Viata natiunilor este controlata de jocul dintre libertatea traita si mutarile geopolitice.

Pentru România ultimilor 91 de ani, ca si pentru majoritatea celorlalte state influentate de schimbarile mari ale anului 1918, constrângerile geo-strategice au diferit putin. Intre instinctul de supravietuire si presiunile fortelor care au actionat pe axa Est-Vest a continentului, aproape toate au avut de facut alegeri impotriva propriei istorii sau a logicii. De asemenea, ele au avut de suportat consecintele drastice ale alegerilor pe care altii le-au facut, calcându-le in picioare traditia, continuitatea, identitatea si aspiratiile de dezvoltare, in tiparele cultural si social ale locului. Ceea ce s-a schimbat in acesti aproape o suta de ani, nu totdeauna in bine, este modul in care societatea româneasca si personalitatile ei si-au asumat spatiul libertatii pe care l-a creat istoria.

Marea noastra Unire din 1 decembrie 1918 a venit ca urmare a primeia dintre cele doua tentative de sinucidere a Europei modernitatii, razboaiele mondiale. In secolul XX, societatea europeana, si cu ea cea româneasca, a fost mai mult bântuita de moarte decât de viata, iar spatiul libertatii a fost constant restrâns, pâna la sufocare.

Dupa 1989, am trait speranta ca arcul libertatii, deschis mai larg ca niciodata de la crearea României moderne, va defini destinul nostru european si euro-atlantic, reasezat de schimbarile geo-strategice.

Suntem, în continuare, precum în secolul XX, însa, prea stapâniti de instinctul distrugerii. Vanitatea, în randul elitelor intelectuale, este mai puternica decât instinctul binelui national. Continuam, în sinea noastra, sa ignoram, sa dispretuim Statul, ori sa-l manevram în numele puterii, asa cum a facut-o regimul comunist, impotriva caruia ne-am ridicat. Libertatea se exprima, în arena publica, mai mult prin agresivitate si badaranie, decât prin etica si comportamentul institutional corect.

Pentru a schimba modelul de cârmuire, pentru a limpezi si a face institutiile fundamentale ale Statului sa fie complementare, pentru a realiza diferenta între a fi om de Stat si a fi om politic, este nevoie de cultura politica bazata pe respectul valorilor, de o tesatura psihologica, în societatea româneasca, sensibila la ideea de respect fata de  binele public. Generatia care a facut Marea Unire stia ce inseamna aceasta diferenta.

Altminteri, 99% dintre cei care comenteaza realitatea zilei sunt de acord ca Marea Unire din 1918 a fost o opera benefica pentru România si ca cei care au înfaptuit-o au fost lideri locuiti de viziune. Cu greu am gasi pe cineva care sa nu fie de acord ca, astazi, situatia nu mai este, nici pe departe, aceeasi. Doar ca nimeni nu va spune de ce: pentru ca atunci exista un respect intrinsec fata de institutia Statului, care era intruchipata, servita si imbogatita de institutia Casei Regale si nu ipotecata tranzactiilor politice. Fiindca atunci exista o diferenta intre un sef de Stat si un sef de partid, de Parlament sau de Guvern. Fiindca atunci etica insemna ceva, tinerea cuvântului dat era o performata care „nelinistea“, iar spiritul de raspundere si generozitatea erau un fel de mortar aflat intre caramizile institutiilor. Chiar daca ele, institutiile, nu erau la momentul 1918 atât de democratice precum astazi.

Echivocul, lipsa limpezimii institutionale si lipsa de complementaritate a institutiilor creaza vulnerabilitate in realitatea româneasca acum, la 91 de ani de la Marea Unire. In decembrie 1989, in timp ce comunismul se prabusea cu varsare de sânge, Biblioteca lui Carol I, care însemna exact legamânt european si constiinta de sine a României, era mistuita in flacari. Ca si cum cineva facea cu ochiul catre istorie si comenta pisicher: democratie da, identitate si institutii, nu!

In ultimii 20 de ani, anticomunismul a supravietuit comunismului, tot asa cum anti-monarhismul a aparut dupa ce a disparut monarhia. Spirite alese ignora sau dispretuiesc regalitatea din România, dar vor sa stearga urmele dictaturii comuniste din mintile noastre. Ei doresc democratie si libertate, în timp ce Statul si coerenta institutionala nu le spune mare lucru.

Daca institutiile ar fi puternice, respectate de cei care le servesc si coerente, atunci coruptia ar scadea. Institutia nu are cum sa functioneze, daca cel care o serveste este talentat si inconsecvent, erudit si iresponsabil sau clarvazator si imoral. Aceste pete de culoare sunt posibile la nivel individual, nu insa si la nivel institutional.

În lumea euro-atlantica, interactiunea dintre clasa politica, oamenii de afaceri si mass-media este libera si inevitabila. Dar daca ea se manifesta într-un climat în care etica institutionala este dispretuita sau ignorata, atunci interactiunea devine un fel de mâl, în loc sa fie un mediu proteic al ideilor si libertatilor.

Este de înteles ca oamenii politici nu au cum sa se simta tentati sa rezolve chestiunile fundamentale ale natiunii, fiindca temele solide sunt întotdeauna pe termen lung, iar ei sunt alesi pe patru ani. Tot ce este fundamental este de lunga durata. Dar atunci, diferentierea între omul de Stat si omul politic, între valorile si ritualurile statalitatii si virtutile democratice, diferenta între leadership-ul statal si cel politic ar trebui sa fie întelese, mai ales de catre cei inteligenti si eruditi.

Continua sa nu se faca o legatura între inlocuirea monarhiei cu republica si impunerea totala a comunismului la 30 decembrie 1947 si evenimentul cel mai grav al acelei zile: injunghierea Statului român si înlocuirea lui cu o grupare de indivizi care raspundeau comandamentelor altcuiva. Diferenta dintre instalarea comunismului si sfarâmarea statalitatii unei natiuni este echivalenta cu diferenta dintre consfiscarea si incendierea unei case.

Nu toate dictaturile au sfarâmat institutiile existente înaintea instalarii lor. Unele dictaturi, dimpotriva, au întarit institutiile ingrijorator de mult. Comunismul în varianta româneasca a facut praf fibra statalitatii si a îngenuncheat complet establishment-ul. Iar instinctul binelui si uneori chiar bunul-simt s-au pierdut, ca practica publica. De aceea noi, cei de dupa 91 de ani de la Marea Unire, putem face critici fulminante impotriva badaraniei, coruptiei si apucaturilor staliniste din spatiul public românesc al anului 2009, dar nu ne pasa ca în Sala Tronului din Palatul Regal se organizeaza chermeze, petreceri si defilee de moda.

Faptul ca institutiile publice din capitala nu se mai afla aproape niciuna în cladirile lor traditionale nu este un semn de modernism, nici de pragmatism. Este o confuzie strategica, o slabiciune identitara. Institutiile si relatiile dintre ele au nevoie sa fie recladite nu numai la propriu, ci si la figurat. Iar apoi, ele au nevoie sa fie respectate.

Casa Regala este astazi, la 91 de ani de la Marea Unire, aproape de masa profunda a societatii românesti. Si aceasta pentru ca exista o legatura între regalitate si institutii, între regalitate si statalitate, între regalitate si natiune. La 143 de ani de la crearea ei, in ochii majoritatii românilor, Casa Regala înseamna ceva, în timp ce Statul român este, conform unui sondaj european, pe unul dintre ultimele locuri la eficacitate si relevanta. Armata si Biserica se bucura de încrederea a 80-90% dintre români, dar acest lucru este si pentru ca institutiile publice nu sunt respectate de cei care le servesc.

Unii contemporani considera ca lumea viitorului globalizat va depinde de tehnologie, institutii si valori. Un motiv în plus sa urmarim, de aici încolo, evolutia institutiei publice, nu a destinului individual al liderului politic. România, în ultimele doua decenii, a experimentat un bolnavicios exercitiu de admiratie sau ura fata de indivizi politici, în loc sa incurajeze structura europeana a institutiilor si comportamentul politic în spatiul public.

Nevoia de a fi flatat, ca si ura, vanitatea si intriga marunta sunt creatoare de emotii, nu de institutii. Ele sunt limbajul indecent al „privatului“ care a napadit „publicul“. Acum 91 de ani, Marea Unire s-a facut cu viziune, nu cu cinism primitiv. Ea s-a înfaptuit cu strategii si institutii, nu cu umori, dispret si gelozie personala.

Invatatura lasata de Ferdinand si Maria, de oamenii politici ai începutului de secol XX sau de românii care au murit cu sutele de mii în primul razboi mondial este ca institutiile si valorile libertatii sunt singurele care conteaza, în gravele momente istorice, ca si în norocoasele momente istorice.

Regina Elena a servit in mod exemplar România si Familia Regala, precum si idealurile demne ale Europei care isi aduce prea putin aminte de ea.

Las cuvântul Principesei mostenitoare, iubita ei nepoata, pentru a va infatisa portretul acestei minunate Regine a României:

AMAMA

Text de ASR Principesa Margareta a României

Surorile mele si cu mine îi spuneam „Amama“, un nume frumos care, pe lânga faptul ca înseamna bunica, destainuie un înteles spiritual profund, venit din rezonanta apropiata de cea a latinului „anima“, care înseamna suflet. Mai mult decât atât, Regina Elena a avut o mare credinta despre care spunea ca îi aduce putere si – astazi îmi dau seama – un important lucru, întelepciune. De fapt, când eram mica, nu puteam pronunta „Amama“ si de aceea o strigam „Ama“.

Bunica mea, Regina Elena, a fost ghidul meu spiritual, mentorul, steaua calauzitoare. Ea m-a învatat multe despre viata, mi-a deschis ochii catre tot ce este frumos si bun pe lume; mi-a aratat ceea ce este urât sau primejdios, dar m-a lasat sa învat din propriile mele greseli. Regina-mama a fost un îndrumator plin de tact, nu pentru ca dadea sfaturi, ci pentru ca încarna adevarata întelepciune care spune ca trebuie sa înveti din propriile greseli pentru a te forma, ca om.

Mergeam adesea în caminul ei minunat, Vila Sparta, aproape de Florenta. Am mers acolo în vacanta de câte ori a fost posibil si am petrecut câteva luni atunci când parintii mei s-au mutat din Anglia în Elvetia si erau în cautarea unei case de închiriat.

Când eram mici, ea ne citea nu doar carti pentru copii, ci si din scriitorii clasici, pe care îi cunostea bine. Amama a fost o femeie cu adevarat erudita, care stia multe despre artele plastice, muzica si literatura. De aceea, cercul ei de prieteni numara artisti dramatici, scriitori, sculptori, poeti si muzicieni, ca si o multime de oameni cu talent special, bijutieri, arhitecti de gradini ori specialisti în flori si plante. Adesea ne lua cu ea la întâlnirile cu acesti oameni fascinanti, învatându-ne astfel profunda frumusete spirituala pe care viata o ascunde si care uneori nu este lesne de vazut, dar care exista pentru a fi simtita si traita. O mare favoare era când ne ducea sa vedem minunile Florentei: statuile celebre ale lui Michelangelo si Benvenuto Cellini, galeriile Uffizi, picturile lui Rafael, Piero della Francesca, Domul, gradinile Bobboli. Ceea ce în mod obisnuit ar fi putut fi plictisitor pentru copii devenea o aventura, în prezenta ei, acolo, în chip de ghid, explicându-ne ce se gasea îndaratul fiecarei capodopere care îti taia rasuflarea. Povestea mea favorita a fost aceea a lui Benvenuto Celllini, care a aruncat în cuptor toate uneltele si vasele din bucatarie, de cupru si cositor, tigai si vase, fiindca nu a avut suficient material sa desavârseasca statuia lui Perseus. Mai târziu, acasa, ea ne citea fabulele grecesti, despre cum Perseus a ucis pe Medusa. Aceasta facea excursiile noastre mult mai interesante.

Când am crescut mai mare si am mers la internatul din Anglia, venea la Londra si ma ducea la teatru, cinema si concerte. Am vazut piesa Agathei Christie „Cursa de soareci“ de cel putin de trei ori împreuna cu ea, ca si filmul „Ben Hur“. Am mers, de asemenea, la muzeul de ceara Madame Tussaud, ca si la Planetarium, unde am învatat despre stele si planete.

Întotdeauna si-a gasit timp sa ne învete, cu rabdare iubitoare, când împrejurarile erau dure sau dificile si, dintr-o data, totul devenea mai limpede în prezenta ei. Desi nu a fost ocolita de suferinta, ea nu s-a lasat niciodata napadita de amaraciune, o calitatea pe care fiul ei, tatal meu, a mostenit-o. Totodata, rolul pe care l-a avut în familie, ajutându-si fiul, Regele Mihai, sa-si pastreze buna judecata în momente dificile a fost una dintre cele mai importante comori pe care tatal meu le-a avut în zilele acelea. De aceea, prezenta ei lângâ rege nu poate fi suficient apreciata în cuvinte.

Simtul umorului a fost o alta importanta parte a caracterului bunicii mele si aceasta a fost una dintre armele secrete ale ei si ale tatei. Avea un minunat simt al umorului si îmi aduc aminte cu duiosie ca adesea aproape lesinam de râs. Am crezut ca bunica mea era perfecta, dar ea râdea si spunea „o, nu, draga mea, nu sunt deloc perfecta“! Îmi vorbea despre defectele ei, de exemplu ca se enerva în anumite situatii si gasea dificil sa stea calma, sa suporte si spunea verde în fata când vedea ceva urât; de aceea considera ca era adeseori prea critica la adresa oamenilor. Am stat la ea un an întreg, dupa ce am terminat scoala, dar în tot acest timp, chiar daca aveam conceptiile unei adolescente, purtându-ma dificil uneori si facând obraznicii specifice acelei vârste, Regina Elena nu a fost severa cu mine decât de doua ori. Atunci s-a purtat ferm, iar eu am tinut minte acea lectie.

Ca Regina a României, ea a fost curajoasa si si-a pastrat aceasta calitate chiar dupa ce a suportat exilul de atâtea ori, împrejurari care ar fi sfarâmat o femeie mai putin hotarâta sau cu mai putina forta spirituala. Chiar în timpul razboiului, când s-a confruntat cu nazismul în încercarea de a ajuta pe evrei, ea a aratat o tarie de caracter de neclintit, urmarind ceea ce stia ca este drept si bun, în timp ce reusea sa pastreze mereu o prezenta demna. Implicarea sa în salvarea atâtor vieti de oameni de credinta iudaica, în timpul dictaturii lui Ion Antonescu, a fost recunoscuta formal prin numirea ei postmortem, de catre Yad Vashem, ca „Drept între popoare“.

Amama a fost frumoasa fizic, o frumusete care era manifestarea frumusetii sale interioare, a frumusetii spirituale si a profundei ei demnitati. Ochii ei aveau o culoare speciala, dificil de descris, poate albastru deschis, poate mai degraba aquamarine sau verde pal. Oamenii frumosi pot fi intimidanti sau dificil de apropiat, dar nu si ea. Unul dintre multele lucruri pe care Amama mi le-a spus a fost sa nu îmi fie frica sa-mi arat afectiunea sau sa sa-mi pese de anumite lucruri. Ea stia cum sa-si apropie oamenii si sa le arate afectiune în într-un mod gratios si sincer, indiferent de cine erau acei oameni, ori de culoarea lor. A fost cu adevarat frumoasa, în trasaturi si în firea ei si nu a fost nicidata înversunata, îndiferent de cât de multe momente teribile a trebuit sa traiasca. Amama a fost totdeauna compatimitoare si s-a uitat la ceea ce era bun în oameni, crezând ca  toti oamenii au în ei calitati. Ea a dat oamenilor o sansa – aceea a nevinovatiei, a inocentei.

A avut un gust desavârsit în decorarea casei si îi placea sa mute lucrurile dintr-un loc într-altul, dând înfatisari diferite unei camere. Iubea plantele si în placea sa aiba buchete de flori în toate camerele, iar gradina ei de la Vila Sparta era legendara. Vila Sprta nu a fost doar o casa, a fost o întreaga lume.

Regina Elena era foarte eleganta. Nu eram întotdeauna de acord cu moda hainelor pe care ea voia ca eu sa le port si nici ei nu-i placeau întotdeauna gusturile mele din moda. Uneori, când hainele mele erau prea moderne, bunica spunea: „Nu pot sa spun ca admir asta foarte mult“! Amama, în mod special, a fost împotriva atunci când am lasat sa-mi creasca parul lung. I se parea ca arata neîngrijit, dar aceasta se întâmpla în anii ’70, când toata lumea avea parul lung.

Amama a fost o femeie inteligenta. Ea a fost cea care m-a încurajat sa merg la universitate, desi nu a spus niciodata „trebuie sa faci acest lucru“. Era prea subtila pentru asa ceva. În schimb, m-a prezentat unor oameni interesanti si mi-a facut cunoscute idei valoroase pâna când am ajuns singura la concluzia ca, daca voiam sa fac ceva care sa merite în viata, sa urmez o cariera, atunci aveam nevoie sa studiez. Prin ea am întâlnit pe Harold Acton, Freyua Sark, Bernard Berenson si pe notoria Violet Trefusis, oameni cu o exceptionala aura si cultura, celebritati din trecute vremuri de eleganta si gratie.

Pentru mine, Regina Elena va ramâne iubita mea Amama, pe care am iubit-o si care m-a iubit. Îmi amintesc multe lucruri despre aceasta minunata femeie, dar mai presus de toate îi voi multumi pentru faptul ca ea a crezut ca este posibil, precum în vorbele lui William Blake,

„Sa vezi o lume într-un fir de nisip,
Si un rai într-o floare salbatica,
Sa tii nemarginirea în palma mâinii tale
Si vecia într-o ora“.

Articol de Gheorghe Miron, aparut joi 26 noiembrie in cotidianul “Ziua de Vest”

Alteţa Sa Regală Principele Radu al României şi-a lansat, miercuri, 25 noiembrie, de la ora 17, la Sala Londra a Hotelului Timişoara, trei cărţi:  „Principele Radu, un destin”, autori Vladimir Creţulescu şi Corina Murafa, prezentată de către Lia Lucia Epure, directorul publicaţiilor ZIUA de Vest şi Focus Vest, „Coroana Română”, o lucrare despre Familia Regală a României, şi „Altfel”, apărută la Editura Polirom, scrisă de Principele Radu, în colaborare cu Nicolae Drăguşin şi prezentată de prof. univ. dr. Nicolae Ţăran.

“Această carte, “Principele Radu, un destin”, este o poveste foarte frumoasă. În toate tipurile de comunicare, povestea este cea care are succes. Atunci când avem o poveste despre un om sau familie sau despre o ţară, viaţa noastră este alta, fiindcă primim informaţiile din firul poveştii, cu care am fost învăţaţi încă din copilărie. Am citit-o cu mare drag, nu am putut să o las din mână”, a spus Lia Lucia Epure.

Volumul  “Altfel” conţine cinci capitole – Generaţia a cincea, Cercul naţional, Cercul European, Cercul Mondial şi al cincilea capitol, unde se vorbeşte despre intersecţia celor cinci cercuri. “Această structură a cărţii, mai ales quintesenţa, cea de-a cincea esenţă, ultimul capitol, este cea mai importantă, reflectă o cultură politică specifică şi nu face obiectul dezbaterii publice şi nu reprezintă o componentă educaţională a tinerei generaţii”, a spus prof. Nicolae Ţăran.

Principele Radu a ţinut să spună că toate cele  trei cărţi sunt pledoarii pentru valori pe care Casa Regală nu va înceta niciodată să le promoveze: generozitatea, puterea exemplului personal, spiritul de răspundere şi loialitatea. Familia Regală nu este o parte a societăţii civile, nu este o organizaţie, nici instituţie în sensul obişnuit al cuvântului şi nici companie privată. Ea este o alcătuire de esenţe foarte greu de definit şi care este necesară pentru că încarnează în cel mai biologic şi mai profund fel statul român. Acesta nu se va disloca niciodată de rădăcina comună pe care o are cu familia regală. Orice lucru legat de statalitatea românească, fie în administraţie sau valori, nu va putea fi niciodată dezlegată de comuniunea aproape biologică pe care o are cu familia regală. De aceea, toate cele trei cărţi vorbesc de stat şi naţiune în felul lor.

Prof. univ. dr. Ioan Talpoş, rectorul Universităţii de Vest Timişoara, a ţinut să amintească faptul că Principele Radu a scris până acum 18 cărţi. “Trei dintre acestea am avut privilegiul să fie prezentate, acum, chiar de cel care le-a scris”, a spus rectorul. De asemenea, profesorul Talpoş i-a dăruit principelui o casetă cu efigiile  tuturor regilor României, începând din 1881 până în 1947, adică a şase regi. Este vorba de Regele Carol I, Regele Ferdinard, Regele Carol al II lea, Regina Maria, Regina Elisabeta şi Regele Mihai I al României.

Alteta Sa Regala Principele Radu al României a sustinut astazi in fata unui numar impresionant de studenti prima prelegere dintr-o serie de astfel de evenimente ce vor fi gazduite de Aula Magna “Ioan Curea” a Universitatii de Vest. Tema conferintei a fost “Democratia si institutionalismul”.

Cu mare bucurie am asistat la aceasta prelegere, prin care Alteta Sa Regala a familiarizat tinerii cu termeni ca democratie, libertate, liberalism sau leadership. Principele Radu a introdus in ecuatia discursului initial definitiile date de prestigioase dictionare terminologiei cu care avea sa se jongleze. Poate spre uimirea unora, dar nu trebuie sa uitam ca orice lucrare stiintifica care se respecta introduce cititorul in tema, iar recursul la definitii este calea fireasca de urmat.

Dupa aceasta introducere atat de necesara, au urmat exemplificarile care au dat substanta discursului. Institutionalismul, cuvântul-cheie al prelegerii Altetei Sale Regale, a fost explicitat cu mare rafinament, iar studentilor le-au fost indicate anumite adevaruri istorice, prin care s-a demonstrat ca o perioada nefasta din punct de vedere istoric poate sa aiba repercusiuni tragice asupra intregii societati.

Imaginea ca ceea ce au construit strabunicii este distrus de urmasi si ciclicitatea acestui fenomen sunt lucruri care sperie. Dar sa nu uitam, ca in ciuda acestor triste realitati (daca ne gândim doar ca ceea ce s-a construit sub cârmuirea Casei Regale a României a fost naruit de un sistem totalitar) speranta triumfa mereu. Regimul totalitar nu a reusit sa stearga memoria intregii societati, partile neatinse de cancerul rosu au putut fi recuperate imediat dupa 1989.

A urmat apoi, dialogul dintre Alteta Sa Regala si studentii din Aula Magna, iar punctul de pornire a fost provocarea propusa de Alteta Sa: enumerarea a trei elemente nocive existente in societatea româneasca. Trebuie sa recunosc, la inceput mi-a fost teama ca tinerii mei studenti vor fi timorati sau emotionati si va urma o pauza lunga. Era firesc sa identificam emotie in vocile acestor, fiind un lucru firesc, care nu avea sa ascunda decat buna-crestere. Temerea mea avea sa fie imediat spulberata de cele 13 idei, intrebari sau opinii adunate de Principele Radu de la studenti. S-a vorbit despre spiritul civic, despre ideea de confiscare a valorilor, despre respect sau despre mitul Mioritei. Argumentele si naturaletea cu care studentii au intrat in dialog m-au umplut de speranta, caci elitele se formeaza cu greu si in spirit critic.

Astfel de dialoguri sunt punctul de pornire in formarea tânarului care tinde sa paseasca in sfera elitei din tara a carui cetatean este. Alteta Sa Regala Principele Radu si-a notat cu mare atentie observatiile celor din auditoriu, iar apoi si-a demonstrat maiestria prin care a reusit sa raspunda profund problemelor ridicate de catre studenti. Ca un dascal desavârsit, Principele Radu a punctat anumite raspunsuri prin exemple graitoare. Atunci cand vorbeste despre memoria unei societati, Principele Radu ne trimite la exemplul Jose Carreras, caruia i-a fost administrat un procedeu nou (la vremea respectiva) de tratare a leucemiei acute. Maduva prelevata de la bolnav si injectata in sânge a reintrat in matca. Memoria unei societati, poate fi recuperata, iar ceea ce au incercat altii sa distruga reinvie miraculos. Important este sa ne dorim sa traim intr-o alta societate, bazata pe reguli si norme ce sunt si puse in viata in cazul incalcarii lor, iar daca acesta este dezideratul nostru, vital este sa incepem prin exemplul personal. Cred ca in acest aspect sta sansa noastra.

Familia Regala ne-a demonstrat mereu ca prin toate actiunile au servit intereselor României. Sa le urmam exemplul!

Drd. Alexandru Jadaneant, M.E.S.
Preparator universitar
Avocat

http://jadaneant.blogspot.com

Alteţă Regală,

Am revenit din Aula Magna pe “micul meu domeniu”, în Lectoratul Italian TERESA FERRO, la etajul V, cu aceeaşi convingere, ca la începutiul lunii septembrie, că – din nefericire – poporul nostru a mai risipit o mare şansă de a se smulge din mocirla înveninată rămasă după anii lungi şi grei de comunizare. Alta era atmosfera, dacă Alteţa Voastră ar fi continuat lupta electorală, în pofida “mărăcinilor toxici” care nu doreau să vă avem ca punct de reper. Să dea Dumnezeu ca, peste patru ani şi jumătate, lucrurile să fie mult mai aproape de normalitate, iar România să reintre în matca tradiţiilor sale salvatoare.

Voi participa cu acelaşi entuziasm şi la următoarele prelegeri, convingând şi alţi colegi şi, mai cu seamă, învăţăcei să o facă. Am multă putere de persuasiune, un motiv în plus pentru a-i mulţumi mereu bunului Dumnezeu că m-a dăruit şi cu câteva haruri însemnate, nu numai cu neajunsuri, cum este firesc să fie, de altfel.

Nădăjduiesc să puteţi fi cu noi în 15 mai 2010, de ZIUA LATINITĂŢII, când voi organiza a treia mare întâlnire internaţională dedicată redobândirii conştiinţei de sine a tuturor românilor.

Între 7-21 mai 2008, am organizat Expoziţia ISTROROMÂNII IERI ŞI AZI, adusă de la Trieste de către prietenul Dott. Ervino Curtis, la vernisaj izbutind să aduc şi doi leaderi istroromâni. Apoi, au revenit peste 40 de istroromâni, la Timişoara în iulie, şi, la Sibiu, în septembrie 2008.

În 15-16 mai 2009, am organizat Simposionul internaţional AROMÂNII – IERI ŞI AZI.

În 15-16 mai 2010, vă invităm la Simposionul internaţional MEGLENOROMÂNII – IERI ŞI AZI, la care vor fi cu noi reprezentanţi ai întregii diaspore. Vom face şi o dezbatere ştiinţifică LIMBĂ ŞI DIALECT, spre a spulbera manipulările primejdioase finanţate de neprieteni.

Vă aşteptăm Alteţă împreună cu Alteţa Sa Principesa Margareta, în luna florilor, deoarece rozele continuă să înflorească apolitic la Timişoara. Marile hoţii electorale nu au ocolit nici judeţul nostru în 22 noiembrie a.c., au fost concretizate inclusiv în Timişoara. Va trebui să ne organizăm şi să reuşim ca excursioniştii plurivotanţi să fie fotografiaţi şi filmaţi, iar apoi să se facă cercetări în chiar localitatea lor de rezidenţă, unde precis vor fi votat la orele dimineţii. (…)

Doamne, nu-i părăsi pe români, deşi sunt plini de păcate!

Cu aleasă gratitudine,

Viorica Bălteanu, Timisoara

Invitat de Senatul Universitatii de Vest, cu amabilitatea si sprijinul rectorului, profesorul Ioan Talpos, voi sustine in fata studentilor de la diferite facultati prelegerea “Democratie si institutionalism”. Va fi prima dintr-o serie de patru prelegeri pe care doresc sa le prezint in fata studentilor din diferite centre universitare, vorbind despre patru aspecte importante si contradictorii ale lumii de astazi: democratia, libertatea, securitatea nationala si dezvoltarea. Prelegerile vor fi de fiecare data urmate de un colocviu, pentru schimburi directe de idei cu studentii.

Sper ca, in timp, mai multe universitati importante din tara sa-si deschida portile unei astfel de initiative. Este cât se poate de bine ca studentii sa auda, la ei in amfiteatru, lucruri care se spun de regula de la marile tribune ale societatii europene sau americane. Printre cele 300 de conferinte pe care le-am tinut in România si in lume, in ultimii opt ani, unele au avut loc la Chatham House, la Londra, la IFRI (Institutul Francez de Relatii Internationale), la Paris, la Parlamentul din Helsinki, la Universitatea de Aparare din Washington DC sau la Oxford.

In a doua parte a zilei, voi prezenta volumele “Coroana Româna”, “Altfel” si “Principele Radu, un destin” publicului timisorean. Va fi prima lansare a acestor volume in afara Bucurestiului. Evenimentul va avea loc la ora 17, la sala de conferinte a hotelului Timisoara.

In cursul dupa-amiezii voi avea, de asemenea, câteva intâlniri cu jurnalisti, oameni de arta si studenti timisoreni.

Un stralucit om de Stat si slujitor exemplar al ideii de institutionalism, Abraham Lincoln, spunea astfel:

„Nu poti avea belsug descurajând chibzuinta,
Nu poti sa-i intaresti pe cei slabi slabind pe cei puternici,
Nu-i poti ajuta pe salariati in dauna celor ce-i platesc,
Nu poti propovadui intelegerea intre oameni incurajând lupta de clasa
Nu poti evita buclucurile cheltuind mai mult decât câstigi,
Nu poti ajuta cu adevarat pe cei pentru care faci mereu ceea ce ar
trebui ei insisi sa faca“.

Din anul 1990 încoace, odata la patru ani s-au pus în miscare forte care au pretins, în diferite forme, ca vor schimba România. Desigur, libertatile au progresat dar, în timp, democratia s-a inhibat, fiindca respectul fata de institutii, profesionalism si valori s-a manifestat foarte rar.

Democratia a fost redusa la o lupta permanenta pentru putere, în care adesea cetateni români au fost asmutiti împotriva altor cetateni români sau împotriva propriilor institutii si simboluri.  Speranta a fost mentinuta timp de 20 de ani de o sursa negativa: am urât pe cei dinaintea noastra, i-am negat pe cei dinaintea noastra si i-am facut vinovati de tot ce nu ne puteam noi asuma.

Acum 20 de ani nu am tânjit numai dupa libertate si democratie, dar si dupa lege, adevar si dreptate, corectitudine, respect si demnitate. Nu toate acestea au fost dobândite cu adevarat. Unde suntem dupa 20 de ani? La nivelul vietii publice:

•    Avem un Stat asezat la bunul plac al unor persoane.
•    Avem o democratie reflectata în legi care nu se respecta, în frunte cu Constitutia.
•    Avem libertate individuala, dar tot mai multe abuzuri asupra ei.
•    Avem sute de mii de oameni care nu mai au ce sa munceasca, pentru ca nu ne-am gândit la siguranta locului de munca si la constructia durabila a tarii.
•    Avem grija zilei de azi si nu prea credem în cea de mâine.
•    Nu avem institutii, lideri si valori de care sa fim mândri sau siguri.
•    Am pierdut instinctul binelui si persistam inexplicabil în aceleasi greseli.

Modul în care ne-am tratat institutiile Statului si în care ne-am comportat unii cu altii ne-a aruncat într-un cerc vicios si a ruinat adevarata dezvoltare. În toti acesti ani nu am pus mai deloc omul potrivit la locul potrivit. Politica nu a servit institutiile, ci si le-a aservit.

Într-un straniu mod democratic, oamenii vin la vot, dar votul lor nu prea conteaza, din cauza celor alesi si al sistemului din care ei provin. Aceleasi persoane fac mereu jocul puterii, prizonieri ai propriului lor cerc, substituind bunul plac eticii institutionale.

Daca vrem sa facem din România o tara a copiilor nostri, atunci avem nevoie sa punem ordine si demnitate în treburile României, sa respectam institutiile, Constitutia si legile, sa ne respectam pe noi însine, în fiecare zi, de dimineata pâna seara, chiar si atunci când nu ne priveste nimeni.

În toti acesti 20 de ani, sistemul a depins mereu, prea mult, de comportamentul si de actiunile indivizilor, de multe ori incompetenti. Mercantilismul si superficialitatea au mentinut mediocritatea în spatiul public, au instalat modele false, cu grave consecinte sociale.

Cu aproape 150 de ani în urma, Carol I a construit Statul român pe principiul profesionalismului. Institutiile moderne s-au faurit, atunci, pe temeiul calitatii profesionale si al meritului. A fost timpul unei aspiratii catre Binele Naţional. Nu este nici un secret aici. Oamenii de calitate, profesionistii nu divizeaza, nu distrug. Profesionistii inspira, construiesc si unesc. Aduc valoare breslei lor, aduc valoare epocii si tarii lor, lucrând împreuna. Profesionistul uneste, diletantul dezbina.

Nu vom putea construi Statul modern român predictibil, drept si respectat pâna când nu vom pune la temelia lui raporturi de încredere şi loialitate între institutii. La fel, în raportul dintre Stat şi cetaţean. Altfel, România va ramâne la bunul plac al individului si al grupurilor ajunse la putere.

Nu putem concepe o administratie româneasca demna în Europa fara revenirea la temeiurile noastre de viata: familia, credinta, şcoala şi educaţia, societatea civila, comunitatea de cultura, de limba, de istorie. Fara sa luam în seama sentimentul naţional simplu, generozitatea, spiritul de raspundere si încrederea în noi înşine, nu vom avea puterea de a desavârsi împreuna o societate moderna, administrata profesionist si corect.

Destinul unui popor si al natiunii nu se poate masura în alegeri si alternante la putere, ci în eliberarea potentialului fiecaruia dintre noi pentru a face ceva pentru tara. Cred ca putem face aceasta împreuna. Si sunt sigur ca împreuna, noi toti, avem un viitor!

“Sa învatam care este diferenta între:
Lucrurile importante si cele urgente.
A ajuta si a te baga peste treaba altuia.
A fi hotarât si a fi obsedat.
A asculta si a auzi.
A trai si a exista.
A spera si a astepta.
A înflori si a înmuguri.
A creste si a se maturiza.
Cunoastere si întelepciune.
A fi curajos si a fi inconstient.
A fi cumpatat si a fi zgârcit”.
(“Învata care este diferenta”, text scris de Elaine Laycock )

Daca ar fi sa masor insuficienta leadership-ului politic de astazi, ea nu s-ar afla în lipsa indivizilor talentati sau a vointei lor, a bunei-credinte, a cadrului democratic sau a libertatilor. Ceea ce le lipseste politicienilor din întreaga Europa, în mod îngrijorator, este instinctul comunicarii, generozitatea, profunzimea si respectul din partea cetatii.

Oamenii politici europeni desavârsesc democratia pe masura ce sfarâma încrederea oamenilor în institutiile lor. Ei consolideaza libertatea si prosperitatea în timp ce politizeaza pâna la satietate viata de zi cu zi. Ei încurajeaza cinismul în detrimentul iubirii si al credintei si demonetizeaza generozitatea, înlocuind-o cu sterilul pragmatism masurabil în voturi. Prea multi politicieni înlocuiesc esenta rara a privilegiului prezentei publice cu divertismentul. Atunci, diferenta dintre un politician si un fotbalist sau o soprana de coloratura devine imperceptibila. Iar aceasta afecteaza institutiile democratice, nu oamenii care le servesc. Fiindca democratia este de neînlocuit, dar aceasta nu inseamna ca nu are nevoie sa fie perfectionata.

Intreaga prezenta a Familiei Regale in tara, in ultimele doua decenii, ofera un fel complementar de leadership, în România devenita – institutional – europeana; un mod regal de a fi lider, de a avea putere nu prin bani, prin politica ori prin trusturi de presa, ci prin forta exemplului personal, prin spiritul de raspundere, prin loialitatea fata de tara, prin generozitate si prin îndeplinirea rolului de model în societate. Toate acestea nu sub semnul datoriei civice sau al vocatiei istorice, ci al unui fel peren de a reprezenta Statul si natiunea. Si, mai presus de toate, din respect pentru viata româneasca si cea europeana, în general, care nu se limiteaza, în realitate, la îngustimea tragi-comica a unora din cei care ne conduc.

Se spune ca civilizatia europeana a migrat în cursul istoriei de la est la vest si de la sud spre nord – de la Atena spre Roma, peste teritoriul Frantei de astazi înspre tarile nordului, acoperind si împlinind spatiul european care, apoi, a impulsionat dezvoltarea întregii lumi, cea de peste mari si oceane. Luând-o ca pe o observatie istorica, un rol semnificativ în dezvoltarea României l-a avut tânara dinastie româna, ce se revendica biologic din toate centrele „vitale“ europene – de la marea Mediterana la marea Nordului si de la Atlantic la izvoarele Dunarii.

Cu cinci decenii în urma, in discursul inaugural ca presedinte al Statelor Unite ale Americii, la 20 ianuarie 1961, John Fitzgerald Kennedy lansa fraza: “Nu întreba ce poate sa faca tara pentru tine – întreaba ce poti sa faci tu pentru tara”. Astazi, Kennedy, ca si Regele Mihai (doua personalitati din aceeasi generatie), poate aparea demodat. Adevarul despre rolul cetateanului în democratiile liberale a ramas, însa, acelasi. Sta în mâna locuitorulul „cetatii“ sa faca din tara lui casa unei natiuni sau sa o transforme într-o societate cu raspundere limitata.

Drumul României de la comunism la democratia liberala înseamna si o suma de paradoxuri: oameni care au trait în acelasi spatiu si timp se acuza unii pe altii de a fi existat într-un sistem pe care nu si l-au ales singuri; în acest timp, societatea este obligata sa se repare, în chip durabil, cu “mesteri autohtoni” si cu “materialul clientului”; o parte a României profunde crede ca toate relele îi vin de la democratie, iar uneori presa, politicienii si societatea civila produc haos în numele libertatii si exercita bunul plac în numele democratiei; adesea, pentru a scapa de urmele comunismului, noi folosim democratia împotriva libertatii si libertatea împotriva democratiei. În ultimii ani, tranzitia româneasca a creat cazuri hilaro-dramatice, punând în aplicare zicalele “cui pe cui se scoate” sau “hotul striga hotii”. Toate acestea nu sunt, desigur, inventate de români.

În ultimele decenii, modelul leadership-ului european s-a concentrat pe politicieni, an de an, datorita aprofundarii democratiei. Lumea europeana occidentala traieste unul din cele mai mari momente din istoria ei, în privinta dezvoltarii economice, cultivarii pacii, extinderii si nuantarii puterii soft, educatiei, diplomatiei si culturii. Dar aprofundarea democratiei a dus si la o excesiva politizare a vietii de zi cu zi. Astazi, de la Madrid, Paris si Londra, pâna la Berlin, Bucuresti si Varsovia, orice gest public este interpretat politic si orice gest care nu are relevanta politica este ignorat. Statele, organizatiile si politicienii au primit numele de “actori”, iar politica a ajuns sa înlocuiasca, asa cum spuneam mai sus, divertismentul. Aceasta s-ar putea sa fie de folos campaniilor electorale, sa fie de folos popularitatii, dar nu ajuta la îmbogatirea notiunii de lider, celei de om de stat si nici respectabilitatii si statorniciei tarii.

Puterea nu sta, în realitate, doar în mâinile politicienilor. Oameni cu putere sunt multi alti semeni ai nostri. Ignorarea puterii lor duce la o exacerbare a aparentei suprematiei politicienilor. Politica începe sa ocupe 80% din spatiile mass-mediei si politicienilor, în chip nefericit, li se atribuie raspunderile întregului leadership. Asa se ajunge la dispretuirea si criticarea lor dincolo de orice limita a imaginabilului si la lipsa de încredere si de respect fata de institutiile statului.

Cârmuirea româneasca de astazi nu face exceptie de la acest fenomen. Doar ca, în plus, ea are de facut fata unei statalitati lovite serios în deceniile trecute, saraciei, ambiguitatilor politicii deceniului trecut, slabiciunii institutiilor si lipsei oamenilor de Stat.

În timp ce societatea încearca sa se curete de comunism si de securism vazute, pe buna dreptate, ca dusmani ireductibili ai libertatii, democratiei si prosperitatii, identitatea si leadership-ul au de luptat – pe deasupra – si cu viitorul, dat fiind ca globalizarea cere o continua reaseazare, în sistemul international, a statalitatii si suveranitatii.

Experienta post-decembrista a produs noi tristeti si noi cazne Regelui Mihai, dar tot ea a reprezentat, dupa anul 2000, sansa Casei Regale din România. În anii ’90, monarhia a constituit subiect de rafuiala între oamenii politici. Ca în orice rafuiala politica, subiectul disputei nu prea conteaza.

La începutul anilor ‘90, monarhiile europene occidentale pierdusera de mult relevanta politica si reprezentau statul, în chip mai mult simbolic si ceremonial. Pe de alta parte, lumea euro-atlantica a anilor 2000 nu ar fi acceptat niciodata un sistem în care puterea politica sa fie concentrata în mâna unui singur om, precum cea, de exemplu, a regelui Ferdinand.

În fine, tot asa cum mediul euro-atlantic este putin sau deloc interesat de momentele istorice în care s-a produs o fractura identitara sau satatala a unei natiuni, tot asa statele care au jucat un rol în scoaterea României din abisul comunist sunt putin interesate de monarhie. Pentru sistemul international a fost important ca România sa se lepede de regimul ante-decembrist, nu sa faca restaurari identitare.

Aici începe relevanta Casei Regale, astazi. Daca leadership-ul politic românesc nu ar cunoaste astazi anumite deficiente, daca România ar avea douazeci de mii de euro pe cap de locuitor si daca ar functiona ca o masinarie perfecta, Casa Regala nu ar avea o prea mare relevanta, indiferent de viziunea, legamântul sau talentele ei. Faptul ca familia noastra are un rol de jucat în România de astazi nu se datoreaza, asadar, nici simpatiei oamenilor politici fata de monarhie, nici nelinistii tarilor lumii fata de continuitatea statala sau identitatea noastra.

A început sa fie limpede, însa, o manifestare a instinctului binelui national la români, chiar daca ei nu îl numesc astfel. Acest instinct a trecut prin epoci si culturi, prin mode si sisteme, s-a strecurat miraculos printre tradari si distrugeri, prin fantezii institutionale si democratii originale si a re-aparut, surprinzator, la indivizi sau generatii care nici macar nu stiau ca el exista.

Oamenii au o nevoie telurica de a purta un nume. Societatea are instinct, nu numai nevoi. Democratia si libertatea, alaturi de curcubeul lor de valori împartasite nu cred ca pot exista fara valorile statorniciei: puterea exemplului personal, loialitatea, generozitatea, spiritul de raspundere, rolul de model.

În plus, daca vom coborî de la înaltimea metaforelor pe solul pragmatismului, vom vedea ca institutia, pentru a putea lucra, nu are nevoie numai de regulamente, ci si de oameni care sa le respecte. Pentru a putea domni legea, este nevoie de oameni care sa aiba impresia ca domnia legii este necesara.

Lumea europeana de mâine nu are nevoie de tari prospere si predictibile, în vest si de cazuri de “democratura” în est. Uniunea Europeana are nevoie sa construiasca o paradigma noua pentru sistemul international, dovedind ca statul-natiune, inventat tot de Europa acum trei sute de ani, poate avea un urmas în sistem. Pentru aceasta, tarile din estul european recuperat politic si sistemic trebuie sa devina o sursa de energie si de inspiratie, nu o greutate pe umerii occidentului.

Tot Kennedy, un democrat convins, nu s-a sfiit sa vorbeasca despre excesele puterii în democratie. El spunea, in discursul tinut la Amherst College, în ziua de 26 octombrie 1963: „Când puterea îndreapta omul catre aroganta, poezia îi aminteste despre limitele umane. Când puterea îi îngusteaza orizontul preocuparilor, poezia aminteste omului despre bogatiile si diversitatea existentei lui. Când puterea corupe, poezia curata. Pentru ca arta statorniceste adevarurile de baza ale omului care trebuie sa serveasca drept fundament al judecatii noastre“.

În România de astazi, în multe cazuri, puterea politica îndreapta omul catre aroganta, îi îngusteaza orizontul preocuparilor si îl corupe. Acest lucru nu a încetat sa fie adevarat, din 1989 încoace. Nu stiu precis la care „poezie“ se referea Kennedy, dar stiu ca în tara noastra de astazi, regalitatea este un antidot la chiriasii veleitari ai istoriei si la aventurierii politici.

Daca gasim timp si resurse sa fim înca, în anul 2009, o pepiniera de lideri „originali“ si impredictibili, putem sa gasim timp sa deschidem ochii în fata principiilor si valorilor celor care ne-au facut neamul cu o picatura mai demn.

DAN DUDA,

Pasiune și inovație la Harvard: formarea vaselor de sânge în tumori

Scris de MedicaAcademica November – 17 – 2009

Revista noastră găzduiește un amplu material cu tânărul medic Dan Duda, nimeni altul decât fratele Alteţei Sale Regale Principele Radu al României. Prin activitatea sa bogată în domeniul cercetării medicale pe care o desfăşoară dincolo de Ocean, românul Dan Duda participă la decodificarea celor mai ascunse secrete ale unei boli ce înspăimîntă 
astăzi omenirea: cancerul.

Mentorul, lider mondial

Mentorul meu din Japonia, profesorul Makoto Sunamura m-a susţinut extraordinar şi am rămas în legături destul de strânse şi acum. Rezultatele obţinute ca doctorand în Japonia mi‑au permis să acced la un post în SUA, un lucru pe care mi l-am dorit dintotdeauna. Domeniul meu de cercetare, şi anume, apariţia de noi vase de sânge în tumori şi atacarea lor în scopuri terapeutice – este unul foarte “popular” în numeroase laboratoare de la Harvard Medical School.

Am fost invitat să susţin cinci interviuri acolo şi am ales laboratorul în care sunt şi acum, după mai bine de opt ani. Deci am ales bine! Au fost mulţi colegi, pentru că mereu am lucrat cu echipe foarte sudate. În mare parte este meritul directorului laboratorului, profesorul Rakesh Jain, un recunoscut lider mondial în cercetarea în cancer. El m-a susţinut mereu.

Mesaj către tinerii cercetători

Mesajul meu pentru tinerii interesați de cercetare este să fie optimişti şi deschişi la nou. Nimic nu e imposibil dacă există disponibilitate la efort susţinut, rigoare, creativitate şi profesionalism. Toate se pot însuşi, nu sunt neapărat talente native. Știu că sună ca un şablon, dar asta e, în esenţă, ceea ce este necesar.

Din părinţi medici

Ambii mei părinţi au fost medici şi au excelat în domeniile lor. După stagiile obligatorii, tata a urmat o carieră pur academică şi a fost profesor de Medicină Socială la Universitatea “Gr. T. Popa” din Iaşi şi director al Institutului de Sănătate Publică din oraş. Mama a fost medic specialist in bacteriologie. Îmi amintesc incredibila dedicație a părinților mei pentru profesie și generozitatea față de studenți și pacienți, care mi-au fost transmise și mie. Și, bineînțeles am fost marcat de pierderea prematură a tatălui meu. Am avut marea șansă de-a avea personalități formidabile atât în familie cât şi printre cei apropiaţi, ceea ce mi-a influenţat mult formarea mea ca om şi ca medic.

Faptul că eu am urmat facultatea de medicină a fost, în mare parte meritul părinților mei. Eu am cochetat, pe rând, cu ideea de a merge spre arhitectură sau artă dramatică, dar în cele din urmă am urmat calea profesională pe care au ales-o şi părinţii mei– medicină. Şi mă felicit în fiecare zi pentru asta! Da, am absolvit Facultatea de Medicină Stomatologică din Iaşi în 1993 şi am practicat stomatologia patru ani. Am făcut un an de stagiu la Spitalul Universitar din Iaşi, apoi un an am fost medic într‑un mic oraş de lângă Iaşi, Hârlău. Ulterior am intrat prin concurs ca preparator universitar şi medic rezident în Stomatologie Generală tot la Universitatea din Iaşi, unde am stat doi ani, până la plecarea din ţară în 1997. Au fost multe lucruri pozitive în timpul studiilor şi după absolvire. Am avut profesori excelenţi şi colegi din multe ţări (eram 25 de români în an şi peste 200 de studenţi străini). Anii aceia au însemnat mult pentru mine!

Doctorat în Japonia

Am ajuns în SUA după ce mi‑am luat doctoratul în Ştiinţe Medicale, mai exact în Chirurgie Gastrointestinală, la Universitatea Tohoku din Japonia. Asta a fost posibil deoarece am primit o bursă de studii din partea Guvernului Japoniei.
Îi datorez asta, în mare masură, prietenului meu, dr. Lozonschi, care acum e profesor de chirurgie cardio-vasculară la Universitatea din Madison, Wisconsin. El lucra acolo ca intern şi mi-a trimis informații despre bursele guvernamentale japoneze. Am aplicat pentru una şi am obţinut-o în vara anului 1997. Am avut acolo o şedere extrem de plăcută şi productivă, publicând peste 10 lucrări în cei trei ani şi jumătate de până la absolvire.

Un rol foarte important l-au jucat interesul crescut pentru cercetare al celor din Departamentul de Chirurgie, nivelul de finanţare ridicat şi, mai ales, colaboratorii excepţionali. În 2001 am avut mai multe oferte să continui studiile post-doctorale pe continentul nord-american, și am ales Bostonul, datorită tradiţiei universitare şi posibilităţilor de progres. SUA e o ţară unică din multe puncte de vedere. Energia şi potenţialul uman, organizarea, posibilităţile financiare şi infrastructura din cercetare, suportul guvernamental, experienţa, ambiţia şi tenacitatea sunt foarte greu de egalat, chiar în ţări din vestul Europei. Am fost intimidat la început, dar mai apoi am recunoscut oportunităţile uriaşe şi am făcut tot ce-am putut pentru a le valorifica. Desigur, nu totul e perfect, ba chiar sunt deficienţe în multe aspecte ale vieţii de aici. Totul trebuie pus în balanţă, nu cred că există un loc perfect.

Primul congres

Toate congresele au fost importante pentru mine, fiind oarecum la început de carieră. Cel mai important a fost, probabil, cel de-al 100-lea Congres al Asociaţiei Americane de Cercetare a Cancerului, de anul acesta, de la Denver, unde am fost invitat să prezint o lucrare în plen, care a descris noi modalităţi de a trata şi a evalua rezultatul în tumorile de creier. Dar ţin minte şi acum, cu emoţie, primul congres de gastroenterologie şi chirurgie la care am prezentat o lucrare, în 1998, la Tokyo, în faţa experţilor japonezi şi americani reuniţi.

Trăim o perioadă cu adevărat revoluţionară pentru cercetarea în cancer. Noi agenţi şi noi căi de‑a ataca tumorile apar cu o frecvenţă nemaîntîlnită în trecut. Drumul până la tratarea curativă a cancerului rămâne lung, dar e într-adevăr entuziasmant să lucrezi într-un domeniu care, pur şi simplu, a “explodat” în ultimii 10 ani.

Tumora, un adevărat organ

Încă din timpul studiilor doctorale am fost pasionat de procesul de formare al vaselor de sânge în neoplasme. Tumora malignă e un adevărat organ şi nu doar o aglomerare de celule neoplazice care proliferează necontrolat: au un sistem vascular, o matrice formată din fibre, numeroase celule derivate, fie din ţesuturile adiacente, fie provenind din circulaţia sangvină, cum sunt celulele imune. Toate acestea joacă roluri foarte importante în creşterea tumorii şi răspândirea celulelor maligne în alte organe, fie prin circulaţia sangvină, fie prin cea limfatică.

Un proiect pe care l-am continuat în toţi aceşti ani este atacarea sau modificarea vaselor de sânge din tumori pentru a le opri creşterea şi-a optimiza efectul chimioterapeuticelor. Un alt proiect este dedicat caracterizării la nivel funcţional şi molecular al rolului celulelor stem (care rezidă în măduva osoasă) în creşterea şi răspândirea tumorilor în organism. Le găsesc pe ambele fascinante!

Cercetarea, la Harvard

În prezent, sunt profesor asistent In cadrul Departamentului de Radioterapie și Oncologie (Radiation Oncology) la Harvard Medical School, Boston. Munca de cercetare de la Harvard cuprinde un număr foarte mare de cercetători. Există laboratoare atât la Harvard Medical School cât şi în toate spitalele afiliate şcolii, inclusiv Massachusetts General Hospital, unde îmi desfășor eu activitatea. Fiecare spital are diverse centre (Cancer, Cardiovascular, Celule Stem etc.), iar în ultimii ani acestea s-au înmulţit enorm. Dar a existat şi o mişcare de integrare a centrelor cu temă comună. În plus, eforturile largi, multidisciplicare au devenit realitate.

Există echipe de cercetători care lucrează îndeaproape cu oncologi, radiologi, chirurgi, anatomo-patologi etc., pentru proiecte clinice “translaţionale” de interes comun (de exemplu, studiile clinice pe care le facem cu agenţi care atacă vasele de sânge ale tumorii). Există şi eforturi multi-instituţionale, cum ar fi programul comun dintre Harvard Medical School şi Massachusetts Institute of Technology numit “Sănătate, Ştiință şi Tehnologie”, în care şi laboratorul nostru este direct implicat. Finanţarea poate veni din diverse surse. Institutul Naţional de Sănătate al SUA (National Institute of Heath, NIH) finanţează laboratoarele prin granturi de diverse feluri, care sunt extrem de competitive. Cercetarea în cancer are alocate cam o treime din fondurile totale. Alte surse federale, cum ar fi Ministerul Apărării, Ministerul Energiei şi NASA, oferă şi ele granturi de cercetare, de regulă pe teme specifice. Există fundaţii private care oferă granturi, de regulă mai mici şi pe perioade mai scurte.

Nu în ultimul rând, există donaţii din partea pacienţilor sau a rudelor lor, un mecanism foarte important în SUA. Din păcate, criza economică a afectat toate aceste surse. Valorificarea rezultatelor rămâne problema cheie. Ca oameni de ştiinţă, suntem interesaţi să publicam în reviste cât mai bine cotate şi să prezentăm datele obţinute în conferințe cât mai prestigioase. Dotările pe care le avem noi sunt unice în SUA. Avem o colonie proprie de animale pentru cercetări, sisteme de microscopie şi tomografie foarte avansate. Ele sunt însă rezultatul a aproape două decenii de finanţare şi de succese în cercetare, şi, de asemenea, a unui management al resurselor excepţional.

Eficacitatea tratamentului

Exista un program specific pentru cercetare clinică, care cuprinde diverşi specialişti: oncologi, cercetători, statisticieni, personal medical specializat pentru astfel de studii, administratori şi alţii. Evident, multe studii sunt multi-instituționale. Ce se studiază în principal este eficacitatea unui anumit agent. Dar în ultimii ani s-a pus un accent din ce în ce mai mare pe studiul modalităţilor de-a evalua şi prezice eficacitatea unui anumit tratament. Se speră că asta va duce, peste ani, la tratamente individualizate. Legislaţia americană e foarte strictă, dar multe din studii se pot realiza când comisiile instituţionale şi naționale le aprobă.

E greu de spus care sunt limitele bioeticii. Pacienţii sunt incredibil de generoşi şi foarte deschişi în a participa, deşi în cele mai multe cazuri e destul de clar că nu vor beneficia în mod direct. Ce pot să afirm e că nu a existat niciodată un conflict juridic sau de orice altă natura în cei aproape zece ani în care am participat la acest program, în mare măsură datorită stricteţii şi clarităţii protocoalelor clinice și a procedeelor legale.

Terapiile individualizate

Fiecare tip de tumoră are anumite caracteristici genetice şi patofiziologice, în fiecare pacient. De aceşti factori depinde răspunsul la tratament. Însă schemele terapeutice de până acum s-au descoperit şi aplicat, în mare măsură, prin metode empirice. Ele atacă fără nicio nediscriminare orice grup de celule care proliferează. Dacă am identifica, în fiecare pacient, mutaţia sau calea de semnalizare pentru care celula canceroasă a făcut “adicţie”, atunci, blocând acea “ţintă” cu un medicament (sau amestec de medicamente) am avea şansele cele mai mari de a distruge tumorile. Pentru că acest concept este acum acceptat în mod larg, a devenit un subiect de cercetare clinică foarte “la modă”. În unele tumori, care depind în mare măsură de o singură cale de semnalizare, rezultatele au fost spectaculoase. Însă şi aici drumul rămâne foarte lung pentru majoritatea cancerelor, deoarece ele depind de multiple căi.

Colaborări cu România

Colaborarea pe care încercăm să o iniţiem se bazează pe interesele ştiinţifice comune cu ale grupului condus de prof. dr. Irinel Popescu şi pe entuziasmul domniei sale. Proiectul în sine e un studiu al schimbărilor care au loc la nivel molecular şi celular în tumorile de ficat (în probe de ţesut îngheţate) după tratamentul cu un agent nou, aprobat anul trecut pentru pacienţii suferinzi de această afecţiune. Deşi e primul agent cu administrare sistemică care a arătat eficacitate în tumorile avansate de ficat, supravieţuirea rămâne, în medie, la mai puţin de un an. Evident, descoperirea de noi “ţinte” pentru o terapie și mai eficientă e absolut necesară şi urgentă.