Continentul insusi este greu de multumit. Numai in Romania, luata separat, este imposibil de multumit toata lumea, dar in Spania, pusa alaturi de Germania, Franta, Italia sau Marea Britanie, Austria, Belgia, Olanda? Acestea sunt tarile cu cea mai avansata societate civila, cu cele mai adanci traditii de spirit comunitar, de atitudine critica in arena publica, etc. Ele vor fi greu de adus la unison.

Mai este, de asemenea, si chestiunea legata de greoiul sistem birocratic UE, de migalosul travaliu de a trata democratic orice decizie, orice tendinta, orice idee sau pas inainte.

Referindu-ne la momentul romanesc, ati remarcat in cursul anilor 2007 si 2008 ceva interesant, nou in comentariile publice privitor la integrare? Daca va uitati in ziarele romanesti din ultima luna dinaintea intrarii oficiale a Romaniei in UE o sa va frapeze, cu o exceptie sau doua, lipsa de orizont a comentariilor legate de Romania, la 1 ianuarie 2007. Opiniile sunt delimitate de albia Dambovitei, a Dunarii si de Marea Neagra. Adesea, oamenii politici, analistii, corifeii societatii civile nu sunt capabili sa treaca dincolo de propriile egoisme, frustrari, limite geopolitice, de propriul colesterol. Lumea politica, mediatica si economica sunt complet suprapuse. E un fel de cerc mic si vicios din care nu pot sa iasa.

In perspectiva europeana, mass-media si mare parte din clasa politica sunt ratacite, pentru ca se bazeaza pe dexteritate, nu pe exercitiu analitic sau cunostinte. Cand vine vorba despre lucruri cu adevarat importante, nu avem argumente. Discutiile care s-au facut in jurul datei de 1 ianuarie 2007 reflecta adesea rea-credinta din partea retrograzilor si limita, dezinteres, lipsa de inspiratie din partea unor pro-europeni. Argumentele se invart in jurul unui cerc de expresii neinteresante, care duc la concluzia ca lumea se sfarseste la granita Romaniei.

Am crezut ca este vorba de un complex de inferioritate dobandit in epoca postdecembrista, dar nu este asa. Este din cauza traditionalei noastre lipse de orizont international si obsesiva preocupare pentru local, pentru familiar. Prima pagina este constant luata de teme locale insignifiante. In plus, mai toata lumea este mandra de aceasta stare de fapt.

Zicala „ca la noi la nimenea” nu este periculoasa fiindca exista, ci fiindca provoaca mandrie.

Cu regret trebuie sa spun ca multumirea de sine manifestata in viata publica este apanajul elitei, nu al cetatenilor romani. Ziarele sunt pline de articole arogante si semidocte. Uitati-va, prin contrast, la rezultatele ultimelor trei alegeri, pentru Parlamentul european, locale si generale. Rezultatul lor a aratat o maturizare accetuata si rapida a electoratului. Au fost consolidate trei directii ferme ale politicii europene, prin trei partide diferite ca ideologie, plus unul etnic, reflectand o realitate indubitabila a Romaniei. Ce se poate cere mai mult unei populatii tinuta 40 de ani sub comunism?

Raportul dintre central si local este diferit in Uniunea Europeana de cel din Romania. In UE, ruptura dintre Bruxelles si regiunile europene trece prin capitalele nationale. Cand am vizitat sediul UE de la Marsilia, reprezentanta Comisiei Europene si a Parlamentului European de acolo mi-a multumit pentru vizita si mi-a spus ca, de cand era ea la post, nici un comisar european si nici un ministru francez nu venise la ea in vizita, mai ales cu intentia de a tine o conferinta publica despre rolul tarilor noastre in UE. Tot asa, multe dintre asezarile urbane sau regiunile din tarile Europei se simt departe de UE sau de ideea europeana. Nu stiu insa in ce masura cotidianele regionale sau locale din aceste tari au devenit relevante ca urmare distantei centru-comunitate locala.

In Romania, situatia sta diferit. Ruptura dintre central si local a dus la o mare relevanta a mass-mediei locale si chiar a vietii locale, in general. Nu numai ruptura administrativa, ci si cea culturala, mediatica, economica. Capitala Romaniei este o asezare urbana care a concentrat aproape toata puterea politica, forta economica, un mare volum financiar, mass-media de acoperire nationala si cea mai aleasa parte a elitei intelectuale. Dar capitala traieste o alta realitate decat tara. Intr-un anume fel, efectul s-a intors impotriva celor care l-au generat. Incercand sa manipulezez si sa controleze intregul corp al societatii romanesti, puterea politica si mediatica a reusit sa se manipuleze singura, in cercul celor cateva mii de oameni influenti, de care depinde totul. De cate ori am constatat acest lucru, mergand prin tara!

La Paris, motivul centralizarii nu este atat administratia cu sediul in capitala, ori atitudinea politicii franceze actuale, ci mostenirea, transmisa din generatie in generatie, continua nerezolvare a raportului central-regional, care merita o analiza separata.

La Bruxelles, centralizarea este consecinta continuei rivalitati dintre comunitatile valona si flamanda, precum si de dinamica ultimelor cinci decenii, in care Bruxelles a devenit, din punct de vedere politic si administrativ, mai mult decat o capitala, devenind una dintre cele mai puternice regiuni propriu-zise ale tarii.

Bucurestii sunt alta poveste. Capitala noastra este un conglomerat de temperamente, grade de cultura, de educatie, niveluri de trai si orizonturi spirituale care o transforma intr-un „caleidoscop” cum rar am vazut pe undeva. Bucurestenii sunt cea mai paradoxala si mai alterata comunitate romaneasca, de cel putin 30 de ani incoace. Cunosc Bucurestiul din 1974. Realitatea descrisa mai sus a fost puternic ingrosata dupa 1989. Contrastele orasului ating uneori zone critice. Capitala, care cuprinde 10% din populatia tarii, aglomereaza o parte importanta a industriei, finantelor, economiei, bunastarii, mult superioara cifrei de 10%. Aici se gasesc institutiile centrale ale statului si sediile marilor institutii romanesti si straine sau regionale. Inarmata cu mai multe randuri de „platose” (politica, mediatica, economica, culturala), capitala a devenit un loc cu un ritm diferit de cel al restului tarii. Liderii (politici, economici, mediatici, culturali) sunt astazi bruiati de propriile lor instrumente (televiziuni pe care si le-au creat ei insisi, ziare nationale cu tiraje de 3.000 de exemplare, citite doar de birourile administratiei de stat, de oamenii de afaceri, de ambasadorii straini si de liderii mass-media, etc.). Aceste ‚servicii” culturale si mediatice, ca si relatiile dintre toti acesti lideri, care au pe memoria telefonului mobil numerele tuturor celorlalti, ii transforma pe toti oamenii relevanti pentru leadership-ul romanesc intr-un fel de prizonieri ai lor insisi.

Am constatat de multe ori ca la Craiova, Lugoj, Targu-Mures sau Bacau, societatea locala avea cu totul alte preocupari decat subiectul epatant care facea prima pagina la Bucuresti. Si invers, un talk-show al meu de la Arad, Cluj sau Constanta trecea complet neobservat la Bucuresti (ca, de altfel, oriunde altundeva in afara de judetul unde ma aflam). Media locala are astfel o mare relevanta. Ziarele nationale abia se vand pe tarabele din Deva sau Slobozia, in timp ce tirajele ziarelor locale ajunge la cifre inimaginabile la standardele romanesti (10,000,18,000 si chiar 30.000 de exemplare pe zi).

Solutia este ca institutiile sa devina respectabile, predictibile, iar cei care le populeaza sa se puna in slujba lor, nu sa si le aserveasca. Daca aceste lucruri se intampla, daca politica se face doar in locurile „special amenajate“ de democratie, daca administratia se exercita acolo unde este locul ei si exercitiul civil se tine in matricea lui, atunci tara se va consolida. „Trupul“ va incepe sa primeasca de la „cap“ semnalele corecte si nu va mai fi nevoie sa consumi timp si bani, sa irosesti buna-credinta a oamenilor si asteptarile lor, doar pentru a sta pe loc.

Arhitectura institutionala este buna, dar institutia nu este respectata. Asa cum nici Constitutia nu este citita si adesea este nesocotita. Desi perfectibila, Legea fundamentala ar ajuta mult pe romani daca ar fi respectata, asa cum este ea.

Principesa Margareta si cu mine am luat decizia de a crea doua programe, pe care le servim cu abnegatie si perseverenta, de trei ani incoace: „Initiativa Europa Regiunilor” si programul „Orasele Romaniei”. Noi mergem in toate asezarile urbane romanesti, 280 de orase mici si mijlocii si 40 de capitale de judet. Acolo incercam sa atingem cele patru segmente din societatea romaneasca locala care sunt esentiale, in vederile noastre, pentru momentul actual: primaria si consiliul local, scoala, mediul de afaceri local, elita intelectuala locala si biserica. Pentru a putea crea punti de legatura directe cu regiunile europene, am creat al doilea program, „Initiativa Europa Regiunilor”, in care facem exact acelasi efort, in orase si chiar in asezari rurale din Europa, cu precadere in Franta, Spania, Germania, Italia, Marea Britanie, adica in tarile de mai mare intindere ale Europei. Este parte integranta din Viziunea noastra de 30 de ani pentru Romania.

Regalitatea s-a intors in tara mai mult ca un instinct decat ca o strategie. A fost, pur si simplu, mediul propice. Romania a facut pasi mari in ultimii nouasprezece ani, mai ales dupa anul 2000. Este, trebuie subliniat, meritul liderilor politici romani si sansa contextului international si regional. Constiinta nationala a romanilor este in crestere, de cand facem parte din NATO si din UE. Anii 2000 au adus o imbunatatire in acest sens.

De ceea ce se spune la televizor sau in ziar este raspunzator si cel care spune, si cel care asculta. Nu neg ca tipul de marfa este dictat de cererea pietii, dar gustul se si formeaza. Societatea romaneasca, in profunzimea ei, are un anume instinct al binelui. Daca ii oferi lucruri care merita, ea le va primi corespunzator. De multe ori, in lumea politica si mediatica, mediocritatea produsului este scuzata, in mod fals, prin gustul consumatorului. Acest subterfugiu nu prea mai convinge. Uitati-va la tirajele ziarelor nationale si la increderea oamenilor in politicieni!

Servilismul jurnalistilor fata de cei care-i platesc este egal cu servilismul politicienilor fata de jurnalisti, pe platourile de filmare si in paginile de ziar. Am vazut gesturi publice facute de jurnalisti fata de oamenii politici strigatoare la cer, de o lipsa de respect si de un dispret indescriptibile. Nu se poate face curatenie institutionala astfel! Daca fortele care actioneaza in societate sunt un manunchi diform de interese si slabiciuni subterane, de vulnerabilitati si ipotecari, atunci rezultatul este pe masura.

Interactiuni intre lumea politica, cea economica si cea mediatica sunt o realitate si in SUA, si in Franta, si in Marea Britanie si Germania si oriunde altundeva in tarile care reprezinta modele de democratie. Dar aceste interactiuni sunt organizate logic, precum masinaria unui computer. La noi, firele dintre puterea politica, cea economica si cea mediatica sunt precum cablurile electrice din centrul capitalei. Imense, infricosatoare si incurcate. Provizoratul endemic. Ele sunt cele care intretin vulnerabilitatea Romaniei, lipsa de profesionalism a oamenilor cu putere si slabiciunea institutionala.

Revin dupa dialogul pe care l-am avut la inceputul anului 2008, cu noi consideratii despre realitatea romaneasca.

S-au consumat si alegerile parlamentare iar din punctul meu de vedere este cel mai corupt parlament pe care l-a avut Romania dupa Revolutie. Practic nu exista opozitie iar tara va fii guvernata numai de exponentii Grupului de interese. Pacat ca societatea civila a permis acest lucru. Pacat ca ONG-urile, alta data foarte active, au trecut cu vederea cu buna stiinta neregulile produse in cadrul procesului electoral din care este de amintit mituirea oamenilor cu venituri mici si transportarea lor in forma organizata (mai ales in orasele mici si zonele rurale) pentru a vota. Probabil ca au fost cumparate si ele. Pacat ca acum mai mult ca oricand HOTII au legitimitate iar HOTIA  a fost ridicata la rang de virtute.

In acest sens va prezint mai jos un articol elocvent:

“Fiecare cu talentul sau, spune Nick Naylor, eroul negativ dar seducator din cinicul Thank you for smoking (Jason Reitman, 2005). Michael Jordan joaca baschet. Charles Manson ucide. Politicienii vorbesc. Adica negociaza.

Aparent, nu e nimic rau in asta. Dimpotriva, asa ar si trebui sa stea lucrurile intr-o lume asezata. Din pacate insa, noi nu traim nici pe departe intr-o asemenea lume. Plasati fatidic la portile unui Orient inevitabil fantasmagoric, platim tribut pozitionarii noastre strategice. Pe scurt, functionam mandru, dar anapoda. Cuvintele ne sunt bombastice, dar lipsite de consistenta. Nelimitatul e cumplit de limitat. Melanjul, uninominal pur-sange.

Sa luam un exemplu simplu. Pentru francezi in general si pentru parizieni in special, verbul definitoriu este „a rezista”. Impotrivirea, argumenteaza convingator Sergio Benvenuto, le-a fost dintotdeauna draga fratilor nostri de ginta latina. Desi inruditi, noi preferam totusi un tranzitiv. Il stim cu totii si il declinam perfect de la varste fragede. „Eu ma descurc, tu te descurci, el (ea) se descurca”…

Diferenta e, sa recunoastem, extrem de semnificativa. Nu-i deloc tot una sa rezisti si sa te descurci. Sa te impotrivesti si sa te invartesti. Dar nu-i nimic. Se rezolva. Vorbim. Adica negociem.

Doar n-o sa ne inpotmolim in niste principii; suntem realisti. In plus, cine n-ar face la fel? Compromisul e perfect legitim. Important e sa nu te compromiti. Si chiar daca o faci, nu-i bai. Romanii nu au nici un fel de memorie. Au dovedit-o in repetate randuri.

E drept, mai sunt unii care tin la consecveta. Vor sa castige, fireste, dar nu oricum si cu oricine. Lucreaza la programe de guvernare. Vorbesc, pe bune, de responsabilitate. Ce fraieri! Ei nu inteleg ca treaba e serioasa? Sunt bani buni in joc si multa putere. Cum sa nu te agati cu dintii de scaun? Ce gluma! Strica piata. Si care responsabilitate? „Victoria” conteaza. Apoi o dam noi din cuvinte, ca de aia le avem.

Ceva e totusi trist in toate astea. Si anume faptul ca am ajuns sa nu mai avem repere. Intr-o tara in care demisia de onoare lipseste cu desavarsire, profesionalismul e pentru naivi, iar corectitudinea pentru prosti, comportamentele decente, cu adevarat normale, au ajuns sa fie taxate drept nebunie. La romani, inteleptul devine un simplu nebun. Va multumim ca votati.”

De asemenea, jurnalistul interbelic Robert de Traz constatase ca ,,multe din dificultatile politice si economice ale Europei au radacini psihologice. Popoarele traiesc unele langa altele, dialogheaza, dar se inteleg greu deoarece sistemele lor intelectuale difera. Pentru rusii de dupa 1917, pentru italienii de dupa 1922, pentru nemtii de dupa 1929, individul, entitatea nu mai conta, importanta era multimea, masa. La comunisti si nazisti domneste un lirism mesianic, o frenezie sacra, se complac intr-o comunitate care ii exalta prin simpla contagiune. Omul care cugeta se detaseaza singur de turma pentru a ramane lucid, insa cel care traieste doar prin simturi prefera sa se piarda in multime, sa se contopeasca cu ceilalti asemeni lui, sa-si multiplice propria dorinta sau nemultumire”.

Unul din liderii rezistentei anticomuniste din M-tii Fagaras, Ioan Gavrila Ogaranu, constata cu amaraciune: ,,cand am luat calea muntilor stiam destule despre acea parte ascunsa a istoriei romanesti. Nu mi-am facut niciodata iluzii, nu m-am bazat ca ni se va alatura si vom fii intelesi de toate sufletele din Tara Fagarasului. Cand am spus ca in 1949-1950 s-ar fii ridicat satele la lupta sau ca eram primiti si ajutati de oameni din partea locului nu m-am referit la cine stie ce multime de oameni. Or fii fost o suta, doua. Dar restul locuitorilor? Unii n-au venit de frica si trebuie intelesi. Pe altii nu-i interesa decat propriul interes; orice pas in viata il fac  numai din calcul. Regimurile se schimba, profitorii raman. Ramane apoi marea masa a oamenilor a coror viata se reduce la munca si hrana intr-un ciclu etern si a caror constiinta nu se ridica mai sus de blidul de mancare de dinaintea nasului. Cu ei face stapanirea ce vrea si in primul rand sa gandeasca in locul lor.”

Pastrand proportiile, putem asemana ultimele alegeri din 2008 cu cele din 1948, ambele avand o ,,aura democratica”.

A inceput un nou an, un an in care elementele negative de mai sus se vor impleti cu efectele crizei financiare globale. Un an in care cred ca, mai mult ca oricand trebuie sa ducem o lupta de ,,trezire din apatie” a tuturor concetatenilor care mai au ca si principii de viata valorile fundamentale cum ar fii cinstea, seriozitatea, respectarea cuvantului dat, spiritul civic si crearea unei forte capabile sa schimbe actuala stare de lucruri si sa recupereze resursele furate in ultimii 20 de ani.

Cu toata consideratia,
A. T.

Iar daca monarhia nu va ajunge sa fie preferata majoritar in timpul vietii noastre si nu va intra in agenda elitei politice si economice, sigur semnificatia si forta binefacatoare a Coroanei romane va influenta in bine societatea romaneasca in viitorii 20-30 de ani. Realitatea de azi si de ieri o dovedeste.

Ceea ce nu stiu este cum va arata la acea data societatea romaneasca. Nu stiu cate prerogative va mai avea statul roman. De asemenea, mai stiu ca generatia Principesei Margareta isi va fi facut datoria, ceea ce nu e putin lucru. Nu impiedica nimeni generatiile urmatoare, beneficiind de un drum consolidat de noi, sa duca mai departe actiunea in serviciul Romaniei si sa obtina de la societatea romaneasca ceea ce merita.

Realitatea postdecembrista a creat precedente, obisnuinte, a consolidat naravuri. Dinamica din sanul carmuirii postdecembriste a oscilat intre post-comunism si post-securism. Acest aspect a fost cunoscut si, uneori, acceptat de catre Occident, mai ales daca aducea avantaj progresului euro-atlantic.

In decembrie 2006, la Bucuresti, cand Regele a luat parte la actul de condamnare a comunismului, ca regim criminal si ilegitim, a avut loc o manifestare grotesca a unora dintre alesi, care l-ar fi facut knock-out pe Caragiale. De aceea trebuie comunismul condamnat: fiindca a disparut, lasand in urma slujitori ai lui care-l condamna. Regele, in extraordinara lui intuitie a spus, cu acea ocazie: „Faptul ca dumneavoastra condamnati astazi comunismul ma face sa cred ca i-am supravietuit“. Este o fraza de pus in rama. Este un antidot la Caragiale.

Despre tranzitia de la comunism la capitalism cu instrumente si personalitati ale sistemului insusi s-au scris tomuri intregi. „Cui pe cui se scoate“ a functionat dupa 1989 peste tot, nu numai in Romania. Faptul ca tranzitia spre modernitatea politica se face cu ajutorul oamenilor momentului este un adevar etern. Se regaseste, ca fenomen, chiar si in oncologie. Bolnavului de leucemie, daca nu i se gaseste o ruda care sa-i poata imprumuta maduva spinarii compatibila, i se face transplant cu propria maduva.

In cei 48 de ani de domnie ai Regelui Carol I, vor fi existat oameni politici care sa fi pus mai presus interesul lor sau corifei ai societatii civile care sa se fi comportat ca niste copii razgaiati. Marturiile istorice confirma aceasta banuiala. Numai ca, uneori, se intampla momente de gratie. Momente in care, printr-o inspiratie care trece pe oameni de la egoism la generozitate, de la iresponsabilitate la simt al datoriei, printr-un moment clarvazator, in care oamenii publici simt nevoia sa dea un exemplu personal, prin insufletirea de a fi loial, se pot face pasi inainte. Romania a trait aceste momente in ultima suta cincizeci de ani. Si sunt convins ca le mai poate trai.

Poate fi distractiv, la inceput, atunci cand cineva incompetent ajunge, pe cale democratica, intr-o pozitie care necesita profesionalism. Dupa o vreme, insa, aceasta fantezie va crea vulnerabilitate si confuzie, iar in final, daca fenomenul se generalizeaza la scara intregii societati, va duce la prabusirea sistemului insusi.

Profesionalizarea politicii nu inseamna inlocuirea tehnocratilor cu politicienii, ci perfectionarea leadership-ului politic. Oamenii politici au nevoie sa fie performanti profesional din doua motive si nu din vina lor:

-    Intai pentru ca democratia dusa atat de departe le ofera o importanta, in sfera puterii, fara precedent.

-    In al doilea rand, fiindca odata cu dezvoltarea atat de accelerata a tehnologiei si datorita vitezei incredibile a informatiei, ei sunt obligati la performante si presiuni la care nu erau supusi inainte. Acelasi lucru li se intampla si medicilor, si pilotilor, si tenorilor. Si regilor.

Referitor la monarhie si republica, ele nu sunt nici instrumentele, nici finalitatea democratiei si libertatilor, ci simple forme de a guverna. Stiti bine ca exista republici in care nu exista nici libertati, nici democratie si, cu toate acestea, ele sunt membre ale ONU si intretin relatii diplomatice cu tari care ne dau lectii de democratie. La fel, exista monarhii unde fie democratia, fie libertatile lipsesc cu desavarsire.

In schimb, democratiile avansate ale lumii, cu libertati consolidate puternic, constitutional, pot fi monarhii sau republici. Este adevarat, ele sunt mult mai numeroase in forma republicana decat monarhica, in epoca noastra.

Mergand in urma, pe vremea regelui Carol I, cand Romania a devenit monarhie constitutionala, ea nu era nici democratica, nici prospera. A devenit asa mult mai tarziu, in secolul XXI, pentru ca statul modern s-a format, iar apoi, dupa paranteza comunista, tara a reluat procesul de desavarsire a modernizarii.

In concluzie, sistemul care a dat garantii democratiei si libertatilor a fost acela capabil sa nasca un stat independent si suveran, cu oameni vizionari si institutii puternice, care au putut impune reguli de convietuire corecte.

La nivelul continentului european, daca rolul monarhului constitutional este astazi simbolic si ceremonial, comportamentul lui public are o influenta majora asupra societatii tarii. La fel, asupra relatiilor ei internationale si, mai ales, asupra relatiilor dintre institutiile statului. Puterea exemplului este o mare putere, nesocotita sau neinteleasa in Romania acestor ani. Exemplul in viata reala cel mai evocator, cel mai fidel al acestei afirmatii este Juan Carlos. Ce credeti ca s-ar fi putut infaptui in Spania intre 1975 si 2009, daca in locul regelui ar fi fost un presedinte ales la patru ani, care provenea, alternativ, din fiecare partid politic? Unde ar fi Spania astazi?

Dar nici exemplul Regelui Baudouin sau al fratelui lui, Regele Albert al II-lea, nu este mai prejos. Incercati sa va imaginati ce ar fi fost Belgia dupa razboi, cu presedinte ales la patru ani alternativ, dintre flamanzi, valoni si germani? Dar acum, dupa anul 2000, cum ar fi mediat un presedinte disputele intre comunitatile belgiene?

Dar in Marea Britanie, in cei aproape 60 de ani de domnie ai Elisabetei a II-a? Cum ar fi aratat Anglia cu dl si dna John Major, gazde la Buckingham Palace?

Romania a oscilat, in ultimele doua decenii, intre a parea o tara originala si a propaga impredictibilitate. Si aceasta, in ciuda tuturor cresterilor economice, aquis-ului comunitar, dorintei clasei politice de a intra in NATO si UE si chiar in ciuda unei consolidari a administrarii corecte a tarii.

Casa Regala face ceea ce face mult mai bine decat alte institutii. Mai mult, nu exista nici o alta institutie care sa poata infaptui, specific, ceea ce face Casa Regala. Calitatea de a fi util, de a fi necesar si, mai ales, calitatea de a fi competent sunt complementare cu legitimitatea si mult mai usor de dovedit decat argumentul ca monarhia e mai buna decat republica. Cum am spus si mai inainte, monarhia este o forma de guvernamant pe care trebuie s-o iubesti ca s-o ai. Republica nu ai nevoie s-o iubesti, tot asa cum nu e nevoie sa-ti iubesti foarfeca sau computerul. Republica si monarhia sunt diferite si niciodata de aici incolo, intr-o lume democratica, cele doua notiuni nu vor putea sa aiba castig de cauza una in fata alteia. Intotdeauna va exista cineva care, oricat de convingator ai fi tu, sa nu vrea monarhie si sa aiba argumente pertinente ca sa-ti dovedeasca acest lucru.

Raportul dintre „Res Publica“ si regalitate nu este insa ireconciliabil, fiindca ele nu sunt forme antagonice de guvernamant, ci idealuri, valori, simboluri adesea complementare si uneori identice.

Prabusirea monarhiilor euorpene multiseculare, facuta pe fondul unei degradari a sistemului in intregimea lui (Imperiul Rus, German, Otoman, Austro-Ungar) si instalarea republicilor, s-a facut cu destul de multi ani in urma pentru ca rivalitatea sa se fi estompat. De aceea pot coexista astazi, in fostele tari comuniste din Europa, Case Regale si guverne republicane, precum la Belgrad, Sofia si Bucuresti.

La ultimul sondaj facut public, se vorbea despre 16% din populatie in favoarea monarhiei. Este un procentaj mare, fata de cele din anii 90. Democratia occidentala arata ca guverne pot fi conduse timp de patru ani cu acest procentaj. Noi traim intr-o lume in care cine are 33% in lumea politica se poate considera primul dintre puternici, iar cei cu peste 50% ingrijoreaza democratia insasi. Numai ca masuratoarea aceasta nu este corecta. Ea amesteca mere cu pere. Maturizarea electoratului si a democratiei din Romania nu ofera, in mod necesar, o sansa in plus monarhiei, ca forma de guvernamant.

Monarhia, ca sistem, nu are legatura cu democratia mai putin sau mai mult decat are republica. Nu democratia trebuie sa se maturizeze pentru ca monarhia sa inlocuiasca republica. Daca ar fi asa, Elvetia ar trebui sa fie de mult monarhie, iar SUA asijderea. In plus, privilegiile republicane ale unor elite din Franta, SUA, Elvetia te trimit insistent cu gandul la aristocratie si monarhie. Aceasta insa nu le impiedica sa fie super-democratice si performante la cotele cele mai inalte.

Maturizarea democratica a electoratului roman s-a facut. Nu si maturizarea alesilor. Politic vorbind, Romania stie sa aleaga. Mai trebuie sa aiba si ce. Nu ma refer doar la individualitati, ci si la idei, la organizatii care sa le propage, la profesionalism administrativ. Atunci cand partidele politice vor fi tot atat de performante ca si economia globala, cand capacitatile administrative ale oamenilor politici vor atinge pe cele ale omologilor lor din Marea Britanie sau Germania, atunci cand institutiile romanesti vor fi de soliditatea celor din Elvetia sau Austria, atunci maturizarea electoratului va fi dublata de maturitatea ofertei electorale. Toate acestea insa nu au nici o legatura cu forma de guvernamant.

Nu inseamna ca nu avem democratie, ci ca democratia nu este suficienta. Candidatii pentru diverse functiuni in administratia politica pot dezamagi, la Washington si Paris, in aceeasi masura in care dezamagesc la Bucuresti sau la Sofia. Fiindca dobandirea, printr-un proces complex si subtil, unei garnituri de candidati de valoare, care sa reprezinte bine nu numai electoratul ci si puterea politica ce i-a creat, nu este o chestiune de democratie, ci mai cu seama de libertate. Profesionalismul, valoarea, performanta publica, etica, cunoasterea, inteligenta, „omul potrivit la locul potrivit“, aceastea nu au de-a face cu democratia, ci cu libertatea.

Romania nu este vulnerabila astazi fiindca este republica. Slabiciunea Romaniei sta in felul in care s-a instalat republica, care s-a repercutat in inconsistenta si lipsa de respectabilitate a statului si institutiilor publice si, mai ales, in ambiguitatea si echivocul raportului dintre institutii. Golirea de continut este la nivelul institutiilor si valorilor, al traditiilor, al continuitatii, al demnitatii, al mandriei, al identitatii. Acolo stam prost. Si nu ne dam seama de aceasta, fiindca ne-a scazut instinctul binelui national.

S-a dezvoltat in societate un mestesug al supravietuirii prin incalcarea regulilor, a smecheriei politice in detrimentul viziunii si al constructiei durabile. Noi pierdem uneori ani intregi, nemaivorbind de destine de oameni talentati politic, pentru a lupta steril unul impotriva altuia, pentru a „carota” pe celalalt, pentru micul orgoliu al oamenilor publici. Ca sa ajungi la stabilitate si respectabilitate iti trebuie instinctul binelui, spiritul de raspundere si viziunea elitelor. Altruismul lor. Capacitatea de a vedea dincolo de lungul nasului. Or, aici, lucrurile stau mai putin bine. Elita romaneasca a fi cea care ar trebui sa faca un pas inainte, daca ar fi pregatita pentru asa ceva.

Radicalul de la Casa Alba

Autor: Thomas L. Friedman

La aproape 233 de ani de la nasterea SUA si 46 de ani dupa discursul “Eu am un vis” al lui Martin Luther King, aceasta adunatura zanateca de imigranti care se numesc americani au ales in sfarsit un om de culoare, Barack Hussein Obama, ca presedinte.

Pe cand ma intorceam de la ceremonia de inaugurare, am vazut un vanzator afro-american care purta un tricou imprimat manual care rezuma cat se poate de bine semnificatia momentului. Scria: “Misiune indeplinita”.

Dar nu trebuie sa lasam ca aceasta sa fie singura schimbare, cu atat mai putin singura mare misiune pe care o indeplinim. Acum, ca ne-am depasit biografia, trebuie sa scriem o noua pagina de istorie – una care va reseta, resuscita si revigora America. Aceasta este, pentru mine, esenta discursului inaugural al lui Obama si sper ca noi – si el, de asemenea – vom fi in stare sa-l punem in practica.

Intr-adevar, chiar sper ca Obama a stat in toti acesti ani in cercul radicalului din Chicago Bill Ayers (lider al unei miscari radicale de stanga in anii ’70). Sper ca Obama este un radical, chiar daca n-o spune.

Nu un radical de stanga sau de dreapta, pentru ca acesta este un moment radical. Este un moment de desprindere de obisnuinta in atat de multe domenii. Nu mai putem sa crestem ca tara bazan-du-ne doar pe reputatia noastra, amanand solutiile dureroase la orice problema majora si spunandu-ne ca initiativele dramatice – precum o taxa pe benzina, sistemul national de asigurari medicale sau reforma sistemului bancar – sunt prea dure si “in afara jocului”. Asa ca speranta mea fierbinte despre presedintele Obama este ca el va fi la fel de radical ca momentul pe care-l traieste – si ca va pune totul in joc.

Ocaziile pentru initiative curajoase si inceputuri cu adevarat noi sunt rare in sistemul nostru – in parte din cauza inertiei pe care o imprima Constitutia, cu deliberata sa separatie a puterilor, si partial din cauza modului in care banii de lobby, stirile zilnice si permanenta campanie prezidentiala conspira la un loc sa paralizeze marile schimbari.

“Sistemul este construit pentru a ajunge in impas”, spune Michael J. Sandel, politolog la Universitatea Harvard. “In vremuri obisnuite, energia si dinamismul vietii americane stau in economie si in societate si oamenii privesc guvernul cu suspiciune sau cu indiferenta. Dar in vremuri de criza nationala, americanii asteapta de la guvern sa rezolve problemele fundamentale care ii afecteaza in mod direct. Sunt momentele in care presedintii pot face lucruri marete. Aceste momente sunt rare, dar ele ofera ocazia de aparitie a acelui tip de conducere care poate rearanja peisajul politic si poate redefini termenii dezbaterii politice pentru o intreaga generatie”.

In anii ‘30, Marea Criza i-a permis lui Franklin D. Roosevelt sa lanseze programul New Deal si sa redefineasca rolul guvernului federal, mai spune Sandel, in vreme ce in anii ‘60, asasinarea lui John F. Kennedy si “fermentul moral al miscarii pentru drepturi civile” i-au permis lui Lyndon B. Johnson sa puna in practica programul lui privind Marea Societate, care includea reforma sistemului sanitar, legea drepturilor civile si legea drepturilor electorale.

“Astfel de presedinti au facut mai mult decat sa promulge legi si programe noi”, conchide Sandel. “Ele au rescris contractul social si au redefinit intelesul termenului de cetatean. Momentul lui Obama si presedintia lui ar putea lasa urme asemanatoare.”

George W. Bush si-a irosit complet momentul de dupa 11 septembrie – cel de a strange laolalta o tara intreaga pentru o profunda reconstructie interna. Faptul ca aceasta ne-a lasat adanciti in niste prapastii si convingerea cvasiunanima ca suntem la fundul acestor prapastii fac ca momentul de fata sa fie radical si sa ceara solutii radicale, incepand de la Washington. De aceea eu, ca alegator, sper ca Obama va sari si garduri, dar si ca nu va uita sa mearga si pe poarta. George Bush a fost nonconformist in unele privinte, dar a esuat in cel mai important element al misiunii sale – un management competent si urmarirea indeplinirii masurilor luate.

Presedintele Obama trebuie sa decida cate garduri poate sari deodata: mari compromisuri cu privire la libertatile individuale si reforma imigratiei? Un sistem national de asigurari medicale? O noua infrastructura de energie curata? Nationalizarea si repararea sistemului nostru bancar? Vor fi toate sau doar una? Unele acum si unele mai incolo? E prea devreme sa spunem.

Dar stiu urmatoarele: pentru ca o criza este o oportunitate pe care ar fi pacat s-o irosim, la fel este si un mare politician, cu un dar innascut pentru oratorie, cu o usurinta nativa de aduna oamenii laolalta si cu o tara, in special un tineret, gata sa fie pusa la treaba si sa-si faca datoria.

Asa ca, in concluzie, desi e imposibil sa exageram radicalismul desprinderii de trecut care s-a infaptuit prin inaugurarea mandatului unui presedinte de culoare, este la fel de imposibil sa exageram cat de mult depinde viitorul nostru de o desprindere radicala de prezent. Dupa cum spunea Obama insusi pe treptele Capitoliului: “Vremea in care stateam inerti, cand protejam interesele meschine si respingeam deciziile neplacute a trecut cu siguranta”.

Trebuie sa ne reapucam sa muncim pentru tara noastra si pentru planeta noastra in feluri cu totul noi. E deja tarziu, proiectul nu putea sa fie mai greu de atat, miza nu putea fi mai mare, dar si rasplata nu poate sa fie mai mare.

Articolul poate fi citit la adresa electronica:

http://www.businessmagazin.ro/ultimul-cuvant.html?q=supratitle:ULTIMUL%20CUVANT

Este limpede ca in decembrie 1989 nu era un mediu propice pentru regalitate. Credinta in Rege sau acceptarea lui ca simbol s-a intamplat dupa aceea, in 1992, ca si in 1997, 2001 si apoi 2007. Fiecare dintre acesti ani au talcul lui, din punct de vedere regal. Unii au judecat relevanta Regelui dupa numarul de persoane care ieseau in strada pentru el. Ei spuneau ca, daca in 1992 au iesit un milion, in 1997 douazeci de mii, iar in 2001 doua mii, atunci inseamna ca relevanta Regelui Mihai a scazut corespunzator, fiindca s-a satisfacut curiozitatea istorica a oamenilor.

Oameni precum Corneliu Coposu, Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Ion Caramitru, Dan Grigore, Sorin Iliesiu, Andrei Pippidi, academicianul Papacostea, profesorul Tanasoca, Dinu Patriciu, Victor Rebengiuc si altii au introdus sau sustinut valoarea regala in circuitul public, chiar din 1990. Imi amintesc, de asemenea, pasajul de la Universitate plin de publicatii, insigne si poze regale. Numai ca in decembrie 1989 structura puterii politice era incompatibila cu ideea regalitatii. Mai mult, sistemul era atent la doua mari, urgente necesitati: evitarea simbolului 10 mai, ca si incheierea conturilor cu cel care a esuat intr-o Dacie la Targoviste. Nu era loc de Rege in toate acestea.

Numarul celor din strada la evenimentele din decembrie 1989 si numarul celor de la vizita Regelui din mai 1992, desi egale intre ele, nu au prea mare legatura unul cu altul. Am fost in multime, in ambele situatii. in ce priveste Bucurestiul de Paste, in anul 1992, multi dintre cei care au venit il simteau pe Rege ca pe un simbol. Milionul din strada nu a impiedicat ca alegerile din aceeasi luna sa aduca cifre ametitoare in favoarea celor de la putere.

La votul din mai 1992, romanii au ales. In adunarea populara din mai 1992, romanii au iubit. Iubirea nu are relavanta democratica, votul da.

Dinamica anilor 1990 si 2000 a indepartat elita romaneasca de ideea monarhica, desi la nivelul mare al societatii, ideea a capatat popularitate, simpatie si o notorietate fara precedent dupa 1948.

Tacerea si impotrivirea discreta fata de regalitate sunt astazi manifestari alimentate de doua surse. Una dintre ele este lipsa de afinitate a personalitatii fata de monarhie ca atare, ceea ce nu este nici de condamnat, nici de discutat. Necunoasterea exacta a fenomenului, dezinteresul fata de subiectul „abstract“, fara relevanta in dinamica politico-economica, ajuta la intarirea acestei taceri sau impotriviri discrete.

Alta sursa este cea a lipsei de autonomie a celor care se exprima public. Multi dintre ei sunt platiti cu salarii grele, in contrast zdrobitor cu modestia vietii de dinainte de 1989. Acesti oameni sunt in continuare inteligenti, unii generosi si amabili, cei mai multi inca in stare sa creeze in lumea ideilor.  Dar daca esti sfatuit discret sa uiti pentru o vreme de Casa Regala, contul din banca te convinge sa accepti.

La fel lucreaza si lipsa de autonomie politica. Daca ai legaturi cu politica, te vei gandi de doua ori atunci cand vei scrie cuvantul „Rege“ sau „Familie Regala“. Cum democratia inseamna alternanta la putere, cei care tac sau se impotrivesc discret o fac si preventiv: „Astazi puterea politica nu se supara daca publicam un articol despre rege, dar daca maine vine cineva care ne va cere socoteala“? Toate acestea sunt aspecte perfect umane si de inteles, in societatea romaneasca si oriunde altundeva.

Acelasi lucru s-a intamplat si cu lunga perioada de gestionare a retrocedarii domeniului Sinaia. Legea inapoiase Regelui domeniul, majoritatea populatiei Romaniei era de acord cu legislatia respectiva si cu semnificatia gestului, tara era in UE si totusi retrocedarea pare inca fara sfarsit. Mereu si mereu un document care lipseste. Mereu o masuratoare care nu este gata. Mereu o precautie in plus pe care si-o ia administratorul. Pentru ca nu cumva maine sa vina la putere cineva care sa le impute retrocedarea. Desi legal, gestul lor ii poate costa slujba sau libertatea. Fiindca in Romania persista frica de omul puternic, asezat deasupra legii. La acest sindrom a participat din plin comportamentul unor lideri de inalta pozitie care si-au aservit propria institutie, in detrimentul eficientei si respectabilitatii ei, dar in avantajul lor, al carierei politice sau publice personale.

Asadar, intreaga elita intelectuala, economica, politica a tarii, adica cei cateva zeci de mii de oameni care conteaza in procesul de decizie al mersului inainte romanesc, este asezata precaut fata de Casa Regala. Legatura lor nu este directa, asa cum este legatura dintre Familia Regala si natiune. Intotdeauna a fost asa, inainte de 1947, dupa 1948 si, mai ales, dupa 1989.

Exista, desigur, exceptii. Si ele nu sunt putine. Oameni care, chiar daca au manifestat o anumita discretie la un moment dat, nu au abdicat niciodata de la respectul sau fata de increderea in Familia Regala. Dar aceste personalitati se gasesc asezate individual in concertul vietii publice, nu reunite in vreun fel.

Prin ceea ce am spus mai devreme nu doresc sa critic sau sa blamez pe nimeni. La urma urmei, Casa Regala insasi era intr-un fel in anii 1990 si altfel in anii 2000. Romania a evoluat, elita ei a evoluat, Casa Regala a evoluat pe masura ce lumea a evoluat. Influentele din societate sunt greu de cuantificat sau analizat acum. Cine stie, asa cum 11 septembrie 2001 a ajutat Romania sa intre in NATO, tot asa Casa Regala romana a fost influentata de venirea la putere a socialistilor romani in 2001, de fenomenul politic Simeon II, fara ca intre ele sa fie o legatura directa.

Influenta autoritarismului primitiv gazetaresc fata de politica romaneasca, precum si comportamentul suburban politic au creat si ele nevoia unui model in compensatie, pe care Casa Regala l-a putut consolida public in anii de dupa 2000. Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma din ceva in altceva.

Un lucru este sigur: lipsa de interes institutional pentru modelul regal, cinismul intelectual si critica fata de un sistem care ofera cuiva privilegii prin nastere sunt realitati prezente puternic in Spania, Belgia, Marea Britanie. Nu este in nici un caz Romania singura tara care experimenteaza tacerea sau impotrivirea discreta fata de regalitate.

Dar in 1947 se deschisesera trei cercuri, nu unul. Sa le amintim si pe celelalte doua:

In 1947, monarhia a fost fortat abolita si inlocuita cu republica. Desi facuta in mod abuziv in Romania, schimbarea formei de guvernamant ramane o chestiune dezbatuta in Europa. Cele mai avansate tari europene sunt republici si monarhii. Cand se discuta forma propriu-zisa de guvernamant, argumentele ambelor tabere sunt inepuizabile, ca si disputa dintre ele.

Al treilea si, dupa mine, cel mai grav cerc deschis in 1947 consta in faptul ca prin detronarea si alungarea Regelui, parghiile traditionale ale statului roman au fost inlocuite cu o grupare organizata asociativ si nu institutional, care raspundea comandamentelor unei grupari din alt centru de putere, din alta tara. Ingenuncherea statului roman modern, creat cu truda de generatii intregi de la 1848 pana la 1948, iata lovitura grea, identitara, data tarii. Rana aceea nu s-a inchis inca.

Veti remarca, deci, importanta istorica a momentului 1989 cand, in mod eroic, tragic, dar incomplet si ambiguu, Romania si-a vazut inchis doar unul dintre cercurile istorice deschise in mod brutal in 1947. Cercul cel mai important, al statalitatii, al valorilor, institutiilor, continuitatii, acela nu era legat de Regele Mihai exclusiv. Regele incarna monarhia in acel moment, de aceea destinul lui ramane predominant in istoria contemporana. Insa ceea ce s-a sfaramat la 30 decembrie 1947 a fost un intreg esafodaj institutional, creat de-a lungul multor decenii de romani cu noroc, spirit temerar si patriotism.

Exista un fapt din acele zile care ilustreaza perfect ceea ce spun. In decembrie 1989, atunci cand se recastiga democratia, Biblioteca lui Carol I a fost mistuita de flacari. Faptul a fost interpretat, atunci si acum, drept un act iresponsabil: au ars 500.000 de volume vechi, rare, manuscrise si harti. Pierderea aceasta era deja suficient de mare pentru a crea revolta intelectuala, culturala, insa mai era ceva. In mod normal, in zilele de fervoare ale redobandirii democratiei, o institutie precum cea a lui Carol I, creator de stat modern si neatarnat, ar fi trebuit sa fie cultivata, nu demolata. Biblioteca, precum Palatul Regal, ar fi trebuit sa reprezinte un simbol al revolutiei, nu o ruina a ei. De ce sa arda o bucata simbolica din statalitate, exact in ziua eliberarii noastre? Raspunsul este ca nu intotdeauna politica si democratia sunt acelasi lucru cu identitatea nationala si cu statalitatea. Iar disjunctia nu are neaparat de-a face cu Mihai I, ci cu intreaga istorie moderna si contemporana.

Mai presus de toate, in 1947 a fost o chestiune de geopolitica. Asa a fost si in 1989.

Convingerile monarhice nu au cum sa fie hranite in mod rational, fiindca monarhismul se bazeaza pe iubire, pe credinta, pe faptul de a dori o persoana care sa te simbolizeze, ca natiune. Poti iubi monarhia sau pe monarh, asa cum iubesti o floare, o muzica sau pe cineva. Nu poti insa iubi republica, cum nu poti iubi frigiderul. De el te poti atasa, fiindca raceste corespunzator.

Cred ca ratiunea intervine cand privesti monarhia ca forma de guvernamant. Ratiunea poate sa conduca pe unii la preferinta pentru monarhie, care prezinta unele avantaje, iar pe altii la preferinta pentru republica, datatoare de altfel de garantii. Insa, atunci cand este vorba despre Coroana si despre Rege, pentru a putea sa crezi in aceste valori, in aceste simboluri, ai nevoie de iubire, ai nevoie sa ai nevoie.

A crede intr-un presedinte, mai ales intr-unul care este om politic nu este acelasi lucru cu a crede intr-un rege. Este vorba despre doua increderi diferite. Una se refera la investirea cu vot democratic, in care te astepti ca cineva, pentru un numar de patru sau cinci ani, sa faca ceea ce s-a angajat prin program electoral sa indeplineasca. Acest lucru se numeste legitimitate democratica si incredere politica. Alta se refera la investirea cuiva cu iubire si incredere, cu mandrie si respect, exact ca intr-o relatie de familie. Aceasta se numeste legitimitate istorica si imbraca forma unui atasament sufletesc, emotional si subiectiv.

Opusul iubirii este, insa, ura. Sunt oameni, putini, e drept, care nu au incetat sa-l urasca pe Regele Mihai nici o clipa. Ura lor e oarba, irationala, ca orice ura. In ceea ce priveste credinta fara iubire, nu cred ca ea este posibila. Cele doua simtaminte sunt, cu toate acestea, diferite.

Cele trei cercuri pot influenta destinul generatiei noastre a Familiei Regale. In plus, Principesa si cu mine, ca sa luam doar exemplul nostru, suntem doi oameni si destinul este in afara vointei noastre. Actiunea noastra este puternic legata de individ, de persoana, de personalitate. Aceasta aduce date noi in ecuatia publica, diferite de coordonatele unei institutii in sensul politic al termenului.

Obstacolele de astazi in calea unui exercitiu amplu al valorilor regalitatii in societate vin de la societatea insasi. In ultimii nouasprezece ani, dusmanii regalitatii in Romania au fost ignoranta, egoismul, extremismul, saracia, frustrarea, gelozia, intriga si iresponsabilitatea. Aceste stari, care se opun statorniciei si mersului inainte, se cuibaresc in mod egal in lumea politica, in societatea civila, in sanul familiei. Mai putin sunt ele prezente in mediul de afaceri, care necesita instinct si responsabilitate ca sa aiba succes, si in comunitatile locale, unde interesul public si cel comunitar sunt mai putin abstracte, mai personalizate. Asa se ajunge ca bunul-simt si masura sa fie mai prezente la un taran cu scaun la cap decat la un corifeu al societatii civile.

De altfel, ignoranta, egoismul, extremismul, saracia, frustrarea, gelozia, intriga si iresponsabilitatea sunt si dusmanii instinctului binelui national, nu numai ai regalitatii.

Cred ca suntem unica tara din fostul bloc comunist care inchiriem Sala Tronului Palatului Regal din capitala pentru nunti si agape, care tinem Bursa de Valori la etajul unui hotel, care am modificat semnele cele mai intangibile ale identitatii nationale si statalitatii in mod grotesc si irational, care am aplicat in mod brutal la viata de zi cu zi zicalele „cui pe cui se scoate” si „hotul striga hotii”. Din egoism si iresponsabilitate, noi am batjocorit recent idealuri precum lupta impotriva coruptiei si anti-comunismul, prin confiscarea lor si apoi prin abandonarea lor in umilinta.

Destinul generatiei Regele Mihai – Regina Ana a fost scris de o Europa ratacita, apoi de o situatie internationala care a promovat coexistenta pasnica. In anul 1975 s-a produs un fel de punere impreuna a celor doua puteri mondiale, SUA si URSS, fapt care a scazut relevanta Romaniei si Iugoslaviei in regiune. In 1989 s-a prabusit sistemul comunist, iar aceste doua tari sud-est europene au platit cel mai scump. Aceste fapte istorice nu au nici o legatura cu personalitatea Regelui Mihai. Ati remarcat, cred, din acest destin paradoxal, ca gesturile lui politice si profilul lui uman nu i-au hotarat destinul, ci doar i l-au daltuit.

Sa facem o referire la raportul dintre contextul istoric si personalitatea liderului, mai ales al celui regal. Regina Maria, daca ar fi trait in anii 1940, ar fi lasat in istorie o altfel de urma. Ea nu ar fi fost, esentialmente, o alta personalitate. Dar contextul ar fi obligat-o la altfel de performanta. La fel, in cazul Regelui Mihai. Rabdarea, intelepciunea, repugnanta de a purta ranchiuna, au iesit in evidenta altfel in vremea lui Stalin si a lui Hitler. Daca regele Carol I ar fi fost din generatia lui Tony Blair si Nicolas Sarkozy, personalitatea sa ar fi lasat altfel de urme in istorie si ar fi luat altfel de forme in exercitiul public.

Principesa Margareta are un bagaj cultural jalonat de educatia data de Regina-mama Elena si de faptul ca a studiat la Universitatea din Edinburg. Acolo, ea si-a insusit o viziune asupra politicilor lumii, diferita de cea a politicienilor damboviteni. Aceasta are mai putina legatura cu personalitatea ei propriu-zisa si mai multa legatura cu contextul in care s-a format.

Vremurile sunt sub om in doua situatii: atunci cand liderul lasa o urma brutala in istorie sau atunci cand imbogateste, in mod binefacator si inspirat, segmentul sau de istorie, contemporaneitatea lui. Vremurile au stat sub om in timpul lui Stalin, pe care l-au facut posibil sistemul, oamenii si institutiile. Vremurile au stat sub om in timpul lui Mao, pe care l-au creat, ca lider, oameni, realitati si institutii. Dar vremurile „stau“ sub om si in altfel de imprejurari, binefacatoare de aceasta data. Sfarsitul de secol XX sta sub semnul nobil si benefic al papei Ioan-Paul al II-lea, sub profilul inspirat al lui Havel si sub verticalitatea benigna al lui Nelson Mandela.

In mod paradoxal, tot mersul istoric romanesc, din 1947 pana astazi, sta sub semnul lui Mihai I, fara ca Regele sa fi avut putere in acest segment de timp si fara ca el sa fi incercat macar sa-si subordoneze vremurile. Dimpotriva, actiunea celor trei cercuri (intern, european si mondial) il recomanda pe ultimul rege roman ca pe cineva sub vremi si nu deasupra lor, desi adevarul este ca Mihai I s-a asezat mereu deasupra. Prin credinta, rabdare si iubire.

A existat intotdeauna o limita in intelegerea prezentul. Nici astazi nu citeste prea multa lume lucrarile fundamentale, de natura sa schimbe fata lumii. Au existat cazuri in care catastrofe s-au petrecut sub ochii nostri, fiindca liderii au ignorat rapoartele pe care le primeau. Nu ignoranta i-a facut pe cei din anii 20 ai secolului trecut sa nesocoteasca viitorul marxismului, ci faptul ca nu intelegeau proportia a ce se intampla, nici adevarata semnificatie ori gravitatea fenomenului care urma sa se intample. Cei din anii 20 nu beneficiau de experienta noastra, a celor care stim astazi ce poate insemna fascismul sau comunismul. Sunt fenomene care-ti scapa, pentru ca se nasc sub ochii tai si nu stii unde vor duce. Acum privim cu intelepciune aceste lucruri, fiindca sunt parti din trecut. Orice fenomen de proportii planetare sau continentale are un inceput, ca izvorul unui fluviu. Daca te duci in Muntii Padurea Neagra si cauti Dunarea, aproape ca nu dai doi bani pe ea. Doar daca vezi ce se intampla la intalnirea ei cu Marea Neagra sau la trecerea ei prin Viena sau Budapesta incepi s-o canti.

Considerarea corecta a fenomenelor si punerea lor pe raftul potrivit al istoriei vin la timpul lor. Fenomenele sunt tratate cu relevanta pe care le-o da acea epoca si nu alta. Puteti avea, de exemplu, surpriza ca Arghezi sa fie mult mai relevant in 2049 decat este acum, in 2009. Tot asa cum, de exemplu, evenimentele din decembrie 1989 vor fi asezate intr-o cu totul alta lumina in anul 2029.

In Romania, Biserica, Academia si Casa Regala au o legatura identitara, care actioneaza deasupra oamenilor sau a vremilor. Aceste trei institutii nu sunt legate numai de valori comune, ci si de destin comun. Au fost diverse momente, dupa 1947, chiar si dupa 1989, in care diversi oameni au interzis, confiscat, viciat, denaturat, intarziat sau compromis aceasta legatura. Dar exista si lucruri pe care mana omului, chiar a celui dotat cu putere politica sau culturala, nu poate actiona. Aceste trei institutii respecta ierarhia, autoritatea, se conduc dupa o etica specifica si cultiva respectul, loialitatea, adevarul, iubirea, vocatia. Ele sunt, de asemenea, institutii ale vesniciei. Matematica, Altarul sau Coroana nu sunt grabite. Ele au timp de asteptat. In fine, aceste institutii au de-a face cu acelasi tip de inamici: impostura, iresponsabilitatea, raul, tradarea, egoismul.

In anul 1997, cand Regele a militat pentru NATO cu sprijin politic si institutional de la coalitia crestin-democrata a lui Victor Ciorbea, a fost acuzat ca este aproape de taranisti. In timpul guvernarii socialiste a lui Adrian Nastase, Casa Regala a fost identificata de unii drept partener al neocomunistilor care i-au pus regelui mitraliera in fata, in 1991. In anii 2005-2008, Casa Regala a devenit partenerul imoral al liberalilor. Desigur, aceste exagerari nu au atins majoritatea opiniei publice, dimpotriva. Casa Regala nu poate face alta alegere politica decat cea a natiunii.

Familia Regala, odata stabilita in mijlocul societatii romanesti, fie ca tara este republica, fie ca este monarhie, coopereaza, in chip natural, cu oricare dintre partidele ajunse in pozitie de putere politica in mod democratic. Este regula euro-atlantica a oricarei carmuiri statale. De altfel, practica ultimilor zece ani a dovedit-o perfect: crestin-democrati au fost succedati de socialisti, care au fost succedati de liberali. Familia Regala a gasit mai important, din punct de vedere istoric, sa se alature eforturilor de dezvoltare, decat sa categoriseasca sau sa ierarhizeze politicile diverselor guvernari.

Juan Carlos I, devreme in cursul domniei, a conlucrat mai bine de un deceniu cu un partid nu prea monarhist, socialistii spanioli, impreuna cu care a pus mare parte din bazele Spaniei democratice si prospere de astazi. Dar nimeni nu a stat sa-l intrebe pe Regele Juan Carlos daca prefera sau nu aceasta guvernare. Juan Carlos a dat dovada de intelepciune si de o mare arta a domniei, prin conlucrarea cu o grupare politica legata mai putin de monarhie.

Asupra cercului regional si european, Familia Regala poate avea un rol major. In perimetrul Europei o poate face prin insasi identitatea ei, care este europeana, nu doar prin credinta, cultura, principii sau traditie. Daca Regina Ana ar fi trimisa sa reprezinte statul roman, in 75% din tarile Europei Majestatea Sa s-ar duce acasa. Are legaturi de sange cu mai toate tarile europene, de la nord pana la sud si de la vest la est.

Daca doresti sa ai stabilitate, viziune si viitor, trebuie sa te bazezi pe valori si pe institutii. Asadar, nu poti exista intr-un sistem institutional care este echivoc, tulbure si se suprapune in atributii. Legea fundamentala, fie ea republicana, fie monarhica, trebuie sa asigure institutii ne-echivoce, limpezi si complementare, asa cum spunea Regele Mihai in mesajul catre natiune din 10 mai 2007. Situatia actuala din institutiile romanesti are nevoie urgenta sa fie schimbata. Nu intamplator, Regele a vorbit constant, in mesajele sale din ultimii doi ani, despre acest lucru. Vulnerabilitatea noastra institutionala afecteaza credibilitatea Romaniei, permite abuzul de putere, cultiva incalcarea eticii, inseala buna-credinta a oamenilor si incurajeaza disimularea, batjocorirea valorilor, confiscarea si apoi abandonarea ideilor generoase, fundamentale.

Si, in acest sens, varianta constitutionala cea mai europeana si mai acceptabila este aceea a unui sef de stat republican cu atributii apropiate de cele ale monarhului constitutional.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, democratiile europene occidentale s-au dezvoltat politic si economic, ducand democratia si libertatile, precum si prosperitatea si institutiile la un grad ridicat de valoare si performanta. Dupa mai multe decenii de prosperitate, stabilitate si influenta, in tarile occidentale a aparut, in ultimii ani, cu din ce in ce mai multa pregnanta intrebarea „cine suntem cu adevarat” si „ce este, cu adevarat, legitim”?

In dictaturile comuniste est-europene, revenite dupa 1989 in lumea europeana si atlantica, din motive diametral opuse (saracie, izolare, umilire, institutii slabe), a aparut in ultimii ani exact acelasi tip de intrebari. S-ar putea ca raspunsul la ele sa treaca prin regalitate, ca manunchi de valori identitare. Asa ajunge Coroana sa se intersecteze, dupa 200 de ani, cu democratia.

Revin la o afirmatie facuta in zilele trecute: monarhia nu este opusul democratiei, ci al republicii; opusul democratiei este dictatura. Astfel, exista republici dictatoriale si monarhii perfect democratice. Iar regalitatea este Coroana, pur si simplu. Cand Romania a devenit republica, dupa ce a fost un regat suveran si independent, Coroana a plecat in exil, pierzand puterea politica, dar pastrandu-si legitimitatea istorica, valoarea si simbolul, ba chiar si, intr-un anume fel, calitatea de institutie.

Monarhia, expresie a legaturii dintre cetatea lumeasca si cea cereasca, s-a pastrat in simbol, in radacina, in traditie, in legitimitate. Instrumentul statului, pe care monarhul il incarneaza, s-a modernizat in ultimele trei secole, devenind ceea ce este astazi. Ritualul incoronarii monarhului britanic, desi arhaic, este exact interpretarea teologico-politica a relatiei dintre cetatea lumeasca si cea cereasca. Dar el continua chiar si asa, in conditiile in care statul britanic este perfect modern, fiindca valoarea continuitatii Tronului si Coroanei britanice este de neinlocuit. Chiar si deschiderea anuala a Parlamentului britanic se poate caracteriza in acelasi fel.

Intorcandu-ne la democratie, Fareed Zakaria* o vede, in acceptia ei practica din zilele noastre, ca pe guvernarea creata prin alegeri, in care fiecare cetatean adult poate vota. Conform cu aceasta definitie, 119 tari din lume, adica 62% din toate tarile lumii adopta acest sistem, asa cum este el definit mai sus. Subscriu la aceasta formulare, considerand ca orice alceva decurgand din sistemul democratic de tip occidental al societatilor noastre de astazi, are de-a face cu libertatea (cu liberalismul constitutional) si nu cu democratia.

Autorul american citat spune ca, daca alegerile libere aduc rasisti la putere, atunci democratia este respectata, dar nu si liberalismul constitutional, adica tocmai ceea ce ghideaza lumea transatlantica, de pilda. Tari ca Peru, teritoriile palestiniene, Ghana sau Venezuela sunt democratii “neliberale”, in viziunea lui Zakaria.

El afirma ca democratia este o virtute publica, dar nu singura. Iar legatura democratiei cu celelalte virtuti publice este inteleasa numai daca definitiile sunt corecte si clar distincte. Astfel, liberalismul constitutional nu se refera la procedurile democratice de selectionare a unei guvernari (apanajul democratiei), ci el se refera mai degraba la scopurile acelei guvernari.

„Liberalismul constitutional“ se refera la traditii, la autonomia individului, la demnitatea impotriva coercitiei. Termenul include cuvintele “liberal” (fiindca vine de la filosofia grecilor si romanilor subliniind libertatea individuala) si “constitutional” (fiindca plaseaza domnia legii in centrul politicii). De asemenea, termenul “liberal” este folosit in sensul secolului XIX, insemnand libertatile individuale economice, politice si religioase, adica “liberalismul clasic” si nu sensul modern al termenului.

Sa luam cazul Statelor Unite ale Americii. Un exemplu de institutie ne-democratica, care este si cea mai populara din intreg sistemul guvernarii, este Curtea Suprema a SUA. Functioneaza, alaturi de presedinte si de Congres, ca ramura a ceea ce americanii numesc „Government“ si este singura care este „monarhica“ structural, pentru ca membrii ei sunt numiti, nu alesi, si au mandatul pe viata. Aceasta institutie, de esenta „ne-democratica“ este, asa cum spuneam, cea care inspira americanului cea mai mare incredere.

Un alt exemplu este Camera Lorzilor din Anglia, tot o institutie ne-democratica, in care calitatea de membru se transmite din tata in fiu sau este acordata de Regina la propunerea prim-ministrului. Nu numai ca existenta Camerei Lorzilor nu a stirbit democratia dar, alaturi de Camera Comunelor si de puterea simbolica a monarhului, ea a dat statului britanic cheia pentru a trece lin peste transformarile dintr-o istorie multiseculara.

Rolul simbolic al monarhului din zilele noastre nu a subrezit statul, ci l-a garantat si consolidat. Mai mult, institutia monarhului insasi este ne-democratica, fiindca pozitia de sef de stat se trasmite primului nascut. Cu toate acestea, regina Angliei este mai populara decat orice politician, si aceasta de zeci si zeci de ani, fara intrerupere.

Vorbind despre popularitatea si increderea in institutiile din tara noastra, care este republica, putem trage aceeasi concluzie: Biserica si Armata, ca si Casa Regala (nu monarhia), au coeficiente de popularitate si simpatie care merg dincolo de 60-70%. Nu acelasi lucru se poate spune despre Guvern sau Parlament. Si exemple similare s-ar putea da si in Spania, Franta, Germania.

=======

* Fareed Zakaria este editorialist al revistei “Newsweek” si redactor-sef al revistei “Newsweek International”. Este un analist politic american de origine indiana si a scris cartea “The Future of Freedom. Illiberal Democracy at Home and Abroad” (Viitorul libertatii. Democratia ne-liberala acasa si în strainatate), publicata de editura W.W. Norton&Company, New York, 2003; pagina 19.

Alexandru Ioan Cuza: un om curajos, dar singur      

Andreea Dogar

Astăzi se împlinesc 150 de ani de când Alexandru Ioan Cuza a fost ales, la Bucureşti, domn al Ţării Româneşti. La acel moment, el fusese deja ales ca domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859. Dubla alegere a reprezentat începutul unei perioade de reforme care au modernizat tânărul stat, România. Însă intervalul cuprins între 1859 şi 1866 nu a fost unul lipsit de tensiuni politice. Perioada le-a adus românilor reforme cruciale precum împroprietărirea ţăranilor, adoptarea Codului Civil şi a celui Penal, înfiinţarea primelor Universităţi, la Iaşi şi la Bucureşti, dar şi evenimente de tristă amintire precum asasinarea primului-ministru al României, Barbu Catargiu, lovitura de stat dată de Cuza în mai 1864 sau suprimarea presei şi a unora dintre libertăţile cetăţeneşti.

Pentru a marca momentul celebrării celor 150 de ani de la Unire, evz.ro a discutat cu istoricul Alin Ciupală, conferenţiar doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, specializat în istoria modernă a României.

Evz.ro: Cum s-a ajuns la Unirea Principatelor?
Alin Ciupală: Unirea Principatelor se datorează însumării a două elemente. Fără existenţa acestor două elemente, Unirea nu ar fi fost posibilă. În primul rând, este vorba de apariţia unei conjuncturi internaţionale favorabile ca urmare a războiului Crimeii şi a Tratatului de Pace de la Paris din 1856.

Dorinţa puterilor occidentale era aceea de a bloca Rusia din drumul spre controlul continentului european. Faptul că la 1848 Rusia fusese cea care pacificase o bună parte din centrul şi sud-estul Europei determinase ca poziţia ei să devină prepotentă în Europa.

Înfrângerea Rusiei [n.n. în războiul Crimeii] a reprezentat un moment foarte important care va avea consecinţe şi pentru soarta Principatelor.

“Nu trebuie să credem că românii au reuşit să determine o atitudine de simpatie”

În cadrul congresului, pe lângă problemele principale care s-au discutat, legate de situaţia generală de pe continent, s-a pus problema, la un moment dat, şi a unirii românilor, problemă care va fi adusă în atenţia participanţilor de către ministrul de Externe al Franţei, contele Walewski.

Prin prevederile sale, Tratatul de Pace de la Paris i-a avantajat într-o oarecare măsură pe români, în sensul că marile puteri decid înlăturarea regimului unilateral de protecţie pe care Imperiul Ţarist îl instituise asupra Principatelor.

Înlocuirea protecţiei unilaterale a Rusiei cu regimul garanţiei colective a marilor puteri a însemnat de fapt o blocare a politicii ruse în această parte a Europei. Rusia nu mai putea decide soarta Principatelor, aşa cum o făcuse până la 1856.

Marile puteri occidentale care au susţinut unirea românilor au făcut-o în funcţie de interesele lor strategice de mari puteri. Nu trebuie să credem că românii au reuşit să determine o atitudine de simpatie. Nu a fost vorba de simpatie, a fost vorba de nişte interese foarte clare ale Franţei în primul rând, Sardiniei, Prusiei, adică a acelor puteri care au susţinut fără rezerve ideea unirii românilor.

Decizia care se va lua, aceea de consultare a românilor în privinţa dorinţei lor de unitate, s-a concretizat în convocarea adunărilor ad hoc, la Bucureşti şi la Iaşi în 1857. Şi în felul acesta ajungem la cel de al doilea element determinant, şi anume dorinţa de unire a românilor.

Dubla alegere a lui Cuza: o depăşire, nu o încălcare a Convenţiei de la Paris

Sesizând momentul internaţional favorabil, elita românească de la acea dată, practic generaţia paşoptistă, a înţeles şansa extraordinară care li se oferă şi a acţionat în consecinţă. Toate energiile au fost puse în slujba oraganizării unor alegeri cât mai corecte pentru pentru desemnarea deputaţilor care urmau să alcătuiască adunările ad hoc, iar aceste adunări odată alcătuite, au hotărât fără ezitare Unirea Principatelor.

Cu alte cuvinte, ea nu a fost posibilă decât în momentul în care cele două elemente, conjunctura internaţională favorabilă şi dorinţa de unire a românilor, s-au suprapus.

„Cuza a ajuns domnitor al Moldovei şi apoi al Munteniei cu destul de multă şansă”

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, adică a aceleiaşi persoane şi la Bucureşti, şi la Iaşi, a însemnat o soluţie românească deoarece Convenţia de la Paris din 1858, deşi prevedea cu foarte mare atenţie modul organizării Principatelor, nu dădea detalii în ceea ce privea persoana care urma să deţină funcţia supremă. În aceste condiţii, dubla alegere a lui Cuza a reprezentat nu o încălcare a Convenţiei de la Paris, ci o depăşire a hotărârii luate de reprezentanţii marilor puteri în 1858.

Cum de a fost ales tocmai Alexandru Ioan Cuza în Moldova?
Biografia lui Alexandru Ioan Cuza a fost rescrisă, ca oricare biografie a unei personalităţi. Trebuie să spunem însă că Alexandru Ioan Cuza, după părerea noastră, a ajuns domnitor al Moldovei şi apoi al Munteniei, cu destul de multă şansă. Pentru că la 5 ianuarie 1859, când se pune problema alegerii lui la Iaşi, Cuza are de înfruntat candidaţi redutabili, candidaţi care vin atât din partea grupării de nuanţă conservatoare, de exemplu fostul domnitor regulamentar Mihail Sturdza, dar adversari redutabili şi din partea grupurilor de orientare liberală: Mihail Kogălniceanu sau Vasile Alecsandri.

„Alexandru Ioan Cuza este un outsider, o surpriză”

Cuza nu fusese totuşi o personalitate de prim ordin pe scena politică. Participase la evenimentele de la 1848, dar nu se remarcase prin acţiuni deosebite aşa cum fusese cazul lui Kogălniceanu. Fusese funcţionar regulamentar şi ocupase diverse funcţii în administraţia Moldovei. Este adevărat, îşi va da la un moment dat demisia ca semn de protest faţă de corupţia regimului, însă imediat după demisie e numit în altă funcţie pe care o ocupă fără probleme. Cu alte cuvinte, Alexandru Ioan Cuza este un outsider, este o surpriză pentru majoritatea participanţilor la adunarea care urma să desemneze domnul.

După părerea mea, acesta a fost şi un avantaj pentru Cuza deoarece, în cele din urmă, toate grupările au preferat să îl sprijine pe acest semi-necunoscut decât să îşi voteze un adversar ireductibil. În felul acesta, la 5 ianuarie 1859, Cuza va fi ales domn al Moldovei.

„Contemporanii l-au subestimat. Cuza nu s-a lăsat manipulat”

La Bucureşti, alegerea lui urma să se facă automat pentru că era singura condiţie care putea îndeplini Unirea Principatelor. De aceea, chiar dacă şi la Bucureşti au existat mai mulţi pretendenţi pentru domnie, în cele din urmă, balanţa a înclinat nu către Alexandru Ioan Cuza persoana particulară, colonelul Cuza, ci către persoana aleasă la Iaşi.

Indiferent de cine ar fi fost ales la Iaşi, acesta ar fi urmat să fie ales şi la Bucureşti petnru că numai aşa se putea pune în practică principiul unirii.

După părerea mea, contemporanii, cei care l-au ales pe Cuza, l-au subestimat. Au considerat că acesta îşi va continua viaţa plină de aventuri galante şi se va lăsa manipulat. Aici trebuie să spunem că l-au subestimat. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles să ia la un moment dat în totalitate controlul viaţii politice din Principatele Unite.

Care erau obiectivele lui Cuza după ce a fost ales?
Speranţele românilor în 1859 sunt imense. Toată lumea se aşteaptă de la Alexandru Ioan Cuza să ia iniţiativa organizării unui stat pe principii moderne şi să patroneze această operă de modernizare în spirit liberal. Sigur că domnitorul are foarte multe merite. El este cel care a avut curajul unor reforme dificile, unele dintre ele generând, la un moment dat, chiar complicaţii diplomatice, cum a fost cazul cu secularizarea averilor mănăstirilor închinate. Şi alte reforme, deosebit de importante, pot fi amintite: reforma administrativă, reforma învăţământului, reforma agrară.

„Cuza a încercat o construcţie liberală în absenţa liberalismului”

Însă, după părerea mea, Cuza s-a pus singur într-o situaţie imposibilă, din care nu putea ieşi. Şi anume, el a încercat să modernizeze societatea românească, să introducă aceste instituţii noi, necesare funcţionării unui stat modern, dar a încercat în acelaşi timp să o facă în absenţa unui spirit liberal adevărat.

Cu alte cuvinte, Cuza a încercat o construcţie liberală în absenţa liberalismului. A crezut că, asemenea lui Napoleon al III-lea în Franţa, va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale. Ei bine, nu s-a putut.

Cea mai mare eroare politică a lui Cuza: îndepărtarea grupărilor politice

Poate cea mai mare eroare politică pe care Cuza a făcut-o, de la bun început, a fost aceea că şi-a îndepărtat, rând pe rând, toate grupările politice existente atunci, de la gruparea liberalilor radicali, până la gruparea conservatorilor.

De fapt, „monstruoasa coaliţie”, sintagmă ce este folosită în presa favorabilă lui Cuza încă din epocă, aduna tot ce avea mai bun elita românească a epocii. Îi aduna atât pe liberalii radicali din jurul lui Ion Brătianu şi C. A. Rosetti, cât şi pe reprezentanţii grupării de nuanţă conservatoare din jurul lui Barbu Catargiu.

Practic, singurul om care a rămas alături de Cuza şi care a fost folosit de Cuza în lovitura de stat de la 2 mai 1864, a fost Mihail Kogălniceanu. Kogălniceanu, în felul acesta, într-un fel şi-a încălcat propriile principii din tinereţe, iar congenerii săi nu i-au iertat niciun moment faptul că, la 2 mai, a acceptat să fie instrumentul cu ajutorul căruia Cuza a dat lovitura de stat, a suprimat Constituţia, a suprimat presa independentă, a interzis întrunirile şi a instaurat un regim personal.

De ce s-a ajuns la această situaţie? De ce Cuza nu a putut să guverneze alături de grupările din Adunare?
După părerea mea, Cuza nu a vrut să guverneze alături de aceste grupări politice, nu şi-a creat o forţă politică proprie pe care să se bazeze şi a făcut-o în mod deliberat. Probabil că modelul pe care l-a urmat a fost acela al lui Napoleon al III-lea. La un moment dat, contemporanii au vorbit chiar despre o asemănare fizică între Napoleon al III-lea şi Alexandru Ioan Cuza, acesta din urmă copiindu-l, de fapt, pe cel de-al doilea împărat al francezilor.

Cuza a trăit probabil cu iluzia că va putea să supravieţuiască din punct de vedere politic de unul singur. Evenimentele au demonstrat însă că s-a înşelat.

„A fost conştient de aceste riscuri şi şi le-a asumat. Şi cred că acesta este poate cel mai mare merit al său”

Nu aş vrea însă să lăsăm impresia unei intenţii de a minimaliza realizările lui Cuza. Fără doar şi poate, el personal, domnia sa, au realizări notabile. În primul rând, cum spuneam, curajul pe care Cuza l-a avut de a iniţia măsuri nu uşoare, nu la îndemâna oricui, măsuri de neevitat pentru o aducere a României în Europa. A fost conştient de aceste riscuri şi şi le-a asumat. Şi cred că acesta este poate cel mai mare merit al său.

A guvernat alături de conservatori, alături de liberalii moderaţi. Nu i-a chemat niciodată la guvernare pe liberalii radicali.
Istoricul Dan Berindei a publicat la un moment dat lista guvernelor pe care Cuza le va aduce la putere în timpul domniei sale. Dacă parcurgem această listă, o să observăm două lucruri. În primul rând, accentuata instabilitate guvernamentală. Sunt foarte multe guverne, multe dintre ele nu reuşesc să se menţină la putere decât câteva săptămâni sau luni.

„Cuza apare ca salvatorul naţiunii”

Cuza a recurs la aproape toţi oamenii politici ai epocii, indiferent de orientarea lor politică. Din studiul acestei liste, se vede clar modul în care el a uzat, rând pe rând, toate grupările politice existente în epocă. Cuza a dus o politică deliberată de uzare a liderilor politici şi a grupărilor politice şi, în felul acesta, în cele din urmă, el apare ca salvatorul naţiunii.

Dacă studiem toată propaganda pe care regimul o va orchestra în epocă, vedem că această idee a salvatorului este una centrală. Şi aceasta demonstrează, după părerea mea, intenţiile politice ale lui Alexandru Ioan Cuza.

„Cuza s-a dorit a fi un despot luminat, numai că epoca despotismelor luminate trecuse”

Gestul loviturii de stat nu poate fi pus în umbră de implementarea unora dintre reforme. Anumite scrieri istoriografice despre epocă au tendinţa să justifice lovitura de stat din necesitatea introducerii reformei agrare. Dar după părerea mea, este un mod fals de a pune problema. Cuza era dator să găsească o soluţie constituţională pentru a şi implementa reformele. Pentru că în momentul în care dă lovitura de stat şi suspendă orice manifestare a spiritului liberal, însăşi opera de modernizare a societăţii româneşti este pusă sub semnul întrebării. Într-un fel, Cuza s-a dorit a fi un despot luminat, numai că epoca despotismelor luminate trecuse.

De ce a fost înlăturat Cuza? Ce i se reproşa la acel moment?
A fost înlăturat pentru că, în februarie 1866, Cuza devenise principalul obstacol în construirea unei societăţi liberale. Înlăturarea lui Cuza şi aducerea la Bucureşti a lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen, votarea Constituţiei de la 1866, au pus bazele sistemului monarhiei constituţionale, care va permite construirea, de către elita politică alături de Carol I, a unei societăţi de tip liberal.

„Cuza îşi va continua şi după 1859 viaţa galantă, care îl făcuse celebru”

În şcoala generală, ni se spunea că Alexandru Ioan Cuza a fost înlăturat din cauza unor duşmănii personale sau pentru că i se reproşau chestiuni legate de viaţa privată. Neavând ce să i reproşeze legat de sfera publică, i se reproşau chestiuni legate de viaţa privată. Este fals?
Din păcate, chestiunile acestea legate de sfera privată au influenţat în mod direct sfera publică. Pentru că, într-adevăr, Cuza îşi va continua şi după 1859 viaţa galantă, care îl făcuse celebru. Atâta vreme cât aventurile lui galante ar fi rămas în stricta desfăşurare a sferei private, lucrul ar fi fost poate un simplu amănunt biografic. În momentul în care toate aceste chestiuni influenţează decizia luată în cadrul sferei publice, devine o problemă politică, pe care societatea românească are dreptul să o rezolve.

„E vorba de o gripare a sistemului instituţional”

De exemplu, rudele iubitei sale Maria Obrenovici vor ocupa încet-încet, funcţii importante în administraţia publică, iar de numele acestora se vor lega câteva afaceri de corupţie notorii în epocă. Cuza se înconjoară de oameni care pun mai presus de interesul ţării propriul lor interes. Iar acest lucru nu putea decât să nemulţumească, pe bună dreptate.

Cu alte cuvinte, lui Cuza nu i s-au reproşat strict aventurile extraconjugale. Lui Cuza i s-a reproşat faptul că a permis ca legăturile acestea să influenţeze administrarea ţării şi decizia politică.

În februarie 1866, trebuie să o spunem foarte clar, societatea românească trece printr-o criză importantă. E vorba de o gripare a sistemului instituţional. Practic, instituţiile nu mai funcţionează şi atunci elita politică recurge la această soluţie radicală pentru a debloca sistemul.

În cele din urmă, problema nu se pune la nivelul simpatiilor şi antipatiilor personale. Nu este vorba despre antipatia unora dintre oamenii politici faţă de persoana domnitotului. Este vorba de ceva mult mai profund. Este vorba de fapt despre nişte interese: interesul elitei politice româneşti este acela de a participa la modernizarea societăţii româneşti.

Ce se ştie în istorie despre asasinarea primul-ministru Barbu Catargiu, din 1862?
Nu se ştie mare lucru. Probabil că nu vom şti niciodată cu exactitate cine l-a omorât pe Barbu Catargiu. Moartea sa bruscă intervine într-un moment destul de tensionat, relaţiile dintre el şi Cuza de la acel moment nu sunt foarte cordiale. Cuza a fost acuzat chiar că a pus la cale asasinarea primului său ministru. Personal, nu am nici un element care să mă convingă că domintorul a fost amestecat în acest asasinat.

Prin ridicarea lui Cuza se urmărea coborârea lui Carol I

Cum a fost văzut Cuza în perioada comunistă?
Istoriografia comunistă a redescoperit toată propaganda favorabilă regimului, instrumentată de Cuza şi de apropiaţii săi în epocă. Istoriografia comunistă a avut un obiectiv foarte clar: prin ridicarea personalităţii lui Cuza şi prin exagerarea meritelor domnitorului Unirii, a urmărit coborârea urmaşului lui Cuza, şi anume a regelui Carol I. Istoriografia comunistă nu a vorbit, atunci când o făcea, decât critic despre Carol I şi despre sistemul monarhiei constituţionale şi pozitiv despre perioada domniei lui Cuza. Cu alte cuvinte, avem un raport antagonic: Cuza ar fi elementul pozitiv, Carol ar fi elementul negativ. Cred că perspectiva aceasta nu a oferit nimic bun şi nu a făcut niciun serviciu domniei şi personalităţii lui Cuza, dimpotrivă.

„Nu avem nici măcar un bust închinat regelui Carol I”

Din păcate, această tendinţă o observăm şi astăzi. Dacă ne uităm, avem o statuie şi câteva busturi închinate domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ceea ce este foarte bine. Nu avem nicio statuie şi nici măcar un bust închinat regelui Carol I. Ceea ce este, după părerea mea, o mare lipsă, a noastră, a tuturor.

Dacă ar fi să păstrăm în minte o imagine corectă a lui Cuza, cum ar trebui să ni-l amintim?
Ca pe un om curajos, dar singuratic, care nu a înţeles că ridicarea unei societăţi nu se poate face de unul singur.