Serile Palatului Elisabeta sunt evenimente publice de larga participare, in care se aduc in prim-planul vietii romanesti institutii, domenii sau regiuni, pentru a le sustine, a le face cunoscute si a le recomanda opiniei publice si unor entitati sau institutii similare din Europa. Uneori, precum in aceasta seara, Palatul Elisabeta gazduieste o institutie de mare traditie si prestigiu, a carei prezenta in spectrul public este fundamentala pentru democratie si libertate, pentru stabilitatea Romaniei.

Se poate spune, pe baza Regulamentelor Organice din Tarile Romane, ca Arhivele Nationale au fost infiintate acum 177 de ani. Despre acest moment important al institutiei, situl internet ANR spune urmatoarele:

“Ca instituţie, Arhivele de pe teritoriul principatelor româneşti extracarpatice au fost înfiinţate oficial în contextul elaborării primelor legi administrative moderne, anume Regulamentele Organice, în anii 1831-1832. Pentru perioada anterioară secolului al XIX-lea, nu trebuie însă trecută cu vederea existenţa unor arhive de pe lângă cancelaria domnească, a celor păstrate de către autorităţile ecleziastice, ca şi a arhivelor private constituite de către dregători de diverse ranguri în ierarhia boierească. (…)

De Arhivele Ţării Româneşti se poate vorbi însă abia începând cu 1 mai 1831, iar de cele ale Moldovei de la 1 ianuarie 1832”.

Astazi, Arhivele Nationale se afla sub conducerea unei echipe tinere de profesionisti, care doreste deschiderea institutiei catre public, modernizarea ei, punerea pe suport electronic a celei mai mari si mai importante parti a arhivei, alaturarea ei institutiilor de profil importante ale lumii. De altfel, colaborarea dintre ANR si marile arhive europene, americane si asiatice va fi o cheie pentru cercetarea trecutului, fiind poarta catre o cunoastere mai buna a istoriei noastre pline de goluri.

Dar Arhivele Nationale nu sunt doar o deschidere catre trecut, ci si un fundament al prezentului si un reper al viitorului. Fiindca procesul de cunoastere adevarata, profunda, a tesaturii vietii romanesti si a institutiilor ei este o conditie sine qua non pentru pasii catre o Romanie europeana. Golurile pe care le avem in cunoasterea propriei noastre existente nu sunt doar de natura istorica, ci si institutionala, administrativa, juridica, politica si mai ales civica.

Arhivele Nationale sunt o institutie de prima importanta pentru momentul de azi al Romaniei. Improvizatia si fantezia institutionale au devenit aproape o vulnerabilitate. Cercetarea documentelor arhivei, nu cele prafuite si cu iz revolut, ci cele care ne pot deslusi chestiuni concrete si la ordinea zilei dintr-un prezent lipsit de demnitate si de mandrie, vor aduce reparatii din mers mecanismului societatii romanesti. Astfel, Romania se va pregati sa devina nu un depozit de bunuri si oameni, ci o tara cu amprenta, cu orientare si strategie, cu predictibilitate si ambitie, cu mandrie si perspicacitate.

Nu este nevoie de laborioase cercetări istorice, în arhive şi biblioteci, pentru a afla adevărul despre calitatea M.S. Regelui Mihai I de legitim proprietar al bunurilor pe care le revendică în baza Legii 10/2001, cu respectarea tuturor prevederilor ei procedurale. Lucrurile sunt foarte clare şi bine cunoscute istoricilor care-şi iau în serios, cu bună credinţă, meseria.

Stăruie din păcate în mintea multor români, chiar şi de bună credinţă, confuzia creată de regimul comunist între diferitele categorii de bunuri şi surse de venit de care dispuneau, în condiţii legale diferite, regii României. În principal erau trei categorii de asemenea bunuri şi venituri: 1) bunurile personale imobiliare şi mobiliare ale regelui – terenuri, case, castele, acţiuni, conturi în bănci, bijuterii, opere de artă, mobilier etc. etc. ; 2) indemnizaţiile fixate de Parlament prin aşa numita listă civilă pentru rege şi anumiţi membri ai Casei Regale în vederea acoperirii cheltuielilor necesare îndeplinirii funcţiilor lor; 3) Domeniile Coroanei, constituite, tocmai pentru a menţine la un nivel rezonabil lista civilă după înălţarea României la rangul de regat, printr-o lege specială, în 1884, din 12 moşii ale statului român, al căror uzufruct revenea regelui, dar care rămâneau proprietate a statului.

Bunurile din prima categorie – şi numai acestea – erau proprietăţi, în sensul deplin şi comun al termenului, ale regelui care putea dispune de ele ca orice cetăţean, în condiţiile respectării legii civile desigur şi, spre deosebire de toţi cetăţenii, în condiţiile respectării prevederilor Statutului Casei Regale. Aşadar, numai aceste bunuri puteau fi transmise prin legate testamentare, vândute, dăruite, schimbate cu altele de rege, care era ţinut totuşi să nu facă acte ce ar putea afecta negativ interesele legitime ale dinastiei, prestigiul ei, demnitatea reginei, privilegiile principelui moştenitor. Totodată, când dispunea prin testament de aceste bunuri, regele era obligat, ca orice cetăţean, să nu priveze de cota rezervatară pe nici unul dintre erezii săi legitimi, chiar dacă îl privilegia pe succesorul său la tron şi în calitatea de şef al familiei regale. Regii României au respectat cu stricteţe exemplară aceste principii, aşa cum o arată testamentele regilor Carol I şi Ferdinand I, care ar trebui republicate astăzi.

Toate bunurile revendicate de M.S. Regele Mihai I fac parte exclusiv din prima categorie, ele sunt proprietăţile sale personale şi au fost confiscate abuziv de regimul comunist în 1948, la fel ca sumedenie de alte bunuri ale altor cetăţeni. Moşia Sinaia-Predeal, cu castelele şi alte clădiri construite pe întinsul ei, cu obiectele de artă care dau Peleşului valoarea lui deosebită a fost proprietatea personală a regelui Carol I, dobândită prin cumpărare şi amenajată pe spezele sale, pentru a-i servi drept reşedinţă secundară. Carol I a creat tradiţia ca acest domeniu şi castelul Peleş să revină, ca proprietate personală, în fiecare generaţie, regelui României care să-l folosească drept reşedinţă. Aşa se face că regele Carol I a legat acest domeniu principelui Ferdinand, care, la rândul său îl hărăzea moştenire, într-o primă formă a testamentului său, principelui Carol, dar care, în momentul când acesta din urmă a renunţat la tron, a anulat legatul respectiv printr-un codicil la testament şi l-a înlocuit printr-unul în favoarea succesorului desemnat, principele Mihai, viitorul rege Mihai I, specificând că principele Carol îşi va primi cota rezervatară în bani şi efecte. Dacă acest domeniu şi castelele de acolo – la fel ca toate celelalte proprietăţi personale ale lor – ar fi fost parte din Domeniile Coroanei, ele nu ar fi putut face obiectul unor acte de dispoziţie testamentară ale regilor Carol I sau Ferdinand.

Diferenţa apare limpede pentru cine citeşte atent testamentele regilor Carol I şi Ferdinand. Carol I  hotărăşte  ca reşedinţă de vară pentru mult iubita sa soţie, regina Elisabeta, Castelul Peleş şi hotărăşte ca toate veniturile moşiilor sale Broşteni, Sinaia-Predeal şi Mănăstirea să fie folosite de aceasta pe toată durata vieţii ei, deşi lasă în moştenire moşia Broşteni, Peleşul şi moşia Sinaia-Predeal cu toate stabilimentele viitorului rege Ferdinand, iar moşia Mănăstirea principelui Carol, dar speră numai că apartamentele ocupate de regina Elisabeta din Palatul Regal de la Bucureşti vor rămâne la dispoziţia ei. Aceasta pentru că Palatul Regal de la Bucureşti, Luvrul României, nu este proprietate personală a regelui, ci proprietate a statului. La rându-i, de asemenea, regele Ferdinand roagă să se lase soţiei sale, Regina Maria, ca reşedinţă palatul de la Cotroceni, proprietate a statului român, dar hotărăşte ca regina Maria să aibă în folosinţă, pe toată durata vieţii ei, Castelul Pelişor şi Casa Cavalerilor, proprietăţile lui personale.

Regii Carol I şi Ferdinand au lăsat moştenire, potrivit liberei lor voinţe, alte bunuri imobiliare şi valori mobiliare care le aparţineau multor altor legatari: unor membri ai Familiei Regale, unor slujitori devotaţi, Bisericilor creştine (ortodoxă, unită şi catolică) şi celei israelite, Academiei Române, unor Fundaţii. Până la instaurarea regimului comunist, valabilitatea dispoziţiile lor testamentare nu a  fost niciodată pusă la îndoială de cineva, nici măcar de regele Carol al II-lea, după venirea lui pe tron. M.S. Regele Mihai I nu revendică aşadar Domeniile Coroanei României, ci numai ceea ce i-a aparţinut, ca proprietate personală, dobândită prin moştenire de la înaintaşii săi sau prin achiziţie din resursele sale. Ca temă de cercetare, istoria proprietăţilor regale din România este desigur interesantă şi importantă şi merită un studiu la fel de conştiincios ca acela pe care l-a consacrat Ioan Donat constituirii domeniului funciar al lui Mihai Viteazul sau ca acela pe care l-a închinat Andrei Oţetea constituirii averii lui Tudor Vladimirescu. Dar, personal, consider că are o semnificaţie istorică încă şi mai importantă actul din acest august 2001, prin care, revendicându-şi proprietăţile personale însuşite abuziv de statul comunist şi făcând-o, aşa cum a făgăduit, numai în baza unei legi de restituire valabile pentru toţi cetăţenii României, M.S. Regele Mihai I înţelege să contribuie la restaurarea ordinii de drept în ţara sa.

13 august 2001

Curierul Naţional, an. XII, nr.3179, 16 august 2001, p. 8

Nu stiu, desigur, daca idealurile lor se vor contura in realitate in intregime, nici daca persuasiunea si entuziasmul lor vor fi convingatoare pentru societatea romaneasca, dar ideile pe care le pun ei in discutie, felul lor de a se comporta profesional, ca si eleganta produsului lor ii recomanda pentru prezent.

Oricine are nevoie de incurajare la inceput de drum. Sunt increzator in sansa pe care “The Investor” o are la noi, in viata romaneasca de astazi. Si, fiindca propriile lor cuvinte sunt mai inspirate decat ale mele, inchei prin a va cita o parte din angajamentul lor public:

“THE INVESTOR
Arta de a investi in viitor

TheInvestor este o publicatie eleganta de business si lifestyle, tiparita in conditii grafice deosebite. La 2 ani de la aparitia sa pe piata media autohtona a devenit un reper pentru afacerile inteligente si pentru investitiile in lifestyle. Este publicatia care ofera o viziune speciala asupra lumii afacerilor. Lunar puteti citi despre afaceri de succes si despre oamenii care le conduc. Ideile si experientele lor contureaza imaginea unei lumi in care puterea apartine celor care investesc in viitor. Veti afla ca secretul succesului sta in schimbarea de atitudine.

Gasiti istorii fascinante despre afaceri romanesti sau internationale, despre cele mai indraznete idei si riscurile asumate de oamenii de afaceri celebrii.

TheInvestor se distribuie in mod controlat si prin abonament, catre companii de top din Romania, toate camerele de comert, centrele importante de afaceri, ambasade, companii hoteliere, institutii guvernamentale, banci.

TheInvestor este revista favorita a multor manageri de middle si top level din companii romanesti si multinationale, CEO, antreprenori, investitori si liber profesionisti.

Sectiunile sale sunt bine definite. Interviul lunii este inspirational pentru comunitatea de business fara sa fie, totusi, cu unul dintre reprezentantii ei. TheInvestor lanseaza sau redescopera complementar, personalitati ale vietii publice din afara sferei de afaceri.

In Cover story se acopera de fiecare data, teme la zi. Din domenii cum sunt real-estate, finante-banci, IT, bursa, media precum si interviuri cu renumiti oameni de afaceri si personalitati ale artei si lumii culturale.

Resursele umane, managementul, evolutia de succes a unor figuri legendare, asigurarile, forta comunicarii sau stilurile de vanzari, in fine, tot ce tine de universul complex al comunitatii de afaceri isi gaseste locul in paginile revistei TheInvestor. Elementul de noutate vine mai putin din abordarea acestor teme si definitiv din “modul de lectura”. Toate demersurile din lumea afacerilor sunt privite din perspectiva “investitiei”. A raportării la viitorul pe termen mediu si lung.

Nu ignoram nici etica si nici estetica”!

Instituirea monarhiei constituţionale ca formă de guvernământ şi întemeierea unei dinastii naţionale de către un principe creştin, ales de reprezentanţii Ţării dintre vlăstarele unei case suverane europene, alta decât a Romanovilor sau a Habsburgilor, au fost, dintru început, componente esenţiale ale blocului de revendicări formulate de făuritorii statului român modern faţă de Marile Puteri răspunzătoare de organizarea politică a păcii la gurile Dunării, după războiului, pierdut de Rusia, zis al Crimeii. Ele sunt cuprinse, împreună cu autonomia, unirea principatelor într-un singur stat numit România, neutralitatea şi regimul parlamentar reprezentativ, între “cele întâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării” exprimate, în numele Partidei Naţionale, de Mihail Kogălniceanu şi confirmate, unanim, de adunările ad-hoc ale Moldovei şi Ţării Româneşti, în 1857.

Reticenţele interesate, dacă nu chiar împotrivirea ostilă, cu care le-au întâmpinat una sau alta dintre marile puteri de atunci, au făcut să întârzie înfăptuirea lor deplină. A fost nevoie, din partea românilor, de iscusite manevre diplomatice, de îndrăzneţe şi ingenioase acţiuni politice, de jertfele unui război, pentru că aceste deziderate legitime să se împlinească. Ceremonia care a marcat, în chip simbolic, în istoria statului şi naţiunii române, realizarea integrală a aspiraţiilor afirmate de Mihail Kogălniceanu în 1857 a fost încoronarea, la 10 mai 1881, a domnitorului Carol, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, ca primul Rege al României. Coroana de oţel, făurită din metalul unui tun turcesc capturat la Plevna, conferită atunci de reprezentanţii naţiunii, după ce fusese sfinţită de Biserică, monarhului ca însemn al regalităţii lui a fost primită de acesta ca “simbol al independenţei şi puterii României”. Şi aşa a rămas. După ce anacronicele imperii multinaţionale, stăpânitoare şi de români rupţi din unitatea organică a neamului, s-au năruit, prinse în marele vârtej al Primului Război Mondial şi al răzvrătirii tuturor oprimaţilor care l-a însoţit, în jurul acestui simbol de putere şi libertate naţională au hotărât să se adune, pentru a se uni, ei şi toate pământurile româneşti, într-o singură alcătuire politică firească, toţi românii. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Coroana de oţel consacra solemn în persoana Regelui Ferdinand I pe cel dintâi Suveran al Marelui Regat al României întregite.

Monarhia românească nu a fost nici autocraţia de drept divin cu care ne îmbie uneori, neştiutori, nostalgicii teocraţiei de inspiraţie bizantino-rusească, nici ficţiunea de autoritate, cu servicii doar de protocol naţional, despre care ne vorbesc admiratorii despotismului luminat, inspiraţi de dogmele liberei cugetări. Coroana era o putere menită să garanteze unitatea, siguranţa, armonia şi libera dezvoltare a fiinţei naţionale. Într-un stat modern, laic, naţional şi democratic, în care toate puterile emanau de la naţiune şi nu puteau fi exercitate altfel decât după principiile şi regulile aşezate în Constituţie, puterile Regelui, izvorâte din acelaşi izvor de legitimitate al voinţei naţionale, aveau acelaşi regim. Definite strict, în termeni lipsiţi de ambiguitate, de Constituţie, ele erau exercitate după principiile şi regulile aşezate într-însa. Dar aceste puteri erau considerabile. Regele exercita împreună cu reprezentanţa naţională puterea legislativă, lui îi era încredinţată pentru a o exercita prin miniştrii săi, puterea executivă şi în numele lui erau executate hotărârile pronunţate de puterea judecătorească în virtutea legii, el era capul puterii armate. Coroana era un factor constituţional de iniţiativă, stabilitate şi arbitraj.

Regii României au ştiut să-şi îndeplinească misiunea de a păstra nealterat, aşa cum jurau în faţa lui Dumnezeu şi a poporului lor la urcarea pe tron, caracterul constituţional al monarhiei şi de a-şi folosi puterile constituţionale, singurele de care dispuneau potrivit Legii fundamentale, în serviciul intereselor ţării şi al binelui obştesc. Ei au ştiut să-şi înfrângă, dacă a fost nevoie, propriile înclinaţii şi opţiuni personale, supunându-se, în clipe de răscruce din istoria statului român, voinţei naţionale. Ei au ştiut deopotrivă să asume răspunderea unor iniţiative politice curajoase şi riscante, atunci când conştiinţa le-a dictat asemenea hotărâri. Din conlucrarea Regilor cu Naţiunea s-a ajuns, sub regimul monarhiei constituţionale, la dobândirea independenţei, la Unirea cea mare, la modernizarea societăţii româneşti, la înflorirea culturii naţionale. Este mai presus de orice îndoială adevărul că monarhia constituţională este regimul sub care România a cunoscut afirmarea ei deplină, în libertate.

La 30 decembrie 1947, printr-o lovitură de stat poruncită de Stalin şi executată de comuniştii români, fără consultarea voinţei naţionale şi împotriva ei, sub ameninţarea trupelor de ocupaţie ale unei puteri străine şi în interesul acesteia, monarhia constituţională a fost abolită în România şi în locul ei s-a instaurat, sub formele ipocrite ale republicii, totalitarismul. Dispărea, în urmă cu 45 de ani, în felul acesta, ultimul şi cel mai puternic bastion al libertăţii, naţionalităţii şi europenităţii noastre, cel construit de făuritorii statului român modern, între care liberalii Partidei Naţionale au jucat un rol hotărâtor. Oricare va fi forma pe care va dori să şi-o dea în viitor această ţară, este de datoria noastră să cinstim, pe potriva marelui ei rol istoric, Coroana de oţel a României şi pe aceia care s-au învrednicit să-i poarte povara.

Liberalul, 23 decembrie 1992

Pentru prima dată de la alungarea sa de pe tron şi din ţară, M.S. Regele Mihai I al României s-a adresat direct poporului său prin mijlocirea posturilor naţionale de radiodifuziune şi televiziune în seara zilei de sâmbătă 1 august 1992. În frumoasa limbă românească pe care o stăpâneşte ca puţini dintre bărbaţii noştri de stat şi căreia i-a imprimat pecetea inconfundabilă a stilului său regal, Suveranul pribeag a împărtăşit Naţiunii, în chip oficial, consimţământul său de a reveni în fruntea statului, aşa cum doresc mulţi dintre noi, hotărârea sa de a rămâne ceea ce a jurat să fie: Regele României.

Mesajul Regelui către ţară nu poate fi coborât de trufia nimănui la nivelul electoral al unei simplu refuz de candidatură la Preşedinţia Republicii. Aşteptat cu nerăbdare de toţi românii care l-au chemat pe Rege, arătându-i – şi nu numai de Sfintele Paşti – iubirea, devotamentul şi încrederea lor, cerut de momentul istoric hotărâtor pe care-l trăieşte, în grele împrejurări, Ţara, elaborat după îndelungată chibzuinţă şi consultări cu factori politici importanţi, Mesajul Regelui către Ţară, prilejuit de propunerea făcută publică de Partidul Naţional Liberal, este, în cea mai bună tradiţie constituţională românească, un act regal deschizător de perspective noi. Regele propune Ţării restauraţia.

Iniţiativa regală este motivată juridic, politic şi moral. Regele este în drept să-şi redobândească tronul, întrucât abolirea monarhiei şi alungarea lui au fost rezultatul unei lovituri de stat comuniste, poruncite de o putere străină, o încălcare a Dreptului. Împrejurările politice fac necesară astăzi, mai mult ca niciodată, prezenţa Regelui în fruntea statului ca garant al reconcilierii naţionale şi sociale, capabil să mobilizeze toate energiile ţării noastre, fără excepţie, spre folosul renaşterii ei morale şi al reconstrucţiei ei economice şi sociale. Regele are datoria morală de a rămâne credincios misiunii pentru care s-a născut, aşa cum a jurat în faţa lui Dumnezeu şi a poporului său, el nu poate reveni pe tron prin procedura alegerilor prezidenţiale, disimulându-şi chipul real şi adevăratele convingeri. Cât priveşte calea restaurării monarhiei constituţionale în România, ea trebuie să fie paşnică şi legală, în respectul demnităţii tuturor românilor, urmând a fi hotărâtă printr-un act de voinţă naţională, de parlamentarii aleşi la 27 septembrie 1992, în acord cu toate forţele religioase, civice, sindicale şi politice.

Departe de a încerca să se impună Ţării în numele unui legitimism orb, Regele se dovedeşte stăpânit de scrupulul legitimităţii care-l determină să propună Naţiunii încheierea unui nou contract cu Coroana, printr-o manifestare de voinţă liberă şi lucidă. Suntem în ajunul unui nou descălecat? Viitorul ne-o va spune. Adepţii reformei lente sau rapide a socialismului, promotorii revoluţiei burgheze înfăptuite sălbatic, pe seama statului, de odraslele vechii nomenclaturi, nostalgicii totalitarismului de toate culorile şi nuanţele şi chiar monarhiştii improvaţi, inspiraţi de mirajul anacronicei autocraţii bizantino-ruseşti de drept divin au a se confrunta acum, toţi, cu alternativa restaurării monarhiei constituţionale româneşti, propuse de Rege. Din respect pentru istoria acestei ţări, pentru forma de stat sub semnul căreia s-au înfăptuit marile idealuri naţionale, neatârnarea, unitatea tuturor românilor, modernizarea, integrarea în lumea europeană, afirmarea plenară a culturii noastre, toţi fruntaşii politici sunt datori să ia în considerare cu seriozitate, demnitate şi luciditate iniţiativa M.S. Regelui Mihai I. Ea nu poate fi trecută cu vederea de nici un cetăţean înzestrat cu simţul răspunderii faţă de ţară.

Ni se va spune, ştim, că actuala Constituţie opreşte punerea în discuţie a formei de stat republicane. Suntem obligaţi însă să constatăm că tot mai mulţi sunt românii care îşi afirmă opţiunea pentru monarhia constituţională sau îşi reconsideră părerile asupra ei. Lideri de partide, întregi formaţiuni politice, candidaţi la Preşedinţia Republicii, reprezentanţi ai Bisericii, o importantă parte a intelectualităţii îşi arată deschis insatisfacţia pentru felul în care s-a crezut că a fost rezolvată problema formei de stat a României. A prohibi punerea în discuţie a unei probleme nu înseamnă a o rezolva, ci, dimpotrivă a o transforma într-un izvor de disensiuni şi chiar conflicte. Menirea unei Constituţii este însă tocmai aceea de a oferi cadrul legal care să garanteze soluţionarea paşnică a oricărei probleme. Dacă un mare curent de opinie în favoarea monarhiei constituţionale se va naşte în România, nimic nu va putea opri restauraţia. Cu atât mai puţin o pot face minciunile istorice, insultele degradante la adresa monarhiei româneşti, cultul ipocrit al Mareşalului Ion Antonescu în care s-au specializat o parte din foştii făuritori ai cultului lui Nicolae Ceauşescu.

Iar noi, Partidul Naţional Liberal, care am făcut M.S. Regelui Mihai I propunerea cutezătoare de a candida la şefia statului, din credinţa că numai Regele ne poate reda România aşa cum o vrem şi cum trebuie să o vrem, să ne lăsăm stăpâniţi de credinţa lui că numai România îşi poate redobândi Regele, regăsindu-se pe sine, prin încordarea voinţei morale şi a puterilor intelectuale ale fiecăruia dintre cetăţenii ei. M.S. Regele Mihai I s-a arătat gata să ne slujească pe toţi laolaltă şi pe fiecare dintre noi, coborându-se, cu creştinească smerenie, la nivelul fiecăruia. E datoria noastră să încercăm a ne ridica, însufleţiţi de încredere şi speranţă, la nivelul cerut de iubirea lui exigentă, de Rege.

Articol refuzat de jurnalul „Liberalul”, căruia i-a fost încredinţat la 10 august 1992 pentru că „nu exprimă punctul de vedere al PNL” (Nicolae Enescu)

Parte a vechiului palat Whitehall, Banqueting House este o cladire construita pentru Regele James I de catre arhitectul Inigo Jones, inlocuind o cladire similara care fusese distrusa de un incendiu. Cand a fost desavarsita, noua cladire Banqueting House nu semana cu nimic din partrimoniul arhitectural deja existent in Londra. Ridicarea cladirii a durat trei ani, din 1619 pana in 1622. Stilul ei este renascentist englez tarziu si este decorata in interior cu picturi ale lui Sir Peter Paul Rubens, faimos pictor baroc flamand.

Singura parte ramasa astazi din vechiul palat Whitehall, cladirea Banqueting House face parte din marea familie a palatelor regale din Londra, impreuna cu Turnul Londrei, Buckingham, Hampton Court, St James’s, Kew, Kensington sau Westminster. Cladirea a fost martora unor momente importante din istoria Marii Britanii si a Angliei, unele dintre ele cu caracter profund dramatic. Aici, in anul 1649, a fost executat Regele Charles I al Angliei.

Cladirea se afla in perimetrul celor mai importante institutii publice britanice de astazi: Parlamentul, resedinta prim-ministrului din 10 Downing Street, Foreign & Commonwealth Office (ministerul britanic de Externe), alte cladiri guvernamentale si, mai ales, Horse Guard Parade. Horse Guard Parade este un larg teren apartinand pe vremuri palatului Whitehall, celebru astazi datorita ceremoniei anuale numita Trooping the Colour, care celebreaza ziua de nastere a monarhului, dar si datorita ceremoniei oficiale care are loc aici ori de cate ori vine un rege sau un presedinte in vizita de stat in Marea Britanie.

Un detaliu interesant, demn de amintit, este ca soldatii care sunt numiti spre a servi drept garzi pentru Majestatea Sa Regina sunt in general tineri militari care au fost trimisi cel putin o data in teatrele de operatii din Irak sau Afganistan.

In aceasta atmosfera unica, nu numai in Marea Britanie dar si in lumea intreaga, a avut loc aseara, asa cum spuneam la inceput, o noua gala de caritate a Trustului Principesa Margareta a Romaniei din Marea Britanie. Anul acesta a mai avut loc o gala, la celebrul hotel Claridge’s, unde s-au adunat peste 200,000 £ pentru proiectele din Romania ale fundatiei.

Gala de aseara s-a numit Young Professional Event, deoarece au fost invitati oameni de afaceri si bancheri sub varsta de 40 de ani. Comitetul director al trustului a hotarat sa organizeze, incepand din 2007, doua evenimente anuale: gala propriu-zisa si o seara mai putin formala, dedicata oamenilor de afaceri tineri, sustinatori ai proiectelor fundatiei Principesei.

Evenimentul de aseara a scos in evidenta doua valori fundamentale ale societatii noastre de astazi.

Mai intai solidaritatea londonezilor cu realitatile din Romania, generozitatea lor pentru o cauza care le este departe, din punct de vedere geografic, dar aproape, din punct de vedere principial. Este interesant de vazut cum egoismul si iresponsabilitatea se manifesta cu brio in chiar interiorul societatii romanesti, mai ales in mediul public, in timp ce generozitatea si interesul fata de aspectele profunde din viata romaneasca sunt manifestate adesea de oameni aflati departe de noi.

Apoi, rolul atat de important si de complex pe care il joaca reputatia, respectabilitatea si rolul de garant al Familiei Regale a Romaniei. Dincolo de chestiunile politice sau de cele legate de forma de guvernamant, prezenta Principesei mostenitoare, reprezentand pe Rege, este un argument care va da oricand stabilitate si garantie, respectabilitate si elevatie oricarei actiuni publice legate de Romania. Si aceasta fiindca puterea politica nu este nici perfecta, nici suficienta. Pentru a da garantii reale democratiei, puterea politica are nevoie sa fie armonios completata de puterea exemplului personal si de forta continuitatii.

Este imbucurator si incurajator faptul ca astazi, la un secol si jumatate distanta, Statul Francez, prin ambasadorul sau, decide sa onoreze tara noastra, pe Carol I si intreaga istorie moderna a Romaniei, printr-o evocare de aleasa tinuta si de remarcabila profunzime. Expozitia numara documente si opere de arta cu valoare de unicat.

Pentru Familia Regala, atitudinea atat de generoasa si de responsabila a diplomatului francez, entuziasmul de a se lupta pentru fonduri si parteneriat institutional, fervoarea cu care s-a dedicat acestui eveniment cultural cu puternice valente istorice si geopolitice sunt motive de a-i admira demersul si de a-l considera un model de contributie diplomatica in Europa.

Reproduc, in continuare, un rezumat al informatiilor de pe situl

http://info.artline.ro/

“Expozitia Napoleon III si Principatele Romane la MNAR

Muzeul National de Arta al României, Muzeul National al Castelului din Compiègne si Reuniunea Muzeelor Nationale din Franta au prezentat joi 23 octombrie, la ora 18.30, vernisajul expozitiei Napoleon al III-lea si Principatele Române.

Organizata cu ocazia implinirii a 200 de ani de la nasterea lui Napoleon al III-lea si, anticipat, a 150 de ani de la Unirea Principatelor Romane (in 2009), expozitia prezinta circa 200 de opere de arta plastica si decorativa, documente si fotografii rare de la mai multe muzee si institutii din Romania si Franta.

Expozitia ilustreaza legaturile politice, culturale si artistice dintre Franta si Principatele Romane de la sfarsitul secolului al XVIII-lea pana in 1881, anul proclamarii Regatului Romaniei.

Parcursul expozitional va puncta aspecte precum: marturiile calatorilor francezi in tarile romane, incepand cu sfarsitul secolului al XVIII-lea, Razboiul din Crimeea (1856), Expozitia Universala de la Paris (1857) in cadrul careia a fost expus Tezaurul de la Pietroasa, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor in Moldova si Tara Romaneasca (1859), sprijinita de Napoleon al III-lea, Razboiul de Independenta (1877-1878), precum si personalitatea lui Carol I si calatoriile sale in Franta. Un spatiu mai amplu este alocat schimburilor artistice dintre Franta si Romania, prezentand lucrari de: Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Sava Hentia, Michel-Martin Drolling, Gustave Moreau, Jean-François Millet, Alfred Sisley etc.

La realizarea acestei expozitii au contribuit urmatoarele muzee si institutii din Romania: Muzeul National de Arta al Romaniei, Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Romane, Muzeul National de Istorie a Romaniei, Muzeul Municipiului Bucuresti, Muzeul Gheorghe Tattarescu, Muzeul Theodor Aman, Complexul Muzeal “Iulian Antonescu” – Sectia de Arta din Bacau, Muzeul de Arta din Craiova, Muzeul de Arta din Iasi, Muzeul de Arta din Timisoara si din Franta: Arhiva Ministerului de Externe, Arhivele Nationale, Biblioteca Institutului Frantei, Biblioteca Nationala a Frantei, Scoala nationala superioara de arte, Institutul national de istorie a artei, Muzeul Orsay, Muzeul Luvru, Muzeul Gustave-Moreau, Muzeul Marmottan-Monet, Petit Palais – Muzeul de arta al Parisului, Muzeul de Arta si Arheologie din Besançon, Muzeul national al castelului din Compiègne, Palais des Beaux-Arts din Lille, Muzeul de Arta din Rennes, Muzeul national al castelelor de la Malmaison si Bois-Préau, Muzeul de Antichitati Nationale din Saint-Germain-en-Laye, Muzeul de Arta din Tours, Muzeul de Arta din Valenciennes.

Expozitia Napoleon al III-lea si Principatele Romane va fi itinerata intre 20 martie – 29 iunie 2009 la Muzeul national al castelului din Compiègne”.

Iniţiativa conducerii Partidului Naţional Liberal de a-l chema pe Majestatea Sa Regele Mihai I al României să revină în ţară pentru a candida la şefia Statului are cu totul alt sens decât acela pe care i-l atribuie imaginaţia conspirativă a mediilor catilinare sau machiavelice din Bucureşti şi a produs rezultate politice mai importante decât zadarnicele vârtejuri de trivialităţi din gazetele de pe malurile Dâmboviţei.

Din amintirile propriei sale istorii, strâns împletită cu aceea a Regatului României, Partidul Naţional Liberal ştie prea bine că regii acestei ţări nu pot avea nici slăbiciunea de a deveni vasalii unei formaţiuni politice, nici deşertăciunea de a se dori seniorii ei. Monarhi constituţionali autentici, ei au ascultat întotdeauna cu răbdătoare şi binevoitoare atenţie oricare dintre părerile exprimate cu bunăcredinţă şi bunăcuviinţă de factorii politici responsabili, exponenţi ai voinţei naţionale, le-au cumpănit cu chibzuinţă şi seninătate, în lumina numai a interesului şi demnităţii naţiunii de ei întruchipate. Nu altfel a procedar şi de această dată M.S. Regele Mihai I.

Aşteptând cu deplină linişte şi încredere răspunsul Majestăţii Sale la o iniţiativă politică menită să contribuie la înlăturarea cât mai grabnică a confuziei, dihoniei şi dezordinii ce ameninţă să se instaleze stăpâne peste ţară, în condiţiile constituţionale cel puţin precare determinate de o lege fundamentală contestată în multe din prevederile ei esenţiale de exponenţii principalelor partide istorice şi a tot mai numeroase forţe democratice reprezentative, socotim că nu va fi inutil să încercăm a descifra câteva din semnificaţiile acestei iniţiative şi din roadele ei. Facem acest lucru în numele şi de pe poziţia acelor membri ai Partidului Naţional Liberal care au fost la fel de surprinşi ca tot românul de hotărârea Delegaţiei Permanente.

Din iniţiativa domnului Radu Câmpeanu, îmbrăţişată unanim de forul suprem de conducere al PNL, am reţinut în primul rând faptul că Domnia sa a ţinut să recunoască în chip solemn, în numele întregului partid al cărui lider este, un adevăr împărtăşit de noi toţi: acela că M.S. Regele Mihai I este bărbatul de stat român pe care însuşirile sale de curaj, înţelepciune şi cinste, experienţa politică şi prestigiul dobândit în calitate de şef de stat, dar şi exemplara conduită de rege pribeag, îl aşează mai presus de oricare dintre oamenii noştri politici. Situându-se, asemenea tuturor candidaţilor la preşedinţie, de orice culoare politică, pe terenul nesigur, dar impus de istorie, al Constituţiei republicane feseniste din 1991, dl. Radu Câmpeanu a ţinut, apoi, să afirme fără echivoc, în numele partidului nostru, că numai cetăţeanul Mihai de România ar putea înlocui în fruntea statului român pe suveranul lui legitim, M.S. Regele Mihai I. În sfârşit, în acord cu sutele de mii de români care au salutat intrarea triumfală a M.S. Regelui Mihai I în Bucureşti, de Sfintele Paşti ale acestui an, în cursul vizitei sale private, dl. Radu Câmpeanu şi-a exprimat convingerea că numai Regele poate dobândi victoria în alegeri asupra Preşedintelui. A recunoaşte valoarea ieşită din comun a personalităţii omeneşti şi politice a M.S. Regele Mihai I, a-i afirma fără echivoc calitatea de purtător al legitimităţii şi continuităţii statului naţional, a crede cu convingere în capacitatea sa de a dobândi încrederea tuturor românilor nu ni se pare câtuşi de puţin a comite o trădare sau a pregăti o uzurpare.

Departe de a legitima în vreun fel lovitura de stat comunistă, poruncită de Stalin, de la 30 decembrie 1947, care a abolit monarhia constituţională în România şi l-a silit pe Rege să ia calea străinătăţii, iniţiativa liberală pune sub semnul întrebării legitimitatea republicii prezidenţiale instaurate pentru eternitate de Constituţia fesenistă din 1991, combătută de PNL şi de celelalte formaţiuni politice democrate, care au votat împotriva ei. Nimeni nu poate crede că M.S. Regele Mihai I va renunţa vreodată la convingerile sale în privinţa superiorităţii monarhiei constituţionale faţă de forma de stat republicană şi că va înceta să militeze pentru restaurarea celei dintâi. Regalitatea a fost şi rămâne pentru M.S. Regele Mihai I o datorie morală, împlinită cu grele sacrificii personale pentru binele ţării şi nu un privilegiu ereditar exploatat în folos propriu. Iniţiativa liberală, acceptată ori nu de Rege, face inevitabilă acum, pentru toţi candidaţii la preşedinţie, precizarea în termeni lipsiţi de orice ambiguitate a atitudinii lor în problema formei de stat a României, în problema revizuirii Constituţiei actuale, a cărei soluţionare prin referendum, printr-un referendum autentic, este înscrisă de PNL în programul său.

Iniţiativa PNL a prilejuit desfăşurarea la Versoix a unor convorbiri oficiale între M.S. Regele Mihai I şi lideri ai principalelor partide istorice, PNL şi PNŢCD, în chestiuni de imediată actualitate, cum ar fi alegerile din toamnă şi problema constituţională, statutul M.S. Regelui Mihai I şi al Casei Regale în România de azi şi rolul său în viaţa politică a ţării. Se poate spune, credem, că, prin aceste întrevederi şi consfătuiri, M.S. Regele Mihai I a şi reintrat, fără să abdice din demnitatea sa de Suveran, în viaţa publică oficială a României, al cărei cetăţean şi, o reamintim, singur Mareşal, nu a încetat să fie.

Fie-ne îngăduit să ne bucurăm că Partidul Naţional Liberal nu este străin de acest eveniment istoric.

Liberalul, an. XLVI, nr.30/88, 30 iulie-5 august 1992

Singurul, astăzi, dintre români care a fost investit vreodată, din mila lui Dumnezeu şi prin voinţa naţională, cu puterea de a domni peste toţi românii, de la Nistru până la Tisa şi din codrii Bucovinei până la apa Dunării şi la limanul Mării, a vrut, după patruzeci de ani, să fie de Sfintele Paşti acasă, pentru a sărbători, iarăşi, după datină, împreună cu noi, Învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în ţara liberă. Un guvern provizoriu care n-a pregetat să-şi trimită reprezentanţii oficiali pentru a celebra generos, împreună cu pastorul Tökes Laszlo, la Budapesta, altă “Înviere”, a socotit de a sa datorie să-i interzică această bucurie, retrăgându-i viza de intrare în ţară la câteva zile după ce i-o acordase. Chibzuieli prelungite fără folos şi atitudini care puteau lipsi din presă fără pagubă au convins pe conducătorii provizorii ai României de azi că vizita particulară a suveranului ereditar al României de ieri ar pune în primejdie liniştea ţării, onoarea Coroanei şi prestigiul Dinastiei. Ele ar putea fi, toate, manipulate, fără ştirea şi voinţa lor, de forţe oculte şi ostile, generatoare de instabilitate şi haos.

Am ajuns oare atât de rău? E chiar atât de provizorie uniunea naţională? E chiar atât de neputincios frontul oamenilor de bine? E atât de mare dezbinarea între monarhişti şi republicani? Sunt chiar atât de uşor manevrabile şi lipsite de grija onoarei şi prestigiului lor Ţara Românească şi Casa regală întemeiată de Carol I de Hohenzollern? Sunt chiar atât de ameninţătoare puterile oculte care le pregătesc ruina? Nici vorbă de aşa ceva. Explicaţia incidentului e mult mai simplă şi mai puţin dramatică: deloc dispus să transforme Sfânta Liturghie şi pelerinajul la necropola de la Curtea de Argeş în miting electoral de dragul vreunui partid tradiţional sau al vreunei mişcări politice originale, hotărât să se folosească de toate drepturile şi libertăţile cetăţeanului român care este, dus numai de ele, Mihai I al României, Principe de Hohenzollern, a înţeles să dea, de Paştile acestui an, cetăţeniei româneşti tot prestigiul său de Rege. Se pare că acest prestigiu este mult mai mare decât puteau bănui generaţiile cele mai tinere de români mai înainte ca liderii Frontului Salvării Naţionale să le fi deschis ochii asupra lui şi că la fel de mare este şi ponderea politică pe care neaşteptat de mulţi republicani o atribuie persoanei Regelui.

Şi nu-i de mirare că aşa stau lucrurile. Căci, urcat din copilărie pe un tron la care nu râvnise, fireşte, atât de timpuriu, un tron care îi fusese impus, în virtutea prevederilor constituţionale, în urma renunţării tatălui său, Principele Carol, la succesiunea regală, fragedul Prinţ a aflat mult prea devreme că are datoria de a gândi, de a vorbi şi de a acţiona în toate împrejurările vieţii sale ca Rege. Credincios devizei înscrise în armele Casei sale şi ale ţării, “Nimic fără Dumnezeu”, a izbutit să-şi îndeplinească această aspră datorie. Izbânda lui ne apare cu atât mai mare, cu cât ea aparţine celui mai încercat de soartă dintre toţi regii noştri.

Înzestrat cu cele mai frumoase însuşiri de înţelepciune, cinste şi curaj, el n-a avut prilejul să le folosească spre propria lui glorie, de adevărat şi deplin monarh, decât în răstimpul foarte scurt, de mare cumpănă pământului nostru şi nouă, când a domnit efectiv. Altminteri, a trebuit să compenseze prin darurile lui slăbiciunile altora: mai întâi, ale Regenţei care i-a tutelat minoratul; apoi, ale monarhiei autoritare şi capricioase care, detronându-l, a creat pentru el insolitul titlu de voievod de Alba Iulia; în sfârşit, ale tragicei dictaturi militare care avea nevoie, pentru a-şi dovedi bunele intenţii, de legitimitatea lui. Când a venit ceasul să arate cine este şi ce poate, a ştiut să rostească răspicat cuvântul care a mişcat întreaga oaste, ca un singur om, în direcţia necesară, pentru a salva fiinţa însăşi a statului naţional român. Fie că vrem, fie că nu vrem să o recunoaştem, suveranitatea, integritatea şi esenţa constituţională democrată a României nu puteau fi salvate, măcar în drept, fără actul politic din august 1944 al Regelui.

El a dorit însă să le păstreze şi în fapt. A folosit toate mijloacele constituţionale îngăduite lui, toate legăturile internaţionale pe care i le înlesneau înaltele sale înrudiri regale, a fost gata la toate jertfele personale care i se cereau pentru a-şi îndeplini datoria de Rege. A înfruntat cu tărie, luciditate şi calm talazul de silnicie, trădare şi minciună care s-a prăvălit asupra ţării şi poporului său după războiul cel mai cumplit prin jertfe şi rezultate din istoria noastră. Prea curând uitat de cei care au întârziat prea mult să-l recunoască, cel dintâi capitol din istoria rezistenţei Europei răsăritene împotriva totalitarismului comunist a fost deschis, când războiul încă nu se sfârşise, de români, uniţi în jurul Regelui.

A trebuit să se plece, asemenea nouă, sub vremi. Pribeag fără voie în cea mai republicană dintre republici, în cea mai neutrală dintre ţările neutre ale Europei, a ştiut să rămână Rege şi să păstreze neîmpuţinată flacăra devotatei sale iubiri pentru români. În vecinătatea depozitelor de aur jefuit de toate dictaturile lumii, pe fundalul sonor al atâtor conferinţe de pace şi consfătuiri ecumenice, a muncit, ca oricare dintre noi, pentru a-şi întreţine existenţa şi a tăcut, asemenea nouă, câtă vreme nu avea nici cui, nici la ce să vorbească. A păstrat neştirbită în persoana lui şi în sânul familiei sale, crescute în legea strămoşească, demnitatea naţiunii sale, păzindu-i etosul profund. Iar când a venit ceasul vorbei şi al faptei, a vorbit şi a acţionat, la fel ca şi noi. A spus lumii întregi adevărul despre cei care ne-au cotropit şi despre cei care ne-au părăsit, a reamintit drepturile şi libertăţile noastre pierdute, ne-a îndemnat să credem în noi înşine şi să sperăm împreună cu el într-un viitor pe care-l merităm. Când români fugari se ruşinau că s-au născut români, când străini învăţaţi ne dădeau lecţii de comportament istoric, el ne îndemna, surâzând amar, să ne ferim de aventuri nesăbuite. Trăind în ritmul impus de istorie poporului său, el ne iubea după legea lui, de Rege.

O singură datorie faţă de noi i-a rămas neîmplinită patru decenii: aceea de a-şi prezenta poporului soţia. Ar fi avut prilejul să o facă acum, când ar fi sărbătorit împreună cu noi, acasă, Învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Nu a fost să fie aşa.

Se va face şi asta într-o zi. Şi vom putea atunci, primindu-l cuviincios, după datină, pe acela care a ştiut să rămână, aşa cum îl ştiam, Rege, să-i arătăm, sub privirile lumii întregi, că am rămas şi noi, cum ne ştie, români.

17 aprilie 1990

Liberalul, an. XLIV, serie nouă, nr. 11, 27 aprilie 1990

Stiu ca este dificil de distins discretia in oceanul de grobianism institutional care a invadat momentul romanesc si, vai!, european. Stiu ca este greu de convins ca respectul fata de institutia pe care o servesti si pentru profesia pe care te-ai angajat sa o exerciti, zi de zi, este o chestiune importanta. Stiu ca putina lume intelege ca devierea, pe alocuri jenanta, pe alocuri ridicola, de la mersul public se datoreaza in special imperfectiunii Legii fundamentale si felului deplorabil in care este tratata practic.

Cu toate acestea, sper ca ideile profesorului universitar Nicolae-Serban Tanasoca, precum si putinele, dar respectabilele luari de pozitie ale unor adevarati oameni de stiinta in domeniul constitutional sa ajute Romania ca, in afara de prospera si libera, sa devina si demna si respectata.

Articolele domnului profesor vor fi gazduite, incepand cu ziua de astazi, la capitolul “Atitudini”.