Atat elevul de liceu, cat si tanarul functionar public ori ziaristul din presa locala au fost sensibili la incredere si au evocat-o atunci cand a fost vorba despre realitatea din Romania de astazi.

Am ascultat cu placere luarea de cuvant convingatoare a unei tinere din administratia publica a municipiului Aiud, care vorbea despre placerea de a trezi incredere oamenilor care-ti trec pragul, despre bucuria de a-i putea servi administrativ cu competenta si promptitudine. Elevul de oriunde din Romania de astazi iti va vorbi despre increderea in profesori, in comunitatea lor, in liderii Romaniei, in viitorul lor, daca ar ramane in tara. Ziaristii locali, obisnuiti cu exasperantul orizont local, in care mediatizarea se face in jurul cazurilor caricaturale de coruptie sau de aberatii din viata comunitara, privesc cu neincredere pe cei care vin sa se exprime in spatiul lor, asteptand ca orice discurs public extra-local sa fie expresia unui interes, a unui slogan sau a unei manevre.

Neincrederii in altii i se alatura insa si neincrederea in sine. Daca la nivel individual acest sentiment este demobilizator, la nivel comunitar el poate deveni devastator.

Un specialist in domeniul economic vorbea deunazi despre criza economica mondiala ca despre o prabusire a increderii. El spunea ca lipsa dramatica a increderii este cea care face bancile sa nu mai acorde credite sau sa puna conditii de netrecut pentru obtinerea lor, ca angajatii nu mai au incredere ca vor mai fi tinuti de patronii lor, iar ca angajatorii nu mai au incredere ca oamenii lor cei mai buni vor mai ramane la locurile lor de munca. Specialistul vorbea despre dialog, cunoastere, comunicare drept instrumente pentru recladit increderea.

Nu criza economica este, asadar, nenorocirea. Ea, dimpotriva, ar putea sa fie “tot raul inspre bine”, daca vom intelege macar in ceasul al doisprezecelea ca avem nevoie sa ne facem autostrazile, sa accesam fondurile structurale care ne trag de maneca sau sa atragem investitori straini, cu toata forta noastra de persuasiune.

Nenorocirea ar putea veni, in Romania neconsolidata local si inconsistenta central, din amatorism, din lipsa spiritului de breasla, a increderii, a entuziasmului si a orizontului cunoasterii, a dorintei de a face ceva.

Dezastrul romanesc a inceput in 1948, atunci cand au fost ucise mestesugul si competenta. Dupa 1989, profesionalismul si seriozitatea au fost descurajate sau luate in deradere.  Smecheria si abilitatea de a ocoli legea au devenit virtute. Daca aceste noi “mestesuguri” au fost imbatabile in politica sau arena publica, ele au devenit devastatoare pentru soliditatea establishment-ului, pentru consistenta comunitatii locale, pentru increderea tinerii generatii in propria ei tara.

Le multumesc pentru ospitalitate gazdelor mele de ieri si astazi, elevii, profesorii, consilierii si primarii, functionarii, ziaristii, oamenii de afaceri si intelectualii din Teius, Aiud, Medias si Sighisoara.

Am fost fericit sa pot impartasi cateva ganduri cu oameni din asezari rurale de toata frumusetea precum Vinerea, Pianul de Jos ori Craciunelul de Jos.

Un cuvant aparte pentru fanfara copiilor din Teius si pentru elevul care a cantat la pian in intalnirea de la Sighisoara. Ii multumesc dlui Oltean, un veteran de razboi din Vinerea, care mi-a daruit o cana de portelan cu chipul Regelui Mihai, pastrata intact timp de saizeci de ani. Toate acestea sunt semnul increderii. In sine si in ceilalti.

In discutiile cu ziaristii locali, cu functionarii tineri si cu elevii, am inteles ca ei asteapta o lume a mentalitatii improspatate, a calitatii si a loialitatii.

S-ar putea ca primul pas spre construirea acestui fel de lume sa fie increderea.

Cugir

(Marius R. unul din talentatii bloggeri romani, a publicat pe situl lui cateva fotografii minunate cu orasul Cugir, pe care il iubeste si pe care il considera “al lui”. Va ofer aici, si sper ca autorul sa nu se supere, o mica mostra a afectiunii lui pentru Cugir).

Cugir

Intrebati despre visele lor de adolescenti, generatia aceasta de romani care vor cunoaste prima criza economica din viata lor, generatia care experimenteaza deja curiozitatile unui sistem liber si democratic, dar inconsistent si impredictibil, isi proiecteaza vise masurate si bine ancorate in concret: ei vor sa se opreasca poluarea oraselor lor, vor centuri in care traficul sa ocoleasca centrul urbei, vor o societate de oameni maturi care sa nu se mai faca de ras prin incompetenta si coruptie, o lume care sa se lepede de caricaturala imbracaminte a lacomiei irationale si inguste. Liceenii au denuntat pozitia paguboasa si demobilizatoare a celor care le spun ca incercarea nu are nici un rost, ca initiativa este sortita pierzaniei, ca paralizia sufletului si a mintii nu poate fi combatuta si ca nu are rost sa crezi.

Cugir

Elevii nu mi-au vorbit despre flori si dragoste, nici despre marete idealuri literare sau matematice. Ei au spus ca le lipseste increderea, mandria, demnitatea si norocul de a avea pe cine admira. Sa nu ne miram, asadar, daca marea lor majoritate ne vor trimite curand ilustrate din Canada sau Japonia.

Sebes

Intalnirile de astazi au fost cu toate interesante si fructuoase, am fost impresionat de multe dintre schimburile de idei sau informatii cu diferiti oameni din comunitatea locala. Intalnirile cu acesti adolescenti au ramas totusi momentul cel mai insemnat al zilei.

Sebes

La finalul uneia dintre vizitele la liceu, o echipa de elevi de clasa a X-a, talentati si cu aplomb, au jucat un mic fragment dintr-o piesa absurda a lui Eugen Ionescu. O fi fost felul lor de a zugravi portretul adultilor timpului lor?!

Biserica de la Podul Vechi din Bucuresti (numit ridicol astazi “Timpuri noi”), biserica de la “Cutitul de Argint” de langa Parcul Carol I, manastirea “Pasarea” sau Crucea Eroilor de pe Caraiman, toate evoca prezenta in Romania secolelor XIX si XX a unor puternice bresle de meseriasi, de la caramidari sau zarzavagii la fierari si croitori,  de la barbieri si tamplari la fauritori de policandre, de obiecte din bronz, aur si argint sau mesteri de vitralii. Toate acestea alaturi de asociatii respectate si renumite de pictori si arhitecti, sculptori, constructori. Asociatiile de breasla erau puternice si in domeniul literaturii, al gazetariei, al stiintei sau al tehnicii.

Indiferent cat de grele au fost imprejurarile istorice ale ultimelor doua secole, Romania a fost mereu pe mana oamenilor care si-au cunoscut profesia, a specialistilor. Carol I a construit statul roman modern pe principiul profesionalismului, al perfectionarii neincetate a mestesugului. Fie ca acesta se referea la tamplarie sau fierarie, fie ca el privea arta militara sau politica. Institutiile moderne ale statului s-au faurit, din 1866 pana in 1947, pe temeiul calitatii profesionale si al meritului.

Dupa anul 1989 s-au restructurat uniuni de creatie, s-au organizat pe temei liber sindicate si patronate, s-au refacut Camere de Comert, Bursele de Valori si Marfuri, s-a dat frau liber spiritului civic si initiativei personale. Dar sensul, importanta, criteriul valorii si al profesionalismului nu au reusit sa se impuna in societatea romaneasca.

Imi pare rau sa o spun, dar priviti evidenta: in toate domeniile publice ale anului 2009 gasim neaveniti si ignoranti, in timp ce caramidarii si zarzavagii de la Podul Vechi, in secolul XIX, erau in stare sa-si ridice, printr-o initiativa civica, propria lor biserica. Una care dainuieste si astazi.

Manastirea Pasarea a gazduit, in secolul XVIII, o renumita Scoala de Muzica Religioasa, precum si prima Tipografie de Carte Muzicala Religioasa din Europa orientala. Intrebati pe cei de la Conservatorul din Bucuresti daca astazi cladirile si instrumentele le sunt suficiente pentru studentii muzicieni. De asemenea, acolo a functionat o Scoala a Societatii Orfanilor de Razboi si un Institut al Calugaritelor Ortodoxe. In timp ce noi avem astazi doar 2% din copii de la tara care urmeaza studii universitare. Si suntem in Uniunea Europeana.

Nicolae Titulescu a fost o figura respectata mondial in lumea diplomatiei, in timp ce astazi oameni politici si chiar intelectuali publicisti confunda tarile intre ele si formele lor de guvernamant.

Romania de astazi este libera, dar nu este inca profesionista. In fiecare dintre domeniile vietii romanesti, de la mestesugari la constructori, de la ziaristi la profesorii de geografie, de la mineri la viticultori, de la ministri la avocati, este nevoie de profesionalism. De mestesug, arta si stiinta. De capacitatea de a face bine un lucru, de a manui cu dibacie propria indeletnicire. Profesionalismul nu inseamna smecherie. Profesionalismul este lucru de calitate, spirit de raspundere, altruism, respect, grija de a forma ucenici, iubirea de profesie, dedicatia, dorinta de a avansa in cunoastere si indemanare, etc.

Profesionistii romani din diverse domenii, cei care exista, au nevoie sa fie in primele randuri ale domeniilor lor de activitate, protejati, incurajati, pentru a da puterea exemplului personal si pentru a fi stapani pe destinul propriei lor indeletniciri. Pentru aceasta, ei trebuie sa reprezinte o forta in societatea romaneasca. Expertiza lor, cuvantul lor trebuie sa atarne greu in deciziile tarii. In orice domeniu. Ei ar trebui sa fie “aristocratia” vremurilor democratice, reprezentantii meritului si ai predictabilitatii. De aceea, profesionistii din toate domeniile au nevoie sa vorbeasca pe o singura voce, sa se manifeste de pe o platforma comuna.

Cablurile negre, infricosatoare, care au invadat cerul bucurestean, instalate in varful stalpilor de telegraf de pe strazile capitalei, sunt imaginea unui timp ageamiu si pus pe scandal, ele reprezinta simbolul nepriceperii grele, a ilegitimitatii nesimtitoare.

Este timpul ca Romania provizoratului endemic sa faca loc profesionistilor.

Oricat de mare a fost efortul comunist si postcomunist de a denigra regalitatea romaneasca, ea ramane, peste decenii, ceva stabil intr-o lume in miscare. Ceva care tine totul impreuna, comunitati, idei, bresle, etnii, culturi, religii, timpuri. Acest adevar este din ce in ce mai palpabil astazi, mai ales intr-un an in care criza care va urma nelinisteste pe toti oamenii cu scaun la cap.

Intoarcerea noastra in Romania, la Palatul Elisabeta, la 18 mai 2001, a insemnat inceputul unui timp complet diferit din viata noastra, de mare insemnatate. Incercam un simtamant special atunci cand actionam din mijlocul societatii, cand putem sa ne exprimam din interiorul aceluiasi spatiu geografic, afectiv, mentalitar cu al celor pe care ii reprezentam. Felul in care esti si perceptia despre ceea ce reprezinti sunt altfel atunci cand esti departe, separat de oamenii pentru care misiunea ta istorica a fost daltuita.

Regele, spre deosebire de orice politician, face “personalul” o calitate. Oamenii investiti democratic cu functiuni administrative transforma “personalul” intr-un defect. Asa a fost dintotdeauna. Este diferenta dintre aportul regal si cel democratic, politic. Nu este nici o filosofie aici. Ceea ce i se potriveste Casei Regale nu se potriveste altora, si invers.

Momentele de izolare sau nedreptate la care a fost supus Regele si familia lui nu au modificat nimic din rostul lor in numele natiunii, in orice imprejurare publica sau privata. Chiar si atunci cand practica cele mai diverse meserii pentru a-si intretine familia, chiar si atunci cand toata lumea ii inchidea usa, Regele Mihai reprezenta tot identitatea nationala si statalitatea, si tot in numele intereselor fundamentale ale Romaniei traia si respira.

Orice actiune sau vizita regala capteaza imaginatia publicului. Este un adevar care atinge pe toata lumea, regalisti sau republicani, straini sau romani, tineri sau batrani. Exista un fior, o mandrie, o implinire sufleteasca, un confort psihologic si cultural atunci cand esti reprezentat intr-un mod atat de cuprinzator, de organic, de demn. Chiar daca tara ta este astazi o republica.

Chestiunea cu nepotrivirea regalitatii la realitatea de astazi este o gogorita. Subteranele romanesti sunt tot atat de active, ca si in trecut, in ura lor fata de regalitate. Iar subteranele sunt incurajate tocmai de slabiciunea institutionala si de tentatia celor cu putere de a merge pe-alaturi de sistem. Dar aceasta nu inseamna ca lumea nu evolueaza, nici ca regalitatea a ramas demodata. Reprezentarea corecta, profesionista, altruista, solida, de bun-simt a intereselor nationale nu are legatura cu moda.

M-a distrat de multe ori imaginea unor politicieni europeni alaturi de monarhi occidentali, in unele vizite oficiale. Oricine ar fi gazda, oricine ar fi musafirul, oricare ar fi tara sau imprejurarea, politicienii lumii se simt stangaci alaturi de monarhi, mai ales fata de cei mai notorii, cum este Regina Marii Britanii si Irlandei de Nord. Englezii numesc limbajul corpului “body language”. El tradeaza intotdeauna universul gandurilor si emotiilor persoanei. Pesemne ca, in cazurile acestui fel de intalniri, se ciocnesc legitimitatea istorica si cea democratica, in cea mai acuta si mai contradictorie parte a dinamicii lor. Atunci se verifica vorba romaneasca “Dumnezeu nu bate cu bata”!

La fel, am observat comportamentul oamenilor publici care vin la Palatul Elisabeta. Atunci cand sunt invitati individual, ei se comporta intr-un anume fel. Ritualul de la Palat, eleganta, armonia, atmosfera si felul in care sunt tratati le fac placere si reactioneaza in consecinta. Se simt mandri si experienta le face bine. Cand se afla sub presiunea publica si vorbesc despre noi in compania altora, discursul lor se schimba, capata precautii, se simt obligati sa fie transanti, ironici, uneori cinici. Este un fel de autoaparare, de prevedere, pentru ca nu cumva sa fie acuzati ca sunt partinitori, sa nu fie banuiti ca ar fi idealisti, romantici, demodati.

Mentalitatea ramasa in urma merge mana in mana cu frica. Societatea romaneasca de astazi nu a iesit din zodia fricii. Romania se teme inca sa nu supere pe cel atotputernic, sa nu devina victima fortelor care nu se vad. Oamenii stiu ca structura de putere care se vede este una, iar cea nevazuta, mult mai omniprezenta, omnipotenta, este alta, mereu amenintatoare. Acest lucru se datoreaza umilintei la care societatea romaneasca a fost mereu supusa, in ultimele decenii, datorita inconsistentei institutiilor publice, datorita abuzurilor celor care au ajuns in locuri de putere, precum si lipsei modelului generos, lipsei sperantei, a mandriei si a demnitatii.

Unii dintre oamenii publici, foarte putini la numar, nu au venit niciodata la Palatul Elisabeta. Este un semn de slabiciune, de complex de inferioritate. Nu acelasi lucru se poate spune despre Regele Mihai. El a fost intotdeauna deschis dialogului, atunci cand interesul national o cerea. Au fost multe imprejurarile in care Regele si alti membri ai Familiei noastre au mers in locuri dificil de vizitat, au intalnit personalitati greu de intalnit si au intreprins actiuni care au necesitat decizii ne-confortabile, fiindca interesul tarii o cerea. Aceasta inseamna sa fii om de stat. Aceasta inseamna sa ai viziune, credinta, abnegatie.

Casa Regala aduce stabilitate, confort psihologic si afectiv oamenilor. Chiar si celor care s-au indoit, la un moment dat, de rostul ei. Iar aportul ei la dezvoltarea Romaniei a luat, in ultimele decenii, formele cele mai surprinzatoare. Regele Mihai a avut de-a face, in ultima jumatate de secol, cu situatii neobisnuite. Si le-a facut mereu fata.

In afara de a fi administrati, oamenii au nevoie sa se simta ocrotiti, sa stie ca se gandeste cineva la ei. Recunostinta, onorarea meritelor, generozitatea, increderea impartasita sunt bunuri tot atat de pretioase ca bunastarea sau stabilitatea.

Sunt sigur ca viitorul apartine acestui fel de Romanii: una care s-a rupt de ranile si obsesiile trecutului, care s-a ridicat deasupra cercului vicios intretinut de dinozauri inca energici si lacomi, o Romanie in care toata lumea are loc, in care tinerii se simt la ei acasa, in care intelectualii nu au nevoie sa faca genuflexiuni pentru a primi firimituri politice sau pecuniare. O tara in care oamenii sa nu se mai intrebe “oare ce Dumnezeu ne va mai astepta maine”? O Romanie in care grosolania si placerea de a incalca regula nu vor mai fi virtuti oficiale. O tara in care oamenilor nu le va mai fi frica de cei din jur. O Romanie in care romanilor nu le va mai fi rusine de ei insisi.

Intr-o astfel de Romanie, care este mai aproape decat s-ar putea crede, orice criza economica se poate depasi. Daca Regele, la cei 87 de ani ai lui, crede ca avem o sansa, toti putem crede.

Rosenberg si-a numit eseul “De la inaltimea acestui loc” si vorbeste despre importanta internetului in lumea de astazi. Tinerii din România au o pasiune pentru telefonul mobil si pentru internet. In unele localitati din tara, mai ales in orasele mici sau in comune, computerul si telefonul mobil sunt singura legatura a tinerilor cu lumea larga si ele sunt considerate drept instrumente ale libertatii.

Avand in vedere modul atat de profund in care internetul actioneaza asupra elevilor si studentilor romani de astazi, cred ca ideile lui Rosenberg merita sa fie cunoscute si ca ele ar putea sa ne dea de gandit.

Articolul integral, in limba engleza, poate fi gasit aici, pe blog, la capitolul “Atitudini”.

Autorul incepe prin a sublinia cateva detalii subtile din discursul inaugural al lui Barack Obama, al 44-lea presedinte al Statelor Unite ale Americii.

“Noi, poporul” a fost formula folosita de Obama, imprumutata din Constitutia Statelor Unite, iar “toti sunt egali, toti sunt liberi si toti merita sansa sa-si traiasca intreaga lor fericire” a fost ideea preluata din Declaratia de Independenta si din discursul lui Abraham Lincoln la Gettysburg. Obama a facut aceste declaratii in mijlocul celei mai rele situatii economice din viata Statelor Unite. Rosenberg aminteste ca in SUA, in anul 2008, si-au pierdut slujba 2,6 milioane de oameni, iar 600,000 au ramas someri in ianuarie 2009. Cateva zile dupa inaugurarea presedintelui, companiile Caterpillar, Pfizer, ING si Phillips au taiat 75,000 de locuri de munca. Dependenta de resursele petroliere, schimbarea climei, securitatea nationala produc de asemenea ingrijorare in America.

In aceste conditii, presedintele Obama a spus ca Statele Unite vor trai un moment al “noilor instrumente si al vechilor valori”. El a adaugat ca “vechile valori au fost forta tacuta a progresului, de-a lungul istoriei, si ele trebuie din nou sa ne traseze caracterul”.

Rosenberg considera ca unul din “noile instrumente” va fi cu certitudine internetul. Autorul vorbeste, bineinteles, despre Google in particular. Internetul este cel mai puternic si mai comprehensibil instrument inventat vreodata.

Biblioteca din Alexandria, construita in 323 i.e.n., era destinata unui public educat, adica un mic numar de oameni, din moment ce analfabetismul era mentinut cu buna stiinta. Pentru un numar de cateva secole, calugarii au fost singurii pastratori ai cuvantului scris. Primele universitati au aparut in secolul al IV-lea e.n., iar primele enciclopedii au aparut in secolul al XVI-lea. Primele adevarate biblioteci publice au aparut in secolul al XIX-lea, iar ele au proliferat doar in secolul XX.

Astazi 1,4 miliarde de oameni folosesc internetul, adica un sfert din populatia lumii. 200 milioane se adauga in fiecare an. Este cea mai mare crestere a unui mediu de comunicatie din istorie. In 1983, cand internetul a devenit accesibil publicului, erau 400 de servere. Douazeci si cinci de ani mai tarziu sunt peste 600 de milioane.

Trei miliarde de oameni au telefoane mobile si 1,2 miliarde de utilizatori se vor adauga anul acesta. Multi dinte ei pot acesa internetul prin telefonul lor. In China, 300 de milioane de oameni acceseaza internetul, iar 600 de milioane au telefoane mobile.

Oamenii din ziua de astazi au foarte multe lucruri de spus. Si ei folosesc internetul pentru a publica lucruri de o diversitate incredibila. 120,000 de bloguri sunt create zilnic. Mai mult de jumatate dintre ele apartin unor tineri de sub 19 ani. 15 ore de film sunt postate pe YouTube in fiecare minut. Internetul are o foarte mare relevanta sociala: unul din sase minute este petrecut online pentru a milita in chestiuni sociale de un fel sau altul.

Harry Truman spunea in 1949 ca “suntem ajutati de toti cei care doresc sa-si gaseasca alinarea in fata atator minciuni ale propagandei, care doresc adevar si sinceritate”. Informatia are o putere imensa in lumea politicii, dar una si mai mare in a transforma lumea afacerilor. Petrolul a alimentat revolutia industriala, informatia alimenteaza cresterea economica a generatiei viitoare.

Tinerii români sunt, precum intreaga populatie a României, neincrezatori in viata publica, in oamenii publici, in institutiile publice si chiar in mass-media. Faptul ca folosesc televizorul sau ziarul ca mijloc de distractie nu inseamna ca le acorda prea mult credit sau respect. In aceste conditii, s-ar putea ca internetul sa fie sursa viitoare de cunoastere pentru tinerii romani, daca nu cumva acest lucru este deja valabil.

In anul 2001, 400,000 de romani aveau acces la un computer. Acum, dupa opt ani, numarul lor se apropie, cred, de 7 milioane.

Posted by Jonathan Rosenberg, SVP, Product Management

16 February 2009

http://googleblog.blogspot.com/2009/02/from-height-of-this-place.html/

I originally wrote this email for internal consumption; Presidents’ Day here in the US and President Obama’s recent inaugural address got me thinking about the future of the Internet, Google, and the challenges that lie ahead. The note borrows from a host of US presidential inaugural addresses to illustrate some of its points (thanks to former President Clinton for the title). Quite a few Googlers suggested I share it externally, so here it is, with just a few minor edits. – Jonathan Rosenberg

Dear Googlers -

Today is Presidents’ Day here in the United States, when we honor the birthdays of two of our country’s greatest leaders, George Washington and Abraham Lincoln. A few weeks ago many of us were lucky to witness, either in person or via TV or the web, a masterful inauguration speech by the newest President, Barack Obama. The speech was rife with poignant points and subtle historical allusions: “We the people” came directly from the US Constitution, while “all are equal, all are free, and all deserve a chance to pursue their full measure of happiness” echoes both the Declaration of Independence and Abraham Lincoln’s Gettysburg Address. (Many of these nuances were only revealed to me upon reading the transcript.)

As expected, President Obama aptly captured the wary mood of the nation. After all, we are in the midst of what is likely the worst economic situation of our lifetimes. In the US alone, 2.6M people lost their jobs in 2008, followed by nearly 600,000 more last month, and on the Monday following the inauguration companies around the world, including Caterpillar, Pfizer, ING, and Phillips announced job cuts totaling over 75,000. Add to that our dependence on fossil fuels, the resulting (and accelerating) climate change, and national security concerns, and you can feel the gravity of this pivotal moment. Eric Schmidt has called these times ‘uncharted waters’: none of us has been here before.

President Obama asserted that we will face the moment with what he called new instruments and old values, values that have been “the quiet force of progress throughout history” and which must, once again, define our character. While this reference to the national character of the US was no doubt inspiring for Americans, the mention of “new instruments” was far more relevant to Google. In a way, I felt like he was talking about the Internet, which is the most powerful and comprehensive information system ever invented.

Consider its predecessors. The famed Library at Alexandria (that’s Egypt, not Virginia – some of you have GOT to get out more ) was built circa 323 BC for an educated public, which actually meant very few people since the skills of literacy were deliberately withheld from the majority of the population. For several centuries monks were the keepers of the written word, painstakingly transcribing and indexing books as a means of interpreting the word of God. They were prized as much for their ability to write small, which saved on expensive paper, as for their piety.

The first universities came about in the 4th century AD, the first formal encyclopedias didn’t appear until the 16th century, the first truly public libraries appeared in the 19th century and proliferated in the 20th. Then suddenly comes the Internet, where, from the most remote villages on the planet, you can reach as much information as is held in thousands of libraries. Access to information has completed its journey from privileged to ubiquitous. At Google we are all so immersed in daily introspective exercises like product reviews, our GPS [Google Product Strategy] meetings, and budget exercises that it’s easy to forget this.

We shouldn’t. In fact, since the challenges the world faces are, to a large degree, information problems, I believe the Internet is one of the “new instruments” that the President and the world can count on. And how do a great many people use the Internet? What is the first place many of them go when they conduct research, seek answers, do their work and communicate with their friends and family? Google. Ours is much more than a passing role in this next phase of history, rather we have the responsibility and duty to make the Internet as great as it can possibly be. Fortunately, that is pretty much what we all set out to do every day anyway, but now there’s just a little extra pressure. Not your average 9-to-5 job.

At Google we are all technology optimists. We intrinsically believe that the wave upon which we surf, the secular shift of information, communications, and commerce to the Internet, is still in its early stages, and that its result will be a preponderance of good.

As we look toward the pivotal year ahead, here are a few observations on the future of the Internet for all of us to assess, consider, and carry as we do our work. (I have occasionally borrowed the inaugural words of previous presidents, sometimes cited, as with Bill Clinton’s phrase which I appropriated for my title, and sometimes not.) To paraphrase President Obama, these things will not happen easily or in a short span of time, but know this my colleagues: they will happen.

All the world’s information will be accessible from the palm of every person

Today, over 1.4 billion people, nearly a quarter of the world’s population, use the Internet, with more than 200 million new people coming online every year. This is the fastest growing communications medium in history. How fast? When the Internet was first made available to the public, in 1983, there were 400 servers. Twenty five years later: well over 600 million.

In many parts of the world people access the Internet via their mobile phones, and the numbers there are even more impressive. More than three billion people have mobile phones, with 1.2 billion new phones expected to be sold this year. More Internet-enabled phones will be sold and activated in 2009 than personal computers. China is a prime example of where these trends are coming together. It has more Internet users than any other country, at nearly 300 million, and more than 600 million mobile users — 600 million! Twenty-five years ago, Apple launched the Mac as “the computer for the rest of us.” Today, the computer for the rest of us is a phone.

This means that every fellow citizen of the world will have in his or her pocket the ability to access the world’s information. As this happens, search will remain the killer application. For most people, it is the reason they access the Internet: to find answers and solve real problems.

Our ongoing challenge is to create the perfect search engine, and it’s a really hard problem. To do a perfect job, you need to understand all the world’s information, and the meaning of every query. With all that understanding, you then have to produce the perfect answer instantly. Today, many queries remain very difficult to answer properly. Too often, we force users to correct our mistakes, making them refine their searches, trying new queries until they get what they need. Meanwhile, our understanding of the interplay between high-quality content, search algorithms, and personal information is just beginning.

Why should a user have to ask us a question to get the information she needs? With her permission, why don’t we surf the web on her behalf, and present interesting and relevant information to her as we come across it? This is a very hard thing to do well, as anyone who has been presented with a where-the-heck-did-that-come-from recommendation on Amazon or Netflix can attest to, but its potential is huge.

While we’re working on improving the quality of search, the web is exploding. Our infrastructure has to keep up with this growth just to maintain our current level of quality, but to actually make search smarter, our index and infrastructure need to grow at a pace FASTER than the web. Only then will we be able to reject the idea that we have to choose between latency, comprehensiveness, and relevancy; we will have the ability to preserve all our ideals.

Solving search is a long-term quest for perfection, but the transition of information from scarce and expensive to ubiquitous and free will conclude far sooner. We will then bear witness to a true democratization of information, a time when almost everyone who wants to be online will be online, able to access virtually every bit of the world’s information. This is great for our business, even greater for all the users. In fact, it’s difficult to overestimate how important that moment will be. As Harry Truman said, “Democracy of information alone can supply the vitalizing force to stir the peoples of the world into triumphant action.” (OK, I added the “of information” part!)

Everyone can publish, and everyone will

One thing that we have learned in our industry is that people have a lot to say. They are using the Internet to publish things at an astonishing pace. 120K blogs are created daily — most of them with an audience of one. Over half of them are created by people under the age of nineteen. In the US, nearly 40 percent of Internet users upload videos, and globally over fifteen hours of video are uploaded to YouTube every minute. The web is very social too: about one of every six minutes that people spend online is spent in a social network of some type.

Publishing used to be constrained by physical limitations. You had to have a printing press and a distribution network, or a transmitter, to publish to any sort of critical mass, so broadcasting was the norm. No more. Today, most publishing is done by users for users, one-to-one or one-to-many (think of Twitter, Facebook, Wikipedia, and YouTube). Free speech is no longer just a right granted by law, but one imbued by technology.

The era of information being more powerful when hoarded has also passed. As our economist Hal Varian has noted, in the early days of the Web every document had at the bottom, “Copyright 1997. Do not redistribute.” Now those same documents have at the bottom, “Copyright 2009. Click here to send to your friends.” Sharing, not guarding information, has become the golden standard on the web, so not only can anyone publish, but virtually everyone does. This is both good and bad news. No one argues the value of free speech, but the vast majority of stuff we find on the web is useless. The clamor of junk threatens to drown out voices of quality.

Meanwhile, those voices are struggling. The most obvious example is newspapers, which have historically been the backbone of quality original reporting, a post they have mostly maintained throughout the Internet explosion. But news isn’t what it used to be: by the time a paper arrives in the morning it’s already stale. As written communication has evolved from long letter to short text message, news has largely shifted from thoughtful to spontaneous. The old-fashioned static news article is now just a starting point, inciting back-and-forth debate that often results in a more balanced and detailed assessment. And the old-fashioned business model of bundled news, where the classifieds basically subsidized a lot of the high-quality reporting on the front page, has been thoroughly disrupted.

This is a problem, but since online journalism is still in its relative infancy it’s one that can be solved (we’re technology optimists, remember?). The experience of consuming news on the web today fails to take full advantage of the power of technology. It doesn’t understand what users want in order to give them what they need. When I go to a site like the New York Times or the San Jose Mercury, it should know what I am interested in and what has changed since my last visit. If I read the story on the US stimulus package only six hours ago, then just show me the updates the reporter has filed since then (and the most interesting responses from readers, bloggers, or other sources). If Thomas Friedman has filed a column since I last checked, tell me that on the front page. Beyond that, present to me a front page rich with interesting content selected by smart editors, customized based on my reading habits (tracked with my permission). Browsing a newspaper is rewarding and serendipitous, and doing it online should be even better. This will not by itself solve the newspapers’ business problems, but our heritage suggests that creating a superior user experience is the best place to start.

Of course, the greatest user experience is pretty useless if there’s nothing good to read, a truism that applies not just to newspapers but to the web in general. Just like a newspaper needs great reporters, the web needs experts. When it comes to information, not all of it is created equal and the web’s future depends on attracting the best of it. There are millions of people in the world who are truly experts in their fields — scientists, scholars, artists, engineers, architects — but a great majority of them are too busy being experts in their fields to become experts in ours. They have a lot to say but no time to say it.

Systems that facilitate high-quality content creation and editing are crucial for the Internet’s continued growth, because without them we will all sink in a cesspool of drivel. We need to make it easier for the experts, journalists, and editors that we actually trust to publish their work under an authorship model that is authenticated and extensible, and then to monetize in a meaningful way. We need to make it easier for a user who sees one piece by an expert he likes to search through that expert’s entire body of work. Then our users will be able to benefit from the best of both worlds: thoughtful and spontaneous, long form and short, of the ages and in the moment.

We won’t (and shouldn’t) try to stop the faceless scribes of drivel, but we can move them to the back row of the arena. As Harry Truman said in 1949, “We are aided by all who want relief from the lies of propaganda — who desire truth and sincerity.”

When data is abundant, intelligence will win
Putting the power to publish and consume content into the hands of more people in more places enables everyone to start conversations with facts. With facts, negotiations can become less about who yells louder, but about who has the stronger data. They can also be an equalizer that enables better decisions and more civil discourse. Or, as Thomas Jefferson put it at the start of his first term, “Error of opinion may be tolerated where reason is left free to combat it.”

The Internet allows for deeper and more informed participation and representation than has ever been possible. We see this happening frequently, particularly with our Geo products. The Surui tribe in the Amazon rain forest uses Google Earth to mark the boundaries of their land and work with authorities to stop illegal logging. Sokwanele, a civic action group in Zimbabwe, used the Google Maps API on their website to document reported cases of political violence and intimidation after the controversial Presidential election in March 2008. Armed with this map, the group can better convey and defend their argument that elections in Zimbabwe are neither free nor fair. The stakes couldn’t be higher for these people. We can give them a fighting chance.

Everyone should be able to defend arguments with data. To let them do so, we need tools like the Sitemaps protocol, which opens up large volumes of data previously trapped behind government firewalls. Most government websites can’t be crawled, but with Sitemaps, thousands of pages have been unlocked. In the US, several states have opened up their public records through Sitemaps, and the Department of Energy’s Office of Science & Technology Information made 2.3 million research findings available in just twelve hours.

Information transparency helps people decide who is right and who is wrong and to determine who is telling the truth. When then-Senator Clinton incorrectly stated during the 2008 Presidential campaign that she had come under sniper fire during her 1996 trip to Bosnia, the Internet set her straight. This is why President Obama’s promise to “do our business in the light of day” is important, because transparency empowers the populace and demands accountability as its immediate offspring.

But as powerful as it can be in politics, data has the potential to be even more transformational in business. Oil fueled the Industrial Revolution, but data will fuel the next generation of growth. One of the largely unheralded by-products of the Internet era is how it has made the power of the most sophisticated analytical tools available to the smallest of businesses. Traditionally, business software packages have treated data reporting as a second class citizen. Here is my cool new feature, they say. Oh, you want to know how many people use it? You want the flexibility to organize and assess this data in ways that work best for you? Well, let us tell you about the analytics module! It’s only tens of thousands of dollars more (not counting the 18% annual maintenance fee in perpetuity … sucker!!)

Fortunately that’s not Google, nor can it ever be. All of our products should reflect our bias toward giving our customers, users, and partners as much data as possible – and letting them do with it what they wish. Then they can run their business like we do, by making decisions based on facts, not opinions. Here at Google the words of every colleague, from associates to vice presidents, carry the same weight so long as they are backed by data. (If you don’t think we live up to this standard then please feel free to correct me … but you better have the facts to prove it!!!)

Hal Varian likes to say that the sexy job in the next ten years will be statisticians. After all, who would have guessed that computer engineers would be the cool job of the 90s? When every business has free and ubiquitous data, the ability to understand it and extract value from it becomes the complimentary scarce factor. It leads to intelligence, and the intelligent business is the successful business, regardless of its size. Data is the sword of the 21st century, those who wield it well, the Samurai.

In 1913, Woodrow Wilson stated, “… and yet, it will be no cool process of mere science … with which we face this new age of right and opportunity.” Perhaps, but from our perspective the cool process of mere science, fueled by ubiquitous data and intelligence, will be quite sufficient to power new generations to success.

The vast majority of computing will occur in the cloud

Within the next decade, people will use their computers completely differently than how they do today. All of their files, correspondence, contacts, pictures, and videos will be stored or backed-up in the network cloud and they will access them from wherever they happen to be on whatever device they happen to hold. Access to data, applications, and content will be seamless and device-agnostic. Convergence isn’t something that occurs at the device level, which was the vision we all had in the 90s as we struggled to invent that perfect gadget that did it all (witness my own unfortunate progeny, the Apple Newton, which ended tragically). Rather, devices will proliferate in many directions, but all of them will converge on the cloud. That’s where our stuff, not to mention civilization’s knowledge, will live.

This doesn’t mean that the access device simply becomes a juiced up version of an old 3270 terminal. To the contrary, smart programmers will figure out ways to use all that power in your hands to create great applications, and to let you run them whether or not you are connected. But it shouldn’t take three minutes for the device to boot, and losing it shouldn’t be a catastrophe. You’ll just get a new one and it will sync instantly; all your contacts, pictures, music, files, and other stuff will automagically just be there, ready for you to log in and say “be mine”.

Still, these examples simplify and understate the true impact of what is going on with the transition to cloud computing. As Hal has noted, we are in a period of “combinatorial innovation”, when there is a great availability of different component parts that innovators can combine or recombine to create new inventions. In the 1800s, it was interchangeable parts. In the 1920s, it was electronics. In the 1970s, it was integrated circuits. Today, the components of innovation are found in cloud computing, with abundant APIs, open source software, and low-cost, pay-as-you-go application services like our own App Engine and Amazon’s EC2. The components are abundant and available to anyone who can get online.

The power of innovation and the cloud are driving two trends. First, because the tools of innovation are so easy and inexpensive to access, and consumers are so numerous and easy to reach, the consumer market now gets the greatest innovations first. It’s easy to forget that just twenty years ago the best technology was found in the workplace: computers, software, phone systems, etc. Thirty years ago all you software geniuses working on Search, Ads, and Apps would have been programmers at IBM; forty years ago, at NASA. Now, the best technology starts with consumers, where a Darwinian market drives innovation that far surpasses traditional enterprise tools, and migrates to the workplace only after thriving with consumers. Think of Google Video for Business, which started out as YouTube and then evolved to the enterprise. How many businesses out there have even conceived of how useful this can be to them? Not many, perhaps because only a year ago the costs of having such an internal service were prohibitive. No longer.

Second, it used to be that every growing business would at some point have to make a big investment in computers and software for accounting systems, customer management systems, email servers, maybe even phone or video conferencing systems. Today, all of those services are available via the network cloud, and you pay for it only as you use it. So small businesses can scale up without making those huge capital investments, which is especially important in a recession. Access to sophisticated computer systems, and all the value they can deliver, was previously the realm of larger companies. Cloud computing levels that playing field so that the small business has access to the same systems that large businesses do. Given that small businesses generate most of the jobs in the economy, this is no small trend.

We still have a long way to go in making web-based applications robust enough for businesses. Things like latency, data reliability, and security all have to be equal to or better than the currently available alternatives. The user experience needs to be fast, easy, and rich — “like reading a magazine,” Larry has said. This is why we are building Chrome, Gears, V8 and more. Users now expect these apps to work perfectly for them all the time, and we need to meet that expectation.

The real potential of cloud computing lies not in taking stuff that used to live on PCs and putting it online, but in doing things online that were previously simply impossible. Combining open standards with cloud computing will enable businesses to conduct commerce in brand new ways. For example, there is a great opportunity to take advantage of (to quote Hal again) “computer-mediated transactions”. Computers now mediate virtually every commercial transaction, recording it, collecting data, and monitoring it, which means that we can now write and enforce contracts that were previously impossible. When you rent a car, you could be offered a thirty percent discount for agreeing not to exceed the speed limit, a deal that they could actually enforce with GPS reporting! Would you take it?

Another example is machine language translation. As more people do more things online computer systems will have the opportunity to learn from the collective behavior of billions of humans. Translation will get a tiny bit smarter with each iteration. There are over 400,000 books in the modern version of the aforementioned Library of Alexandria, nearly half of them in Arabic. The culture and history that’s in those books is not available to you unless you read Arabic, which of course most people don’t. But soon, with the power of the cloud, they’ll be able to read them anyway. This is why translation is important, because it gives us the ability, to quote John Adams from 1797, to “encourage schools, colleges, universities, academies, and every institution [to propagate] knowledge, virtue, and religion among all classes of the people.”

Lit by lightning

Virtually every American president since George Washington has used his Inaugural Address to speak not just of the coming four years, but also of his vision for future generations. Similarly, we manage Google with a long-term focus. We live and run our business in these uncertain times, but our eyes are always on the future, on the better tomorrow that the Internet and all of its promise shall help bring to fruition. I hope that the four predictions that I have presented here will elicit your curiosity and illuminate the significance of the changes that lay ahead. They may inevitably come to pass, but their impact on us, our neighbors, our countries, and our world is not inevitably good. Hence, our challenge.

We are standing at a unique moment in history which will help define not just the Internet for the next few years, but the Internet that individuals and societies around the world will traverse for decades. As Googlers our responsibility is nothing less than to help support the future of information, the global transition in how it is created, shared, consumed, and used to solve big problems. Our challenge is to steer incessantly toward greatness, to never think small when we can think big, to strive on with the work Larry and Sergey began over ten years ago, and from this task we will not be moved. In a world that feels like it is lit by lightning, speed wins, and we have a responsibility to our users to not retreat, to not be content to stand still, to not be complacent or near-sighted. The Internet has had a profound and remarkable impact in the past decade. Now, from the height of this place, let’s appreciate its implications and pursue its promise.

It seems only fitting to conclude this Presidents’ Day treatise, which began by quoting our 44th president, with a statement from our first. And so, having thus imparted to you my sentiments as they have been awakened by the occasion which brings us together, I shall take my present leave.

Coincidenta face ca tot astazi numarul vizitatorilor unici sa atinga rotunda cifra de 800,000. Am tinut cont, in acest nou vesmant al sitului, de parerile si sugestiile vizitatorilor. Astfel, acum pe sit pot fi gasite fotografii adunate intr-un album separat de buletinele de presa care apar saptamanal la linkul “News”. De asemenea, la propunerea multor vizitatori, am introdus un link special dedicat inregistrarilor video. Ele vor fi din ce in ce mai numeroase, in saptamanile si lunile urmatoare. Vom aduce pe sit si inregistrari mai vechi, care merita sa ramana arhivate, la permanenta dispozitie a cititorilor sitului.

In fine, vom avea de aici incolo si un link dedicat inregistrarilor audio, in special interviuri sau declaratii facute in tara sau strainatate. Linkul dedicat conferintelor s-a extins, cuprinzand si eseuri, articole sau textele unor prelegeri.

Sper ca noua varianta de sit sa fie pe placul celor ce il vor vizita. La sase ani de la crearea lui, situl are a patra sa forma grafica noua, aniversand opt sute de mii de accesari unice.

Articol de Daniel Dăianu

Cifre privind nevoia de finantare externa a Romaniei in 2009 au fost vehiculate de media evocandu-se probabile imprumuturi de la institutii europene si FMI. seful statului, Traian Basescu, a vorbit despre 6-7 miliarde euro, in timp ce liderul unuia dintre partidele de guvernamant a mentionat o suma de cca. 20 miliarde. Ultima cifra a produs rumoare printre analisti, nefiind clar la ce se facea referire. Romania are nevoie de finantare externa, desi conditiile sunt teribil de grele pe pietele financiare internationale, iar vizitele expertilor Comisiei Europene si Fondului Monetar International (FMI) la Bucuresti pot ajuta la lamurirea situatiei.

Dimensiunea si finantarea bugetului public in 2009 au fost teme de intensa dezbatere in ultima luna. Dar nevoia de finantare externa a economiei romanesti, in 2009, nu priveste, esentialmente, acoperirea deficitului bugetului public.

Datoria privata a explodat si conteaza tot mai mult in necesarul de finantare a Romaniei.

De mai multi ani, ponderea covarsitoare a deficitelor de cont curent a fost detinuta de imprumuturi facute de sectorul neguvernamental (privat) a carui datorie externa a explodat, literalmente. In 2008, ponderea sectorului privat in datoria externa a Romaniei ajunsese la cca. 2/3 (aproape 46 miliarde euro din cca. 70 miliarde euro), din care partea imprumuturilor pe termen scurt era de aproximativ 40%. Domnul Mircea Geoana, presedintele Senatului, s-a referit cred la ajungerea la scadenta in 2009 a datoriilor pe termen scurt ale sectorului privat atunci cand a mentionat cele 20 miliarde euro. La aceasta cifra trebuie adaugat un nivel finantabil al deficitului de cont curent in 2009 in conditiile in care este de prezumat o reducere semnificativa a investitiilor straine dircete (FDI). Daca deficitul de cont curent ar fi imaginat, sa zicem, la 12% din PIB in 2009 (fata de 14% in 2008) cu o finantare de numai 20% reprezentata de FDI, ar insemna ca economia ar avea nevoie de finantare financiara externa de cca. 15 miliarde de euro. Daca o parte considerabila (80%) a datoriei externe pe termen scurt a sectorului privat ar fi rostogolita, am ajunge la un necesar de finantare (plati in contul datoriei vechi plus datorie noua) a sectorului privat de cca. 20 miliarde euro. Aceasta suma este mult mai mare decat ceea ce ar insemna finantarea deficitului bugetar programat pentru 2009, de 2% din PIB (adica, cca. 3 miliarde euro). Dar cat se va rostogoli din datoria privata si cat de finantabil este deficitul de cont curent raman intrebari cu raspunsuri ipotetice, gradul de incertitudine fiind inalt.

Cu cat inclinatia bancilor de a rostogoli datoria existenta si de a finanta datoria noua va fi mai mica, cu atat presiunea asupra leului ca si impactul de incetinire a economiei vor fi mai mari. De aici rezulta nevoia ca deficitul bugetului public sa nu accentueze presiunea pe piata interna a creditului. Si tot de aici si importanta ca parte importanta a finantarii deficitului public sa se faca din surse externe – prin aceasta usurandu-se constrangerea valutara la nivelul economiei; o finantare externa a deficitului bugetar substantiala ar ajuta evitarea ca bugetul public sa actioneze prociclic cand economia este amenintata sa intre in recesiune.

Nu comentez aici realismul deficitului bugetar programat, de 2% din PIB, ci ordinea sa de marime in raport cu datoria sectorului privat cu scadenta in 2009 si deficitul contului curent. Daca insa dorim sa vedem impactul evolutiei datoriei publice asupra cheltuielilor bugetare, deficitul de 2% nu spune destul. Deoarece titluri de stat scadente in 2009 se ridica la aproape 8 miliarde lei noi (2 miliarde euro la cursul pe baza caruia se construieste bugetul in acest an); daca acestea sunt rostogolite, serviciul lor intra automat in calcul. Trebuie adaugate si ratele de platit la stocul datoriei pe termen mediu si lung. Facturile de platit de catre stat (autoritati centrale si locale ) in contul lui 2008 ar trebui compensate cu plati ale sectorului privat in contul arieratelor sale din 2008.

Cineva ar putea spune: dar care este treaba statului in a se ingriji de solvabilitatea sectorului privat? Intr-o interpretare foarte ingusta a functionarii pietelor financiare, asa cum s-a practicat, adesea, in ultimele doua decenii, se poate folosi acest tip de rationament. Dar cand liberalizarea contului de capital este deplina si efectele unor caderi in lant in sectorul privat se resfrang asupra stabilitatii financiare (dincolo de efectele rele asupra dinamicii economiei reale) acest rationament este gresit.

Sa ne imaginam ce s-ar intampla cu nivelul unei monede locale daca multe firme private nu si-ar mai onora obligatii de plata (in valuta) fata de banci locale, fata de creditori din strainatate.

Sa ne aducem aminte de criza din Asia, cand guverne au fost nevoite sa intervina pentru a salva institutii financiare private (banci), in conditiile in care cea mai mare parte a deficitelor de cont curent fusese creata de sectorul privat.

In zilele noastre vedem nu numai la ce a condus un sistem financiar tot mai viciat, dar si modul in care statul a fost nevoit sa intervina pentru a preveni o topire a sistemelor financiare in ansamblu.

Lipsa finantarii sectorului privat ar duce la o recesiune puternica a economiei.

O lipsa de finantare cronica a sectorului privat ar cauza in Romania o recesiune puternica si ar invalida proiectiile bugetului public; sa ne gandim numai la cresterea de +2,5%, care este si asa foarte optimista. Iar o recesiune ar implica incasari bugetare inferioare, cresterea deficitului bugetar in executie, o impletire de cercuri vicioase.

De aceea, datoria sectorului privat pe termen scurt nu poate lasa indiferente autoritatile publice (guvernul si banca centrala). Declaratia guvernatorului bancii centrale din Grecia privind sucursalele bancilor elene din Europa de Rasarit este temei de ingrijorare. Ea trebuie coroborata cu apelul pe care noua banci mari, cu operatiuni extinse in noile state membre din UE si in Balcani l-au facut Comisiei Europene – pentru a fi ajutate sectoarele financiare din aceste tari.

Sa revin la chestiunea unor imprumuturi externe ale statului. Un parametru este cheie pentru intelegerea nevoii de asistenta financiara externa de la institutii multilaterale. Pietele de credit functioneaza atat de imperfect (pe fondul crizei financiare internationale), incat accesul este, practic, inchis multor economii emergente. Chiar tari cu rating AAA au dificultati in a-si plasa obligatiunile in volumele dorite. Am intrat parca intr-o perioada a “rationarii” generalizate, in care deschiderea contului de capital nu are mare semnificatie din punctul de vedere al finantarilor externe; ma refer la posibilitatea de emitere de obligatiuni, de stat sau private. Pe pietele internationale de credit se manifesta un intens efect de evictiune, cauzat de nevoile tot mai mari de finantare publica ale SUA si ale unor economii europene mari. Este probabil ca aceasta situatie sa creeze probleme suplimentare economiilor emergente cu deficite externe importante, dintre care unele s-ar putea sa nu-si mai poata onora obligatii de plata externe (asa cum s-a intamplat cu o serie de tari latino-americane cu cateva decenii in urma). Prin urmare, accesul la pietele de credit fiind mai mult decat limitat, este imperativ sa incercam sa obtinem imprumuturi de la institutii oficiale europene si, daca va fi nevoie, de la FMI.

Statul se va bate cu firmele private pentru a lua finantare de pe piata interna, pentru ca va fi tot mai greu de luat bani de pe piata externa.

Deficitul bugetar public exercita un efect de evictiune pe piata interna in masura in care bancile au lichiditati limitate si, in plus, opereaza o constrangere valutara ce isi are originea in inghetarea pietelor de credit internationale.

Sa fiu mai clar. Sa zicem ca bancile straine ar fi de acord sa rostogoleasca datorii pe termen scurt si sa acorde noi imprumuturi pana la, in total, 30 miliarde euro, care ar fi si o limita de expunere fata de economia romaneasca in ansamblu. Aici nu este vorba despre o intelegere la nivel international privind economia romaneasca, ci de ceea ce rezulta din limite de expunere ce sunt folosite de bancile straine. Daca bugetul public s-ar finanta pe piata interna, prin emisiuni de obligatiuni, in valoare de, sa zicem, echivalentul a 5 miliarde euro, el ar diminua din expunerea agregata acceptata pentru Romania care ramane pentru sectorul privat – deci sectorul privat ar avea de suferit printr-un volum mai mic de credite (costul imprumuturilor crescand). In fapt, liberalizarea contului de capital ar pierde din relevanta in masura in care firmele autohtone nu ar putea sa compenseze prezenta statului roman pe piata interna a creditului cu finantari externe in plus. Trebuie spus insa aici ca nu este improbabil ca bancile locale sa prefere sa faca plasamente in obligatiuni de stat decat sa finanteze firme ale caror afaceri se deterioreaza. Este si acesta un argument forte pentru ca statul roman sa incerce sa-si finanteze o parte importanta din nevoia de acoperire a deficitului bugetar de la institutii internationale.

Se impun cateva concluzii cand vorbim despre asistenta financiara externa:

- trebuie sa avem in vedere nu numai nevoile bugetului public;
- este vital pentru a evita o aterizare foarte dura a economiei ca sectorul privat sa-si rostogoleasca cat mai mult din datoria externa (sau denominata in valuta) ajunsa la scadenta in 2009 si deficitul de cont curent sa nu se ajusteze salbatic;
- guvernul si BNR trebuie sa discute la nivelul cel mai inalt cu bancile straine ce opereaza in Romania pentru a se evita o taiere brutala a liniilor de finantare;
- un aranjament de finantare a bugetului public si de sprijinire a stabilitatii financiare din surse externe este necesar;
- deficitul bugetar public este dezirabil sa nu aiba o functie intens prociclica in raport cu dinamica de incetinire a economiei.
Mai este o chestiune de principiu pe care autoritatile romane trebuie sa o discute cu Comisia Europeana, in cadrul Ecofin, cu Banca Centrala Europeana (BCE).

La intrarea in Uniunea Europeana (UE) s-a cerut liberalizarea totala a contului de capital (fata de care am avut intotdeauna rezerve), ceea ce a favorizat – pe fondul controlului sectorului bancar de catre capitalul strain-expansiunea foarte rapida a creditului, care a determinat deficite externe tot mai mari. Acum, ne confruntam cu fuga capitalului de pe pietele emergente si un “deleveraging” major practicat de banci-mama.

Comisia Europeana ar trebui sa aiba o abordare globala prin care sa asiste sistemele financiare din noile state membre ale Uniunii Europene. Cand oficiali germani si din alte tari deplang deficitele externe din economiile emergente ei omit ca banci europene mari, care opereaza in aceste economii, stau la originea dinamicii foarte agresive a creditului. A critica noile state membre ale UE din acest punct de vedere, acum, mi se pare a fi de-a dreptul injust.

PS. In alta ordine de idei, nu inteleg cum Ford, care a declarat ca nu are nevoie de asistenta financiara din partea guvernului american, cere garantii de la statul roman in valoare de 400 milioane euro pentru a obtine un credit de la BEI (motivand aceasta prin costul mai avantajos datorat garantiei). Si cand te gandesti ca ratingul Romaniei este “subinvestment grade”(sub BBB), in timp ce cel al SUA este maxim, de AAA

Principesa Margareta va prezida sedinta anuala a Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei din Geneva si se va intalni cu oameni de afaceri si reprezentanti ai autoritatilor locale, pentru a sustine proiectele viitoare ale fundatiei. Centrul comunitar de la Costesti, judetul Arges este sustinut cu fonduri colectate in Elvetia.

In cursul sederii in Elvetia voi avea intalniri cu membri ai societatii civile, ai mediului bancar, cu oameni de afaceri si reprezentanti ai autoritatilor cantonale. Voi incerca, astfel, sa aduc la cunostinta mediilor economice, universitare si civice elvetiene proiecte din comunitatile locale romanesti.

Este o continuare a programului  “Orasele Romaniei” si a “Initiativei Europa regiunilor” pe care Principesa Margareta si cu mine le-am inceput in anul 2006.

Majestatile Lor Regele si Regina vor onora cu prezenta o parte dintre aceste intalniri.

Blogul dlui Adrian Severin

1.     Caracterul şi semnificaţia crizei

Criza financiară şi economică care bântuie lumea este o criză a capitalismului neo-liberal şi neo-conservator. Pe de o parte, neo-liberalismul a pretins că piaţa, respectiv concurenţa liberă a iniţiativelor private, poate rezolva totul şi ca atare statul trebuie să dispară nu numai din calitatea de agent economic ci şi din aceea de agent de reglementare şi control al manifestărilor concurenţiale. De asemenea, văzând în inegalitate cel mai bun stimulent pentru iniţiativă şi acţiune, această doctrină a redus şi rolul statului ca factor de redistribuire şi garant al serviciilor publice. În aceste condiţii, este adevărat, nivelul general de impozitare a scăzut iar economia a crescut. Creşterea i-a îmbogăţit, însă, numai pe unii, din ce în ce mai puţini, lăsându-i pe tot mai mulţi tot mai săraci. În acelaşi timp, cantitatea şi calitatea serviciilor publice (sănătate, şcoală, transporturi etc.) au scăzut, afectând fibra vitală a societăţii. Pe o atare linie, România riscă să redevină o ţară bogată cu oameni săraci.

Pe de altă parte, neo-conservatorismul internaţional a exacerbat rolul statului. Contradicţia acestuia cu neo-liberalismul este numai aparentă. În timp ce statul s-a retras din economie şi din sfera serviciilor publice, el s-a implicat mai mult în problemele de ordine publică şi în chestiunile militare. În locul promovării justiţiei sociale a fost dezvoltată justiţia penală; în loc de servicii publice, ordine publică; în loc de soluţionarea conflictelor prin negocieri s-au declanşat războaie. În sinteză, în locul întăririi statului social s-a exacerbat statul poliţienesc justificat prin punerea în opoziţie a libertăţii şi securităţii. În atare context, chiar şi securitatea a căpătat o expresie individualistă: nu securitatea socială a fost căutată ci securitatea individuală şi de aceea, dacă pe plan economic securitatea socială a devenit imposibilă, pe plan politic drepturile individuale au fost sacrificate. Totodată, o mare parte a creşterii economice a fost stimulată dar şi consumată de cheltuielile de război. Capitalismul neo-conservator fără intervenţie militară (mai ales pentru schimbarea regimurilor politice adverse) este ca floarea fără parfum.

România a fost şi ea, de la (pseudo-)revoluţia portocalie din 2004, martora limitării drepturilor civile. În plan extern, nefiind suficient de puternică spre a promova intervenţionismul pe cont propriu, a practicat, totuşi, un discurs neo-conservator şi s-a inserat servil în politica marelui său mentor neo-conservator, SUA. Lecţia pentru români este acee a că actorii politici care nu dispun de mijloacele specifice expansionismului, dar adoptă agende expansioniste, sfârşesc în izolare.

În faţa crizei şi a agitaţiilor sociale anunţate de ea, această dreaptă neo-liberală şi neo-conservatoare a fost prima care, fără nici un accent autocritic, a schimbat în mod oportunist discursul. De la retorica inegalităţii, dezbinării şi excluderii ea a trecut la reabilitarea rolului statului, iar de la fetişizarea privatizării a sărit la sacralizarea naţionalizărilor, cu un elan care, în lipsa convingerilor ideologice, riscă să o propulseze – evident, până când va trece furtuna – în extrema opusă.

2.     Reacţia social-democrată

Surprinzător este faptul că, în acest timp şi pe un atare fundal, stânga democrată – pentru care totdeauna statul a fost mai important decât piaţa, munca mai importantă decât capitalul şi comunitatea mai importantă decât simpla colectivitate de indivizi – apare a fi mai degrabă tăcută şi timorată. Timiditatea stângii îşi găseşte, probabil, explicaţia în perplexitatea produsă de dezinvoltura cu care adversarii săi ideologici îi folosesc argumentele până mai ieri repudiate. Ea trebuie să iasă, însă, din starea de uimire şi să treacă la ofensivă marcând ceea ce o diferenţiază pe fond de noul discurs al dreptei. Stânga trebuie să-şi recapete încrederea în sine, deoarece ea are abilitatea naturală de a utiliza eficient instrumentele pe care le are la îndemână statul. Un bun program anti-criză nu este suficient dacă el nu dovedeşte că nici atunci când dreapta şi stânga spun acelaşi lucru în realitate stânga şi dreapta nu sunt acelaşi lucru.

Din atare perspectivă, elemente esenţiale de diferenţiere sunt ţintele şi metodele programului anti-criză. Pentru social-democraţi ţintele specifice sunt trei:

·        protecţia categoriilor celor mai vulnerabile faţă de acţiunea crizei;

·        evitarea apariţiei îmbogăţiţilor crizei, a noii oligarhii de criză;

·        reabilitarea şi consolidarea coeziunii socio-economice a naţiunii după trecerea crizei.

Cât priveşte metoda specifică aceasta se bazează pe principiul solidarităţii aplicat la nivelul relaţiilor inter-individuale, la nivelul societăţii şi a nivel trans-naţional (criza fiind, totuşi globală ca efect al interdependenţei obiective a naţiunilor în epoca actuală).

3.     Obiectul şi metodele protecţiei

Mulţi vor suferi loviturile crizei economico-financiare globale. Dintr-o perspectivă social-democrată, numai unii trebuie să fie obiect al protecţiei. Aceştia sunt cei care riscă să îşi piardă economiile depozitate în bănci, cei care pot să îşi vadă diminuate fondurile depuse în contul pensiei, cei care ar putea rămâne fără locuri de muncă şi cei care ar ajunge la falimentul micilor lor întreprinderi. De principiu, deci, ţinta nu este salvarea băncilor sau a marilor societăţi comerciale. Sprijinul eventual acordat acestora este doar mijlocul prin care se urmăreşte salvarea locurilor de muncă ori a depozitelor bancare. De asemenea, banii pe care statul i-ar putea lua din buzunarul contribuabililor spre a a-i folosi în susţinerea pieţei financiare trebuie acordaţi sub condiţia respectării principiului potrivit căruia instituţiile financiare sunt în serviciul economiei iar nu invers. Nu poate fi tolerată situaţia scandaloasă în care neo-conservatorii americani au permis folosirea banilor publici alocaţi salvării băncilor pentru prime exorbitante acordate celor care au creat criza, „pisicilor îmbuibate” cum le spune presa americană!

Garantarea integrală a depozitelor populaţiei ar fi un pas esenţial pentru creşterea încrederii în bănci. Ţinând seama de faptul că băncile româneşti sunt solide din punct de vedere financiar, acest pas ar fi posibil tocmai pentru că nu este excesiv de riscant.

În acelaşi timp, statul ar trebui să garanteze creditele interbancare, precum şi creditele acordate întreprinzătorilor mici şi mijlocii. Pe de altă parte, se cer înăsprite controlul şi sancţiunile împotriva acordurilor care ar putea permite controlul pieţei financiare de către bănci sau care ar crea o poziţie dominantă în favoarea acestora în raporturile cu clienţii. Autoritatea pentru protecţia consumatorului ar urma să primească puteri sporite într-un atare context.

4. Combaterea speculaţiei ilicite sau excesive

Este momentul lansării unor politici (inclusiv în ceea ce priveşte reformele normative) care să încurajeze producţia şi să descurajeze speculaţia. În mod special şi urgent se impune oprirea activităţilor speculative care ar folosi banii statului şi mai ales a celor care ar urmări specularea crizei, adică valorificarea dificultăţilor economico-financiare pentru o îmbogăţire rapidă de natură a crea o nouă generaţie de oligarhi. La nevoie, date fiind condiţiile speciale, statul şi-ar putea rezerva chiar dreptul de a suspenda activitatea burselor pe perioade mai lungi, până la calmarea pieţei. Motivaţia unui asemenea gest care pare extrem este simplă: întreprinderile care sunt solide financiar să nu cadă pradă speculaţiilor de pe burse. Revizuirea legii privind specula ilicită şi revederea competenţelor Consiliului concurenţei s-ar impune în acest sens. În acelaşi sens, Banca centrală trebuie încurajată să intervină cu fermitate împotriva speculatorilor, rezidenţi sau nerezidenţi.

5. Salvarea coeziunii economico-sociale

Crearea de locuri de muncă (inclusiv pentru absorbirea forţei de muncă reprezentate de românii care se vor întoarce din străinătate) şi susţinerea clasei mijlocii reclamă lansarea de către stat a unor proiecte de investiţii strategice. Astfel de proiecte ar viza infrastructurile, dezvoltarea rurală şi creşterea capacităţii instituţiilor administrative. Constituirea unor fonduri suverane care să permită efectuarea respectivelor investiţii este o idee care merită explorată. Numai o asemenea abordare poate asigura pe termen lung acea coeziune economico-socială la nivel naţional care să permită reluarea creşterii şi o dezvoltare durabilă după ce criza propriu-zisă va fi fost depăşită.

6. Rolul şi formele solidarităţii

Combaterea crizei, minimizarea impactului ei şi reabilitarea post-criză presupun regăsirea sau consolidarea solidarităţii naţionale. Fără înţelegerea şi sprijinul societăţii statul nu poate face mare lucru. De fapt, statul nu poate garanta ieşirea din criză ci numai crearea cadrului care să permită comunităţii cetăţenilor a o face. Solidaritatea lor implică o anumită politică referitoare la contribuţia fiscală şi un pact privind liniştea socială.

O suprataxă pe averile mari şi pe bogăţia ostentativă, o impozitare ridicată a profiturilor speculative trebuie asociată cu reduceri de impozit de natură a premia sau stimula investiţii creatoare de locuri de muncă (în special atunci când investiţiile au în vedere şi protecţia mediului sau sprijinirea serviciilor publice). Motivarea plătitorilor de impozite prin premii şi sancţiuni adecvate, ca şi reintegrarea socială a deţinătorilor de averi cu surse suspecte sau neclare prin aducerea capitalului lor în circuitul economic oficial şi în proiecte de interes public, constituie obiect al unui alt pachet de măsuri. În general, principiul de urmat nu este acela ca impozitele să fie mari sau mici ci ca ele să inducă anumite atitudini menite a dezvolta coeziunea socială şi economică a naţiunii.

Pe de altă parte, este indispensabilă realizarea unui acord cu sindicatele având ca obiect un moratoriu asupra conflictelor de muncă deschise. În compensaţie trebuie intensificate şi instituţionalizate negocierile tripartite guvern-patronat-sindicate, trebuie consolidate rolul şi acţiunea concretă a Consiliului Economic şi Social şi trebuie acordate puteri speciale de intervenţie pentru Avocatul Poporului. Din criză nu se poate ieşi prin acordarea de salarii mai mari ci prin mai multă muncă şi stoparea consumului iraţional.

În paralel, o reaşezare a raporturilor între salariile plătite din fonduri bugetare sau în sectoare de interes public apare obligatorie. Ea constituie un gest de solidaritate şi un instrument în realizarea coeziunii. De aceea, o Comisie Naţională pentru Echilibrul Salarial ar constitui o măsură urgentă într-un program social-democrat. În ceea ce priveşte echilibrul între salariile din sectorul public şi cele din sectorul privat, la acesta se poate ajunge prin politici fiscale.

În fine, este vremea să se recunoască faptul că nici un guvern naţional nu poate face situaţiei fără solidaritate şi coordonare trans-naţională. Pentru o ţară ca România aceasta implică susţinerea ideii unei Guvernări economice europene, a creării unui post de Comisar european pentru economie şi fiscalitate care să fie vicepreşedinte al Comisiei Europene şi preşedinte al ECOFIN, a înfiinţării unei autorităţi europene de control al pieţelor financiare şi a constituirii unui fond european pentru combaterea crizelor financiare şi efectuarea de investiţii strategice. Confruntate cu criza, ţările membre ale UE au nevoie nu doar de politici coordonate ci şi de politici comune europene aplicate cu instrumente politice europene.

7. În loc de concluzii

Asemenea măsuri şi multe altele trebuie discutate cu populaţia în contextul campaniei electorale în curs. Nu promisiunea creşterilor salariale fără corelaţie cu creşterea productivităţii sau alte asemenea pomeni virtuale (care la data scadenţei nu vor putea fi livrate) pot convinge electoratul, ci acceptarea realităţii şi propunerea unor soluţii practice, eventual dureroase dar eficiente şi echitabile.

Criza începută în SUA a sancţionat neo-liberalismul lui Bush şi l-a adus la putere pe Obama. Unda de şoc va mătura produsele portocalii ale neo-conservatismului american din Europa de est. Urmează, deci, Băsescu! Social-democraţii trebuie să fie pregătiţi şi activi. Ei se află în faţa unei ocazii istorice pe care nu au dreptul să o rateze. Este ora social-democraţiei!