu Djuvara, coborâtor dintr-un străvechi neam boieresc. Format în Occident şi extrem de activ în lupta împotriva vechiului regim, profesorul Djuvara s-a aşezat „La masa Adevărului” pentru a ne împătăşi impresiile despre propria naţiune ale unui om care a trăit momentele-cheie ale secolului XX. Românii de astăzi îi apar „necivilizaţi în moravuri” şi dispuşi la compromisuri. Nici despre clasa politică autohtonă nu are o părere prea bună. Neagu Djuvara nu încetează însă a crede, ca şi prietenul său Emil Cioran, că România merită „destinul Franţei şi populaţia Chinei”.

Este absolut anormal să existe un al doilea stat de limbă română în Europa. Eu nu văd deosebire între cazul Republicii Moldova şi cazul Germaniei de Est. Trebuie să ducem o politică discretă, dar fermă, în sensul de a-i scoate pe moldovenii de dincolo de Prut de sub orbita Rusiei.

Ar trebui în educaţie să se pună accent mai mare asupra problemei cinstei şi corectitudinii, calităţi care sunt total absente din educaţia tânărului român.

-Cum aţi găsit România după `89?

-Era un soi de tristeţe gravă. Am găsit altă naţie. Înainte ţăranul era foarte sărac, dar arăta frumos. Bărbaţii noştri erau îmbrăcaţi în alb, în cămăşi cu broderii, iarnă, vară. Când m-am întors i-am găsit îmbrăcaţi ca Mao Tze Dun. Şi de multe ori cu un tricou jerpelit. În plus de asta, în oraş lumea era îmbufnată, se ferea de orişicine. Pe mine m-a frapat atitudinea omului de pe stradă. Pe urmă, un lucru care se vede din ce în ce mai grav la tineret – oamenii au devenit răi. Sunt de o agresivitate nemaipomenită. S-a stricat fasonul omului.

-Anii comunismului au generat aceste lucruri?

-Mai ales că au învrăjbit straturile mai sărace din populaţie împotriva celor care fuseseră mai avuţi. Toată burghezia – profesori, doctori -era considerată un inamic. Faimoasa expresie „origine socială nesănătoasă” a fost o catastrofă, care timp de 20-30 de ani a împiedicat o categorie de tineri să ajungă la şcoală. Sau i-a întârziat. Şi lucrurile astea se mai resimt când te uiţi la mutra parlamentarilor de azi.

-Cum erau parlamentarii români când aţi părăsit ţara?

-Erau foarte diferiţi. Existau şi acolo nişte tipuri caragialeşti, dar mult mai puţine. Exista burghezia care s-a încropit în 150 de ani la noi, a dat elemente foarte bune în toate domeniile. Toţi ăştia au fost oarecum distruşi, au murit la Sighet. Gândiţi-vă că jumătate din Academia Română a fost dată afară.

-V-aţi simţit cumva atras în perioada interbelică de fenomenul legionar?

-Din păcate da. Eram în străinătate, aşa că nu am putut fi înregimentat. Dar simpatie am avut.

-Foarte mulţi intelectuali s-au simţit atraşi de mişcarea lui Codreanu. A fost vreo diferenţă între mişcarea condusă de Codreanu şi cea a lui Sima?

-Sima a fost un fel de aventurier, bizar, secretos, o catastrofă pentru Legiune. Dar acum, după 75 de ani, am posibilitatea să privesc lucrurile de sus.

-L-aţi cunoscut pe Mareşalul Antonescu?

-Nu. L-am văzut doar defilând şi întorcând capul.

-Cum l-aţi perceput?

-L-am perceput prost de la început. Astăzi înţeleg că multă lume are simpatie pentru el, dată fiind oroarea de guvernanţi pe care am avut-o de 60 de ani încoace. Şi atunci el apare mai întâi ca un tip elegant, drept, cinstit, dârz, însă a fost o catastrofă după părerea mea. Numai felul cum a condus războiul… Eu am fost la Odessa, am avut norocul să fiu rănit cu câteva săptămâni înainte de căderea oraşului. Regimentul meu mai avea în ultima zi 92 de oameni valizi. Şi avusese în total 3.000. Un american ar spune că este demenţă. De ce să iei cu braţele şi cu puşca un oraş. Nici nemţii nu au putut să ia nici Moscova, nici Leningradul, nici Stalingradul. Oraşele sunt cetăţui prin ele înseşi. Şi noi am vrut să luăm Odessa… Pe urmă am mai făcut şi prostia de a pune Statul Major român în fostul Stat Major sovietic fără să cercetăm dacă nu e vreo bombă la subsol.

-Cum îl vedeţi acum pe Corneliu Zelea Codreanu?

-Nu l-am cunoscut, dar am auzit că avea o charismă extraordinară. Chiar unii evrei au recunoscut că în prezenţa lui simţeai ceva extraordinar. Pe vremea când îmi era simpatică Mişcarea, am citit într-una din cele două mari reviste de dreapta franceze relatarea unui tânăr filozof şi jurnalist francez – care fusese dragostea Marthei Bibescu – despre întâlnirea sa cu Codreanu. După război i s-a reproşat şi faptul că s-a dus să îi ia un interviu lui Hitler. Aşa s-a dus şi la Bucureşti. Şi nu uit, fiindcă am citit la vremea aceea articolul cu Corneliu Codreanu. Începea aşa: „Fac meseria de a vorbi cu oamenii mari ai lumii. Niciunul nu mi-a făcut o impresie ca Corneliu Codreanu”. Înseamnă că tipul avea ceva. Dar la rece judecând, chiar dacă ar fi fost în fruntea legiunii, tot prostii ar fi făcut. Aduceţi-vă aminte că a făcut o declaraţie zicând că dacă vine la putere, a doua zi aderă la axa Roma-Berlin. Nici Franco, care a fost ajutat de ei efectiv, nu a spus aşa ceva. Şi nu s-a avansat ideea de a devini aliatul germanilor în timpul războiului. Prudenţă politică! Codreanu nu avea şi înseamnă că ar fi făcut prostii. Să ştiţi un lucru care pentru mine a devenit un crez: oricât de rea este democraţia parlamentară, cu toate păcatele ei, vorba lui Churchill, e cea mai puţin rea dintre toate regimurile.

-Ce părere aveţi despre clasa politică românească de astăzi?

-Foarte prostă. Am impresia că sunt atât de îmbâcsiţi de afacerism – în toate partidele – că nu văd cum o să iasă ceva bun. Chiar şi tinerii deştepţi care sunt în guvern şi în parlament creează impresia că sunt conduşi mai puţin de o virtute politică decât de interese de clan, de interese personale. Sunt mirat că s-a luat acum o hotărâre în sensul că dacă s-a terminat mandatul şi ai o avere pe care nu poţi să o justifici, să ţi se deschidă proces. Nu o să se facă niciun proces. De 18 ani nu începe niciun proces. Nu ştim cine a inventat teroriştii lui Ceauşescu. Procesul lui decembrie ’89 nu a început încă. Dosarul e blocat de ani de zile la generalul Voinea. Ori el este blocat de alţii.

„Cioran era omul cel mai inteligent pe care l-am cunoscut”

-L-aţi cunoscut pe Emil Cioran?

-Cu Cioran pot să spun că eram prieten. Şi mi-a fost foarte drag. Cioran a trăit cu obsesia simpatiei lui pentru Mişcarea Legionară. Dar era omul cel mai inteligent pe care l-am cunoscut. Genial! Îl găsesc mult deasupra tuturor.

-De ce refuza toate distincţiile şi premiile literare?

-Fiidcă se temea să nu i se scoată legionalismul şi să păţească ce a păţit Vintilă Horia. Cioran îmi era colosal de simpatic. Am făcut zeci de ore de conversaţie cu el, de plimbare, de schimb de idei. Mai cu seamă când eram în Africa şi veneam două luni în vacanţă la Paris mereu îl vedeam, ne plimbam cu orele şi mi-a făcut cinstea să stea de vorbă cu mine. I-au plăcut şi teoriile mele de filozofie care-i aduceau o convingere aparent ştiinţifică a decăderii civilizaţiei occidentale.

-„O putreziciune care miroase frumos”…

-O decadenţă. E clar că şi el s-a lăsat îmbătat de Legiune până la un moment dat şi când a văzut ce iese din toate dictaturile. Ce prostii a făcut Mussolinni în Italia, ce orori a făcut Hitler în Germania – atunci îţi dai seama că toate dictaturile duc la crimă.

-E controversat Cioran…

-Cel mai mult i se reproşează în România că a cam zeflemit cultura noastră. Dar nu mergea prea departe. De pildă avea mare admiraţie pentru Eminescu şi iubea poporul român. Lumea care îl acuză că făcea antiromânism nu înţelege că el era pur şi simplu exasperat de păcatele noastre. Care erau adevărate.

-A fost Emil Cioran un om religios, cum se speculează acum?

-Nu. Dar ceva, ceva credea în dumnezeire. Ca fiu de popă, dimpotrivă, dădea cu barda în Dumnezeu. Dar când îi citeşti operele îţi dai seama că el credea în ceva sublim.

-Credeţi că a fost perceput greşit?

-Este un lucru absolut autentic: o americană foarte cultă, dovadă că vorbea şi franţuzeşte, pleacă să se sinucidă la New York. Şi cum era o intelectuală, pe drum dă de o librărie cu standuri şi găseşte un Cioran şi începe să citească. După ce a citit câteva pagini din Cioran s-a întors acasă şi nu s-a mai sinucis. Te convinge de lucrurile din cauza cărora nu merită să mori.

-Aţi auzit despre ce se petrecea în temniţele comuniste în perioada exilului Dvs.?

-Stăteam la curent în permanenţă. Nu uitaţi că primii 14 ani ai exilului meu, când am plecat de la Stockholm în toamna lui ’47, m-am ocupat numai de treburi româneşti. Timp de patru ani am fost la servicii de asistenţă a refugiaţilor, mii de refugiaţi mi-au trecut prin mâini şi auzeam poveştile lor. Eram foarte la curent cu ce se întâmpla în ţară.

-Vă gândeaţi că o să dureze atât de mult până o să cadă comunismul?

-Cu toţii credeam că va dura câţiva ani. În acelaşi timp speram într-un război, considerând că este singurul mijloc de a elibera ţara noastră. Adică să izbucnească un al treilea război mondial. Am crezut în el, altfel nu aş fi acceptat un lucru pe care astăzi îl regret, perioada cea mai tristă din viaţa mea… Când am acceptat să lucrez cu serviciile speciale occidentale, în numele Comitetului Naţional, cu CIA şi cu serviciul francez de informaţii. Am trimis paraşutişti în România care au căzut. Îi aveam pe conştiinţă. Am fost nenorocit în cei patru ani. Noi credeam că ceea ce făceam acolo era un fel de ajun al unui al treilea război mondial, când vom avea nevoie de nucleele astea de rezistenţă în România. Mă pregăteam şi eu să fiu paraşutat acolo.

-Cei care au fost paraşutaţi au căzut în mâinile comuniştilor?

-Unul a scăpat. L-am recuperat după câteva luni din Iugoslavia. Am avut fel de fel de explicaţii. Nu a fost nicio trădare. Pur şi simplu a fost prost organizat că s-au văzut noaptea paraşutele căzând şi sătenii de teamă s-au dus şi au spus la Securitate.

- De ce nu merg lucrurile în România, în momentul de faţă?

- Sunt două lucruri grave. Mai întâi, să nu uităm, suntem un corp bolnav. După ce ai avut 50 de ani de boală nu poţi să ai pretenţia să te vindeci în 18 ani. În al doilea rând, cred că schimbările profunde cer mai multe generaţii. Am ieşit din perioada interbelică, pe care nu ştim cum să o numim, cu un început de viaţă democratică parlamentară, dar imperfectă, care a fost stopată de 50 de ani de comunism. Este ca şi când un copil care începea să dea speranţe la vârsta de 13 ani face o boală gravă şi are un stop al creşterii sale. Şi când e vindecat, la 18 ani, mental are încă 13.

Să spunem că am ieşit din perioada turco-fanariotă pe la 1830, nu e aşa de departe, după aceea în mai puţin de două generaţii ajungem să avem o ţară unificată, nişte parlamente, nişte creaţii intelectuale în toate domeniile, absolut remarcabile. Sunt foarte puţine ţări care fac un salt de schimbare de civilizaţie. Noi am trecut de la civilizaţia bizantină la cea occidentală într-o singură generaţie. Gândiţi-vă că, la ruşi, Petru cel Mare a hotărât la 5 ianuarie 1700 că a doua zi toţi boierii trebuie să-şi taie barba şi să se îmbrace nemţeşte. De atunci le-a trebuit 120 de ani ca să iasă prima capodoperă. Noi, într-o singură generaţie, scoatem un Eminescu. Aici nu putem să spunem că a mers prost. Gândiţi-vă la franţuzirea ţării noastre.

- Am involuat din punct de vedere al civilizaţiei?

- Suntem necivilizaţi nu în domeniul intelectual, cultural, suntem necivilizaţi în moravuri, adică continuăm să scuipăm pe stradă, continuăm să nu ne bărbierim în fiecare zi, chestii mărunte, dar care astăzi sunt eticheta omului civilizat. Nu le-am introdus încă în obişnuinţele noastre. Pe urmă, şi asta este mai grav decât orice, faptul că dintotdeauna nu am fost un model de cinste. A venit şi istoria care te-a obligat. Un popor care a fost colonizat şi de unguri, şi de turci, şi de ruşi, apărându-se a învăţat să se şmecherească. Dar un furt atât de sistematic şi de bine cuibărit în sufletul fiecăruia ca acela care s-a implantat în cei 50 de ani de comunism nu a existat la noi.

Lucrul cel mai primejdios care mi se pare este lipsa de cinste în toate domeniile. Nu numai că se fură ca în codru, dar lipsa de cuvânt e fantastică, lipsa de exactitate. Eu cred că ar trebui adunaţi învăţătorii şi să li se spună că de acum înainte unul din elementele esenţiale ale educaţiei copilului este că furtul reprezintă o crimă. La fel ca omorul. Asta nu o ştie copilul român. Am să vă spun un lucru pe care l-am scris undeva – nu ştiu dacă există altă limbă unde cuvântul hoţ să fie în sens pozitiv. Adică bunicuţa spune că „Andreiaş al meu este hoţ” în sensul de „deştept”, „şmecher”. Asta a devenit o calitate.

- Care credeţi că sunt hibele actuale ale României?

- Nu cred că se poate schimba ceva de pe o zi pe alta. Vă spuneam că ar trebui în educaţie să se pună accent mai mare asupra problemei cinstei şi corectitudinii, calităţi care sunt total absente din educaţia tânărului român. Care nu mai are nici cei şapte ani de acasă. Îi lipsesc din mai multe motive. Mai întâi că ţăranii veniţi la oraş, transformaţi dintr-o zi în alta în orăşeni, erau nepregătiţi.

Munceau şi îşi lăsau copiii în stradă. De aceea spun că cel puţin o generaţie de oameni trebuie să treacă. Trebuie să fie învăţat la şcoală, să fi călătorit cât mai mult în străinătate să vadă ce se întâmplă acolo, generaţiile să se reîmprospăteze. În parlamentul ăsta să nu mai fie oameni care au ieşit din fosta nomenclatură comunistă şi care au nişte moravuri şi mentalităţi care nu se mai schimbă. Nu văd o schimbare decât printr-o lungă educaţie, printr-un contact destul de lung cu Occidentul.

Dar Occidentul fiind el însuşi bolnav acum, istoriceşte vorbind, există iar riscul să fim în Europa la un moment nepotrivit. Faptul că Europa întreagă, de la Lisabona până la Sankt Petersburg nu mai face destui copii ca să-i înlocuiască pe morţi înseamnă că Europa, rămăşiţele acelei civilizaţii indo-europene, se sinucide conştient. Dacă se face doar câte un copil înseamnă că peste o sută de ani jumătate din Europa va fi ocupată de alte etnii. Am văzut o statistică din 2000, făcută în legătură cu cele patru judeţe care înconjoară Parisul şi reieşea că 45 la sută dintre copiii de şcoală erau copii de imigranţi. Nu facem rasism, facem pur şi simplu logică. Asta ne paşte şi pe noi. La noi, bineînţeles, va creşte minoritatea rromă, mai ne vin şi chinezi, mulţi turci. Toată Europa e pândită până în 100 de ani de metisare generală. Suntem în ajunul unui Ev Mediu. Civilizaţia europeană se va schimba radical în cei 500 de ani care vin.

„Ion Raţiu era cam vanitos”

- Ion Raţiu ar fi fost o soluţie mai bună la Preşedinţie, în anii `90, decât Ion Iliescu?

- Oricare ar fi venit ar fi fost mai bun decât Iliescu. Dar să ştiţi că nici Raţiu nu era prea bun. Eram cam vanitos, însă era un om cu o anumită cultură occidentală, avea legături în Marea Britanie, se prezenta bine, avea o tradiţie de familie, făcea parte din marea burghezie transilvăneană, avea generaţii întregi de politicieni în spate. Şi este important că a învăţat acasă politică. Omul care se ridică singur nu o să fie un bun poliltician, ci mai de grabă un dictator, gen Mussolini sau Mao Tze Dun. Cei mai buni politicieni din istoria lumii sunt cei care se nasc din familii în care deja erau politicieni. Dacă îl iei pe un Pericle, pe un Cezar, sunt oameni care aparţineau unor familii de oameni politici.

- Dacă aţi fi fost şeful statului român cum aţi fi gestionat relaţiile cu Rusia?

- Aş fi fost destul de ostil. Mai întâi trebuie să îndrăzneşti, să nu ne fie teamă de Europa, să ducem o politică de încurajare a celor din Republica Moldova care doresc unirea cu România. Este absolut anormal să existe un al doilea stat de limbă română în Europa. Eu nu văd deosebire între cazul Republicii Moldova şi cazul Germaniei de Est. Trebuie să ducem o politică discretă, dar fermă, în sensul de a-i scoate pe moldovenii de dincolo de Prut de sub orbita Rusiei.

În sensul ăsta eram obligaţi să facem o politică niţel antirusească, să ne descurcăm să avem gaze din altă parte decât din Rusia. În perioada ’92-’96 norvegienii nu aveau deschisă o ambasadă la Bucureşti şi l-au rugat pe un senator român să transmită guvernului că Norvegia devine cel mai mare producător de gaze din Europa Centrală şi că va clădi un pay plan către Ungaria şi dacă ne interesează şi pe noi. Acum poate că este prea târziu, dovadă că şi Europa Occidentală cumpără foarte mult gaz din Rusia. Trebuia să scăpăm, însă, şi să-i scăpăm şi pe basarabeni, de dependenţa economică faţă de Rusia. În aceste condiţii, categoric aş fi făcut o politică de ostilitate faţă de Rusia.

- Trebuie să ne mai temem de Rusia?

- Rusia nu mai poate să ne facă nimic. Este o convingere totală a mea. Nu mai are cum să fie primejdioasă faţă de o Europă Unită.

- Doar energetic…

- Poate să ne facă mizerii din astea economice. Războaie în Europa nu mai pot fi. Mai ales că suntem apăraţi de America.

- Nu este cumva o iluzie faptul că suntem apăraţi de America?

- Nu. America nu mai poate permite Rusiei să facă niciun pas în nicio direcţie.

- Credeţi că precedentul Kosovo este periculos pentru România?

- Nu are nicio legătură. Găsesc că şi domnul Băsescu a greşit. E o greşeală politică pe care a făcut-o continuând să susţină punctul de vedere sârbesc. Este ca şi cum noi am recunoaşte că suntem oarecum într-o situaţie de pericol cu ungurii. Ungurii din Transilvania nu mai cer să fie realipiţi de Ungaria. Cer numai libertăţi, dar exagerează când vorbesc despre autonomie.

Cel mai redutabil adversar

Aproape că aş spune şi un nume de persoană… Cel mai redutabil adversar al meu este elementul cripto-comuniştilor care se pretind naţionalişti. Un nucleu pe care-l consider cel mai primejdios în viaţa politică românească. Am spus, la un moment dat, că fluviul marxist a devenit un fel de mlaştină. Şi a fost oprit tot de o mlaştină. Şi atunci se revarsă pe margini şi găseşte vadul unui fost torent, care este fostul torent naţionalist. E foarte ciudat să întâlneşti oameni care se cred sincer naţionalişti şi care dau mâna cu nişte persoane care sunt clar comunişti în inima lor. Eu găsesc că ăştia sunt cei mai mari adversari morali ai mei. Şi cum eu îi înţep, mă înţeapă şi ei pe mine.

Cripto-comuniştii care se pretind naţionalişti sunt cei mai mari adversari morali ai mei

Oamenii „din umbră”

Omul pentru care am avut cea mai mare admiraţie a fost Victor Rădulescu Pogoneanu. Era paralizat şi umbla cu două cârje. Pe acest Pogoneanu l-am găsit ca şef al meu la Ministerul de Externe. Era foarte tănăr, avea 33-34 de ani. Fusese deja în America, în Germania şi era de o maturitate extraordinară. El m-a convins de valorile democraţiei, ale parlamentarismului, ale lumii anglo-saxone. Imediat după 23 august, m-a trimis la Stockholm. M-a salvat în sensul ăsta, că m-a trimis curier diplomatic. Pe urmă a devenit un fel de prim-ministru al propagandei. Bineînţeles că a fost amestecat în procesul lui Maniu. A fost condamnat şi a mai trăit 15 ani în închisoare.

Victor Rădulescu Pogoneanu m-a convins de valorile democraţiei, ale parlamentarismului, ale lumii anglo-saxone

Poveste de viaţă

„Înainte să vină comuniştii, oamenii nu erau înrăiţi”

Am cunoscut destul de bine ţăranul nostru în perioada interbelică. Era foarte sărac. Chiar şi conacele boiereşti erau sărăcăcioase, erau un fel de case mai mari, cu foarte rare excepţii. Ţăranii, cum spuneam, trăiau destul de mizerabil. Aveau în case nişte laviţe, cu preş pe el, fără cearşafuri. În Ardeal era, însă, mult mai bine. Dacă te duceai la Rucăr era altceva decât în Dâmboviţa sau Brăila.

Oamenii nu erau înrăiţi, erau blânzi, simpatici. Raporturile dintre noi erau foarte omeneşti. Când erau bolnavi veneau la noi şi le dădeam medicamente. Exista o corespondenţă destul de drăgăstoasă. Vorbesc în general de boierime. Îmbogăţiţii sau arendaşii poate au fost mai răi. De altfel, noi eram sărăciţi de exproprierea cea mare.

Occidentalii nu o ştiu. Îşi închipuie că au împărţit pământul comuniştii. Nu este adevărat! Exproprierea din 1918-1920 este cea mai mare făcută vreodată în istorie. Nu există alt caz decât în China, în anul 1000, dar care s-a stricat după câţiva ani pentru că a fost o revoluţie.

Nu s-a mai întâmplat, însă, ca într-un Parlament unde majoritatea deputaţilor erau proprietari de pământ să se dea 80 la sută din terenuri ţăranilor. Situaţia era proastă pentru foştii proprietari de pământ. Noi am trăit relativ săraci. Tata murise în război, moşiile fuseseră expropriate şi ne rămăseseră 40 de hectare. Şi cred că de aceea ne-a dus mama în străinătate, unde internatul meu era plătit de bunicul, iar fratele meu avea o bursă. Trăiam mult mai ieftin la Nisa decât la Bucureşti.

„Nu aveam de gând să intru în diplomaţie”

În timpul războiului, după ce am făcut trei ani de miliţie şi cinci luni de război, întâmplarea a făcut să pot intra în Ministerul de Externe, crezând că trebuie să-mi iau o profesiune, pentru că iar va fi o expropriere. Aşa am văzut eu lucrurile, dar nu-mi închipuiam că o să fie chiar comunism. Şi am trecut un concurs la Externe. Nu aveam de gând să intru în diplomaţie.

Camil Demetrescu, care era acolo vicedirector, a întâlnit-o pe nevasta mea pe drum într-o zi şi i-a spus că pentru prima oară de la începutul războiului se ţine un concurs la Externe. „De ce nu se prezintă Neagu?”. Şi nevasta mea vine şi-mi spune. A trecut noaptea, care este un sfetnic bun şi a doua zi am spus că ar fi mai cuminte să dau examenul.

Noi am pierdut războiul, era primăvara lui `44, un an după Stalingrad, ruşii înaintau. Numai Antonescu nu a înţeles că războiul era pierdut. Şi am spus să-mi iau o meserie pentru după război. Dar nu numai că am luat o meserie pentru după război, pentru că după două-trei luni primesc o fiţuică la regiment că eram demobilizat. Vă dau cuvântul meu de onoare că nu am cerut-o. Am început anul acela la Ministerul de Externe, la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului.

Tot Camil Demetrescu şi cu şeful lui Victor Rădulescu Pogoneanu şi cu Niculescu Buzeşti au avut încredere în mine şi m-au luat în micul grup de trei-patru care descifram telegramele care nu se dădeau mai departe secretarului general şi ministrului – negocierile paralele cu negocierile pe care şi Antonescu acceptase să le ducă la Stockholm.

Trăiam mult mai ieftin la Nisa decât la Bucureşti

CARTE DE VIZITĂ

-s-a născut la 18 august 1916, la Bucureşti

-aparţine, pe linie maternă, familiei Grădişteanu, neam de mari boieri munteni

-participă la campaniile din Basarabia şi Transnistria ale Armatei Române (1941), fiind rănit

-licenţiat în litere la Sorbona (1937), doctor în drept la Paris (1940), doctor docent cu o teză de filosofie a istoriei

-din 1947 şi până în 1989 trăieşte în exil, în Franţa şi în Niger (1961-1984)

Zona Nevadei a fost inclusa in drumul comertului in anii 1820. A devenit teritoriu al SUA in 1848. Este in cea mai mare parte nelocuita, din cauza climei sarace in precipitatii si a desertului care acopera mare parte din suprafata statului.

Statul Nevada este condus de guvernatorul Jim Gibbons, al carui mandat se va incheia in ianuarie 2011, are capitala la Carson City si se bazeaza pe o constitutie adoptata in 1864.

Orasul Las Vegas are 550.000 locuitori dar, în total, aglomerarea urbana incluzand suburbiile se ridica la 2 milioane. Carson City are 56.000. Statul are o suprafata comparabila cu a Romaniei, 284,449 km patrati si o populatie de 2,4 milioane locuitori. Dupa cum se poate vedea din cifre, 2 milioane din cele 2,4 milioane de locuitori ai statului locuiesc în Las Vegas. De fapt, din cauza desertului care acopera mare parte a statului, doar 13% din suprafata Nevadei este locuita.

Economia este bazata pe turism, divertisment si in special pe cazinouri, legalizate in anul 1931. Industria ospitalitatii este concentrata in Las Vegas. Aici se afla importanta baza aeriana Nellis Air Force Base si Nevada Test Site, scena multor teste nucleare si aviatice.

Dar cine se asteapta ca Las Vegas sa fie doar paradisul divertismentului si al cazinourilor va fi dezamagit. Astazi, dupa doua decenii de extraordinara dezvoltare imobiliara, turistica si culturala, Las Vegas este locul cel mai vizitat de pe planeta, cu un numar de 46 de milioane de turisti pe an, veniti doar în perimetrul orasului, care are dimensiunea Chisinaului, ca sa dau un exemplu la îndemana noastra. În oras exista sute de mii de camere de hotel, grupate în ansambluri arhitecturale gigantice, create pe teme culturale, precum „Caesar Palace“, „The Venitian“, „Monte Carlo“ sau „MGM“. Locul are o industrie culturala si de entertainment cum nu exista alta pe planeta. Totul este cu atat mai spectaculos cu cat asezarea urbana este plasata în mijlocul desertului si, de fapt, statul Nevada nici nu prea are, în rest, alte aglomeratii urbane. În plus, Las Vegas era, cu doar 40 de ani în urma, un orasel cu 60.000 de locuitori, cunoscut doar pentru cazinourile sale.

Statul Nevada si orasul Las Vegas se bucura de existenta a doua remarcabile personalitati în viata politica: guvernatorul si primarul.

Guvernatorul statului Nevada, dl Jim Gibbons este geolog de profesie, cu o îndelungata experienta politica, unanim apreciata astazi. Dar, în afara de aceasta, dl Gibbons a fost pilot militar si a luptat in razboiul din Vietnam si in cel din Golful Persic, cu gradul de colonel. Este decorat cu Legiunea de Merit, aceeasi distinctie pe care o are si Regele Mihai.

Primarul orasului Las Vegas, dl Oscar B. Goodman, este la al treilea mandat de primar, castigand cu 84% alegerile din aprilie 2007. Are merite importante in dezvoltarea orasului, mai ales in largirea ariei urbane, constructia de cladiri publice si private, atractia de fonduri gigantice pentru cresterea activitatilor legate de turism, servicii, imobiliar si finante.

Am inceput ziua printr-o vizita la Primaria orasului. Gazda noastra a fost dl Goodman, care s-a aratat foarte interesat de cooperarea cu Romania, in domeniul imobiliar, al industriei lemnului si a turismului. A promis ca va da curs propunerilor noastre de parteneriat si ca va incerca sa vina in Romania.

Urmatoarea intalnire a fost cea de la World Affairs Council Las Vegas, organizata de Comitetul de Relatii internationale al organizatiei. Principesa Margareta si cu mine am avut parte de o primire exceptionala. In sala au fost prezente 60 de personalitati din mediul de afaceri, din societatea civila si din viata politica. Am vorbit despre Romania si despre perspectivele noastre politice, economice, militare si culturale. Ca de fiecare data, intalnirile cu World Affairs Council se desfasoara la superlativ si au un impact puternic in societatea locala, fiind onorate de prezenta unor influente personalitati.

Principesa Margareta a vizitat Spitalul de copii din Las Vegas, unde a fost impresionata de dotarile medicale si de conditiile exceptionale de tratament. In acelasi timp, eu am vizitat istorica Baza militara aeriana Nellis. Dl general de brigada Everett H. Thomas a fost gazda mea, pe parcursul a doua ore de vizita. Dl general este comandantul adjunct al USAF Warfare Center si a vizitat Romania in cursul anului trecut.

Baza militara aeriana este impresionanta, prin activitatile ei de ampla diversitate, ca si prin exceptionalele dotari si calitati ale ofiterilor care formeaza unitatea militara. De asemenea, baza beneficiaza de o asezare geografica propice, in proximitatea muntilor Nevadei si a desertului.

Organul reprezentativ al Basarabiei, Sfatul Ţării, a fost constituit la 21 noiembrie 1917 şi a activat până la 27 noiembrie 1918, când s-a autodizolvat. Pe parcursul existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni. Prima, pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării, s-a desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 – 28 mai 1918, iar cea de-a doua sesiune, convocată prin Înalt Decret Regal, şi-a ţinut lucrările între 25-27 noiembrie 1918. Activitatea Sfatului Ţării a fost extrem de rodnică, el întrunindu-se, în total, în 83 de şedinţe plenare şi două şedinţe particulare.

Primul preşedinte al Sfatului Ţării a fost Ion Inculeţ (21 noiembrie 1917 – 2 aprilie 1918), în acest post mai aflându-se, ulterior, Constantin Stere (2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918) şi Pan Halippa (25-27 noiembrie 1918). Cele trei guverne ale Basarabiei formate în perioada activităţii Sfatului Ţării s-au confruntat cu probleme deosebit de complicate de ordin politic, social, economic şi spiritual. Primul guvern în frunte cu Pantelimon Erhan a fost constituit la 7/8 decembrie 1917 şi a activat până la 19 ianuarie 1918. Cel de-al doilea guvern condus de dr. Daniel Ciugureanu a fost creat la 19 ianuarie 1918 şi a activat până la 7 aprilie 1918, iar ultimul guvern basarabean şi-a desfăşurat activitatea între 9 aprilie şi 12 decembrie 1918, avându-l ca preşedinte pe dr. Petre Cazacu. La 27 martie 1918 – cu 86 de voturi pentru, 36 abţineri şi trei voturi împotrivă – Sfatul Ţării a adoptat Declaraţia istorică de Unire a Basarabiei cu România.

Declaraţia de unire a Basarabiei cu România (propusă de Blocul Moldovenesc şi adoptată în şedinţa Sfatului Ţării de la 27 martie/9 aprilie 1918)

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România. Această unire se face pe următoarele baze:

1. Sfatul Ţarii actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului. Aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul român.

2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.

3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern.

4) Recrutarea armatei se va face, în principiu, pe baze teritoriale.

5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul român numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.

6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.

7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei în parlamentul român.

8. Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.

9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct.

10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin Constituţie.

11. Toate călcările de legi, făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerilor din urmă, sunt amnistiate.

Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.

Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea şi totdeauna.

Preşedintele Sfatului Ţării, I. Inculeţ
Secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan

FAPTE ISTORICE

Urmaşi ai dacilor şi coloniştilor romani, românii de la est de Carpaţi au fost organizaţi într-un stat de catre voievozii români din Maramureş (voievodat situat in nordul Transilvaniei) – o regiune nobilă a României -, Dragoş (Iniţiatorul) şi Bogdan I (Întemeietorul). Denumirea de “Ţara Românească” Moldova, aşa cum apare în vechile documente, provine etimologic de la râul Moldova de-a lungul căruia s-a format voievodatul Moldova. Pe vremea lui Bogdan I, Moldova nu depăşea ţinutul rîurilor Moldova, Suceava şi Siret. Urmaşii săi şi-au întins stăpânirea spre sud, vest, nord şi est, cucerind Cetatea Albă de la tătari, astfel încât Roman I, se putea intitula “Domn de la munte până la mare”. Alexandru cel Bun a stăpânit ţara întreagă, cu excepţia cetăţii Chilia de la Dunăre şi vestul rîului Trotuş, ca şi cea de la sud de rîul Putna (respectiv, de la vărsarea rîului Şuşiţa in Siret – la sud de pasul Oituz şi Galaţi), pe care le va lua Ştefan cel Mare de la Muntenia şi Ungaria lui Matei Corvin. Sub Ştefan cel Mare, nepot al lui Alexandru cel Bun dar şi văr al lui Vlad Ţepeş din Muntenia, Moldova a ajuns la întinderea şi puterea ei maximă[1].

Miron Costin spune în lucrarea “De neamul moldovenilor” (1686) că “lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, că tot un neam sunt şi odată discălicaţi”, şi că “descălicatul … de Traian împăratul Râmului” a fost făcut[2].

Expansiunea rusească

În 1792, prin Tratatul de la Iaşi, Imperiul Otoman a fost forţat să cedeze teritoriile deţinute în regiunea care acum se numeşte Transnistria către Imperiul Rus. Ca urmare a războiului ruso-turc din 1806-1812, prin Tratatul de la Bucureşti (1812) şi prin trădarea negociatorului turc, teritoriul Moldovei cuprins între Prut şi Nistru a fost răpit de către ruşi şi denumit abuziv Basarabia, prin extinderea numelui purtat până atunci de Bugeac (Basarabia veche). După înfrângerea ruşilor din Războiul Crimeii (1853-1856), Tratatul de la Paris stipula ca Moldova (şi Valahia) să fie puse sub garanţia colectivă a celor şapte puteri străine care au semnat tratatul de retrocedare a sudului Basarbiei (aşa-numitul Bugeac) către Moldova, adică a judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail. În 1859, Principatul Moldovei s-a unit cu cel al Munteniei, (sau Ţara Rumânească), prin alegerea unui singur domn pentru ambele principate româneşti, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, punând astfel cărămida de temelie a statului modern România. Prin Tratatul de la Berlin din 1878, guvernul român a fost nevoit să cedeze din nou sudul Basarabiei către Imperiul Rus.

Începuturile perioadei sovietice

După ce Revoluţia rusă din 1917 şi Declaţia Drepturilor Popoarelor din Rusia au încurajat diverse naţionalităţi din Imperiul Rus să-şi câştige suveranitatea, Moldova a devenit o republică independentă la 2 decembrie 1917. La 6 ianuarie 1918 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească a Basarabiei. La cererea noii administraţii moldovene („Sfatul Ţării”), pe 13 decembrie, trupele române au intrat în Basarabia, ca să elibereze teritoriul de bandele de dezertori ai armatei ruseşti în descompunere. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea cu România.

După formarea URSS în decembrie 1922, guvernul sovietic a creat Oblastul Moldovean Autonom pe teritoriile situate la est de râul Nistru, în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSS Ucraineană). Capitala se afla la Balta, un oraş în Ucraina de astăzi. Şapte luni mai târziu, oblastul a devenit Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească (RSSA Moldovenească), deşi populaţia sa cuprindea doar 30% etnici români. Capitala a rămas la Balta până în 1929, când a fost mutată la Tiraspol.

Al Doilea Război Mondial

Parte a României, Moldova a fost ocupată de Uniunea Sovietică în 1940 (cu acordul Germaniei), graţie unui protocol secret al pactului de non-agresiune germano-sovietic din 1939. La 2 august 1940, guvernul sovietic a proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, având capitala la Chişinău (Kishinëv, în rusă), prin contopirea unei mari părţi din Basarabia cu RSSA Moldovenească. Nordul Bucovinei, Bugeacul şi o bună parte din RSSA Moldovenească au revenit RSS Ucrainiene. La crearea RSS Moldoveneşti, Basarabia a fost din nou divizată, integritatea sa economică şi istorică fiind puternic subminată. Câteva regiuni sudice şi puncte de acces la Marea Neagră pe la gurile Dunării (oraşul Ismail) şi estuarul Nistrului (oraşul Cetatea Albă, Belgorod-Dnestrovsky în rusă) au fost cedate Ucrainei, lucru care a lăsat RSS Moldovenească fără acces la mare.

În iunie 1941, trupele germane şi române au atacat ocupantul rus şi au reuşit eliberarea RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană. România a reuşit recuperarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, şi a luat sub administrare teritoriul dintre Nistru şi Bug (Pivdennyy Buh în ucraineană), de la nord de Bar în Ucraina, cunoscut la acea vreme sub numele de Transnistria. Această situaţie a rămas în vigoare până în august 1944, când trupele sovietice au reocupat Basarabia şi Transnistria, iar diviziunile administrative sovietice şi denumirile ruseşti ale teritoriilor au reintrat în vigoare. Tratatul de la Paris din 1947 a returnat Basarabia, Bucovina de Nord şi Transnistria către URSS.

San Diego este unul dintre marile orase ale statului California si un centru important al mediului de afaceri. Este, de asemenea, un loc binecuvantat cu o vreme exceptionala, tot timpul anului. Cu cei 1,25 milioane de locuitori rezidenti în San Diego, orasul este al saptea ca populatie din SUA si al doilea din statul California, dupa Los Angeles. Media de varsta este de 32 de ani si numai 10% dintre locuitori au peste 65 de ani. Dintre tinerii orasului, o treime au cel putin o diploma universitara. Orasul are 96% dintre locuitori angajati, iar media veniturilor pe familie este de 40.000 $ pe an. Orasul are industrie usoara, industrie militara, turism si agricultura. De asemenea, telecomunicatiile, software si biotehnologia se afla într-o continua crestere în oras.

De asemenea, San Diego are o comunitate romaneasca mica, dar bine constituita si cu o viata spirituala si religioasa remarcabile.

Prima întalnire a avut loc la biserica ortodoxa a comunitatii romanesti din San Diego. Parintele Iustin, împreuna cu sotia sa si cu un grup de romani inimosi, ne-a facut o primire frumoasa, cu paine si sare. Am luat parte la o mica slujba, apoi am stat de vorba cu enoriasii, cu preotul si cu restul invitatilor. Am aflat despre preocuparile lor, despre istoria comunitatii, despre viata lor religioasa si despre proiectele lor de viitor.

Am fost invitati la pranz de Frank Potenziani, presedinte al MN Trust, o veche cunostinta din Londra, care este un admirator neconditionat al Fundatiei Principesa Margareta si a muncii mele de Reprezentant Special al Guvernului. Dl Potenziani a invitat, la întalnirea cu noi, o serie de tineri oameni de afaceri din San Diego. Dl Potenziani si ceilalti participanti la întalnire au fost foarte interesati sa afle despre realitatea romaneasca de astazi, despre invatamant, economie, finante, infrastructura si cultura.

Vizita la San Diego s-a încheiat cu întalnirea cu primarul orasului, dl Jerry Sanders. Foarte jovial si competent, dl Sanders ne-a vorbit despre proiectele de viitor ale orasului, iar noi l-am informat în legatura cu perspectivele economice ale Romaniei, sugerandu-i ca, în viitor, sa se orienteze spre o colaborare directa între San Diego si un oras din Romania. Dl Sanders a oferit Principesei Margareta si mie cheia orasului San Diego.

Am avut sansa unei plimbari de o ora pe bulevardul principal al orasului, care duce catre ocean. Vremea este în continuare extraordinar de frumoasa, cu caldura, un soare stralucitor si o adiere care face atmosfera placuta.

Intreaga zi a fost frumoasa, cu un soare stralucitor si cald. Vremea din martie este, insa, intotdeauna racoroasa, placuta, chiar si atunci cand arde soarele.

Ne-am oprit in orasul La Jolla, unde am fost oaspetii presedintelul Clubului de Tenis din localitate. In acest club s-a desfasurat, acum doi ani, Cupa Davis, in care Romania a fost reprezentata de Andrei Pavel si de o echipa tanara de tenismeni.

La Jolla este un nume familiar mie, din perioada studentiei, cand studiam opera literara a inegalabilului scriitor John Steinbeck. De fapt, toata tineretea mea si a colegilor de universitate a fost marcata de literatura lui Steinbeck si, mai ales, de extraordinarul sau roman „Joia dulce“.

Clubul de tenis a fost fondat in anul 1935 de catre Frederick William si Florence Kellogg. El este administrat si astazi de familia fondatoare si a gazduit, in ani, o multime de evenimente importante, fiind una dintre sursele de inspiratie si de mandrie ale locului. William J. Kellogg, proprietarul de astazi al clubului si gazda noastra, este presedintele Comitetului Cupei Davis.

William si Tricia Kellogg ne-au rezervat o frumoasa primire. Inconjurati de colaboratori si prieteni ai lor, am petrecut cateva ore agreabile, intr-un peisaj desavarsit, inconjurati cu multa prietenie si solicitudine. Ne-au stat alaturi John si Royce Campbell, Elisabeth Carter si surorile Maria si Lucia Romanov, prestigioase jucatoare si antrenoare de tenis.

In cursul dupa-amiezii am ajuns la San Diego, locul unde vom petrece ziua de maine si unde vom avea mai multe intalniri.

Dimineata la ora 9, Principesa si cu mine am fost oaspetii Consiliului Comitatului Los Angeles, care are in responsabilitate o populatie de aproape 4 milioane de locuitori, 80 de orase, inclusiv metropola cu acelasi nume si o suprafata egala cu un judet din Romania. Presedinta consiliului, dna Yvonne Burke, a fost gazda noastra.

In sedinta publica de astazi a Consiliului, Principesa Margareta si cu mine am luat cuvantul, transmitand cuvinte de apreciere fata de gazde si fata de Statele Unite si explicand rostul prezentei noastre in statul California. A fost un moment emotionant si util. Comitatul Los Angeles, luat separat, este a 17-a putere economica a lumii, iar statul California, a 7-a. Pana nu demult, California avea o economie mai mare decat a Frantei. De aceea, consider ca influenta si deschiderea liderilor locali ar trebui mai bine folosita in parteneriate directe, fie cu Europa regiunilor, fie chiar cu judetele sau aglomeratiile urbane din Romania.

Urmatoarea intalnire a zilei a fost cea cu reprezentantii World Affairs Council din California de Sud, una dintre cele mai mari filiale ale organizatiei. Ca si ieri, in audienta au luat loc zeci de membri ai organizatiei, oameni de afaceri, unii dintre ei influenti in industria filmului, altii in domeniul financiar, al imobiliarului sau al investitiilor. Am tinut, dupa obiceiul intalnirilor WAC, o prelegere de jumatatea de ora despre Romania, apoi am raspuns intrebarilor lor. Am invitat participantii la conferinta sa vina la noi pentru a prospecta realitatea economica romaneasca, in vederea investitiilor in infrastructura, imobiliar, agricultura sau turism.

Am vizitat sediul Consulatului General al Romaniei. Aici am avut bucuria de a da primul interviu retelei de televiziune Romanian American Professional Network. Compus dintr-un roman, o rusoaica si o americanca, acest post de televiziune este rodul unui vis, al unui ideal a trei tineri care vor sa transforme America de astazi dintr-o lume informata intr-o lume a cunoasterii. Ei si-au sacrificat propriile economii si au investit intr-o mica intreprindere privata, cu mult curaj si daruire. Am aflat, cu bucurie, ca sunt primul intervievat al televiziunii si ca emisiunea aceasta va fi transmisa, pentru moment, doar pe internet. Totul are un inceput. Iar pentru astfel de „inceputuri“ sunt gata sa dau oricand o mana de ajutor. Pentru o ora m-am simtit aici, la 8.000 de kilometri de Romania, ca si cum as fi fost intr-un liceu din Buzau, acolo unde tinerii imi vorbesc despre visele lor pentru o Romanie ideala.

Am mers apoi la primaria celebrului oras Beverly Hills. Aici, desigur, totul pare rupt dintr-un decor de film. Iar unele strazi, precum Via Rodeo, sau hoteluri sunt cu adevarat decorurile unor filme turnate de-a lungul timpului. Unul dintre ele s-a numit Pretty Woman.

Primarul orasului, dl Barry Brucker, ca si intregul consiliu si fostii primari, a tinut sa fie prezent la intalnire. Cu multa caldura si simpatie pentru Romania, ei mi-au oferit un document numit „proclamatie“, prin care recunosteau public importanta activitatii Principesei Margareta si a mea, considerandu-ne promotori ai relatiilor dintre Romania si SUA si sustinatori ai unor valori necesare umanitatii. Am primit, de asemenea, cheia orasului Beverly Hills.

Seara, am fost invitati de American Jewish Committee, o organizatie cu sediul in Statele Unite care promoveaza drepturile omului, toleranta si multiculturalismul. Aici, prin bunavointa gazdelor, dar si a unor romani din Los Angeles, am vorbit unei largi audiente, formata in principal din realizatori de televiziune si cinema, o parte a celor mai influenti reprezentanti ai industriei mondiale a filmului. A fost o seara plina, cu un schimb de idei consistent, in care Familia Regala a Romaniei a fost omagiata pentru rolul ei istoric si contemporan. Desigur, ultimele performante ale filmului romanesc au fost unul dintre subiectele importante de discutie.

Aici se incheie vizita la Los Angeles. A fost o cursa contra cronometru, care a cuprins si orasele Santa Monica si Beverly Hills. Din pacate, vacanta de Paste a studentilor ne-a impiedicat sa facem intalniri la University of California L.A. sau la alta prestigioasa scoala californiana. Poate ca vom face acest lucru in viitor.