,,Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie”

Regele Mihai I al României

Într-o lume în care cultul plăcerii şi al bunăstării tinde să devină astăzi ideologia cea mai răspândită şi în care, banul este etalonul universal şi principalul criteriu de apreciere a valorii, avem de-a face cu o confuzie generată de exaltarea iraţionalităţii, sau aşa cum spunea David Spengler (unul dintre adepţii doctrinei New Age- de care însă s-a detaşat în ultimele sale lucrări), avem parte de un ,,narcisism spiritual bazat pe anularea discernământului şi pe suspendarea raţionalităţii”.

Nu ştiu dacă vom putea vorbi de intrarea în normalitate într-un an al crizelor de tot felul,  cert este că ne confruntăm în primul rând, cu o criză a conştiinţei, o criză a spiritului, a interiorului nostru, care toate adunate, vor crea premisele unor noi cadre de viaţă la nivelul întregii societăţi umane. Atâta timp cât interesele consumist-financiare vor fi principalele priorităţi ale ,,anti-omului postmodern” sau ale ,,omului de masă”; atâta timp cât omul se desparte de credinţa în Dumnezeu, aruncându-se în braţele noii spiritualităţi mistice şi esoterice care neagă şi încearcă să dizolve fundamentul religiei creştine; atâta timp cât umblăm după modele care nu au nimic de-a face cu noi din punct de vedere structural şi nici ontologic, fiinţa umană nu va putea ajunge la regăsirea intimităţii interioare, la reintrarea în rost, la împlinirea destinului ei, la desăvârşirea personalităţii sale, ci doar la o falsă iluzie că acestea vor fi împlinite. Tocmai de aceea, am încercat în numărul trecut al revistei, să trag un semnal de alarmă şi să demonstrez în expozeul meu, că a sosit timpul redeşteptării noastre spirituale, timpul unui nou început istoric şi că, în afară de o Românie superficială şi negativistă, de oameni corupţi şi de o ,,falsă elită politico-economico-intelectuală”, mai există şi o Românie profundă, cu oameni cinstiţi care nu aparţin şi nici nu-şi doresc să aparţină sistemului, cu valori şi talente care pot oricând revitaliza sentimentul de demnitate şi mândrie naţională- care ne cam lipsesc de ceva vreme, cu locuri minunate încărcate de credinţă, tradiţii şi obiceiuri, cum arareori poţi să vezi prin lume. După cum spunea într-un interviu şi Mircea Palton, ,,cartea A treia forţă: România profundă (Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon), s-a născut din refuzul de a face aceste false alegeri între depersonalizarea consumistă şi dezumanizarea comunistă. Dacă primele două forţe sânt ideologia (comunistă, corectitudinea politică) şi banul (jaful organizat cu abilitate tehnocratic-apolitică în România), a treia forţă e, pentru mine şi pentru Ovidiu, libertatea. Şi această libertate am descoperit-o în România profundă. O Românie care nu e neapărat <<păşunistă>>, nu e doar România rurală, ci şi România urbană, a micilor meşteşugari, a micilor întreprinzători, a unor segmente ale profesiilor liberale, preoţimii, profesorilor. E, în ultima instanţă, România care nu se vede, care e ignorată, nereprezentată. România profundă nu e România ştirilor de la ora 5, ci România pe care am primit-o cu noi prin naştere pe pământ românesc şi botez în Biserica Ortodoxă. România profundă e România pe care o ducem cu noi, pe care o vedem cu colţul ochiului şi pe care o iubim cu colţul inimii. E marginea de adevăr din care vine libertatea. E o icoană într-un colţ de cameră. E lumina pe care toţi aceşti oameni sintetici pe care îi lăsăm să ne conducă o absorb, întunecându-se. România profundă, ca şi moşii şi strămoşii noştri, nu se mai vede. Nu e pe <<sticlă>>, ci în pământ. În ţărâna din care sântem făcuţi, în care ne vom întoarce şi care e sortită învierii”.

România profundă, trebuie să fie într-adevăr un proiect, un plan care trebuie pus în aplicare în toate colţurile ţării şi pe toate palierele vieţii societăţii româneşti, de astăzi şi de mâine. Un proiect, care trebuie să aducă în prim plan elitele acestei ţări, oamenii de talent şi competenţi, valorile autentice, care să nu mai fie silite să apuce calea exilului interior sau exterior. În urma articolului publicat în această revistă, ca şi pe blogul Principelui Radu al României, au apărut o serie de comentarii care demonstrează cum nu se poate mai bine, că există o Românie profundă, care- chiar dacă mai nemulţumeşte încă pe mulţi, nu este ignorată, ci dimpotrivă prezintă un deosebit interes nu numai pentru prezent, dar şi pentru viitor. Pentru a vă edifica mai bine, iată şi câteva dintre ele, prezentate pentru a fi analizate şi pentru a ne dezmorţi spiritele, pentru a ne trezi din letragia care ne-a cuprins: Horia Niţescu- Bucureşti: ,,Cred că autorul pune punctul pe <<i>> prin observaţia că avem de ales <<între o Românie profundă, a oamenilor ataşaţi valorior naţionale, creştinismului ortodox, familiei tradiţionale, şi România superficială, România ca brand al elitei cosmopolite>>. Cât despre unul dintre comentarii, mult prea sceptic şi arţăgos, în dezacord cu el, aş face observaţia că România profundă se regăseşte, nu atât în Capitală, cât mai ales în consolidarea comunităţilor locale şi a mediului rural. Şi dacă acceptăm că veşnicia s-a născut la sat, ortodoxia nu mai apare ca discriminare, ci ca element definitoriu al poporului român, iar pentru a reveni la ce-am fost, la tradiţie, la România profundă invocată de Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, Dan Puric, n-avem decât o singură cale: din cioburile vechilor amintiri (Slavă Domnului că ele încă există), să reclădim icoanele trecutului, să reclădim modelele distruse- modelul generozităţii, mdelul responsabilităţii, al loialităţii, al exemplului personal. În grupuri de cunoştinţe, de colegi sau chiar necunoscuţi, putem să presărăm sămânţa concordiei pentru câştigarea încrederii, a prieteniei. Poate vom reuşi din acest an să fim mai buni, mai modeşti şi mai apropiaţi. Mai sinceri şi mai încrezători unii în alţii, cu un pas mai aproape de România altfel, de România profundă, de România adevărată. Căci răul stă în noi, nu în străini, iar binele poate veni numai de la noi, nu de la străin”; Ligia Mona Barariu: ,,Într-adevăr, trăim încă într-o ţară unde limbile de lemn sânt la mare înălţime şi nu am reuşit să reinstaurăm un regim democratic în care fiecare român să-şi vadă liniştit de preocupările sale. Tinerii se gândesc încă la emigrat, pentru că nu au un trai decent, iar alţii se uită la capra vecinului dacă este mai arătoasă, sau nu. Atunci când vom avea conştiinţă morală, vom face din România ceea ce a fost altădată”; George Căşleanu- Galaţi: ,,Entuziasmul, idealurile, speranţele zilelor de decembrie 1989, s-au spulberat încet-încet, zi cu zi, an după an. Politica a fost folosită ca mijloc de îmbogăţire, clasa politică fiind cea mai arogantă, incompetentă şi mai lacomă, din toată istoria României. Progresul nu se poate realiza fără o acţiune conjugată a elitelor şi fără angajarea maselor într-un proiect de anvergură naţională. Se încearcă în ultima vreme, să se vină cu idei şi proiecte de genul: România altfel, România profundă, Mişcarea de rezistenţă, dar cine să le pună în practică şi cum? Sântem atât de dezbinaţi, dezinteresaţi şi letargici, că va trebui să căutăm mult până vom găsi oameni doritori să pună în practică astfel de proiecte”; Marius Zgureanu- Timişoara: ,, Marea tristeţe este că România aşteaptă o astfel de schimbare de 20 de ani, dar datorită situaţiei critice de acum, va trebui să mai aşteptăm poate cel puţin încă un deceniu pentru a culege roadele acestei abordări. Este imperios necesar ca grupurile de rezistenţă care mai există, să înveţe să colaboreze şi să nu rămână fiecare pe cont propriu, izolate şi înţepenite în propria viziune. Nu cred că ne putem permite ca speranţa într-o Românie renăscută din propria-i cenuşă, să fie îngropată de greutăţile zilnice, pentru că ar însemna să condamnăm şi generaţiile următoare la mizeria în care ne zbatem noi azi. Ori asta nu pot şi nici nu vreau s-mi imaginez”.

Cuvintele acestor români adevăraţi, sânt expresia României profunde, care departe de a fi o simplă metaforă, este în primul rând pentru mulţi dintre noi, crezul, substanţa, frumuseţea şi identitatea acestui neam. Da, tineretul pluteşte în derivă pe un ocean lipsit de modele, într-o societate pervertită unui secularism agresiv, din care însuşi Dumnezeu, a fost izgonit în ,,Siberii de gheaţă”, iar noi cei care mai avem un pic de conştiinţă şi de credinţă, avem datoria de a schimba împreună cu ei, destinul României. Nu este nimic imposibil, atâta timp cât ne bazăm pe rolul modelelor în transmiterea valorilor, pe tradiţie şi pe credinţă.

Articol publicat în revista “Plumb”, numărul din ianuarie 2010

Castelul, parcul, domeniul întreg au fost acum șaizeci de ani un mecanism care mergea cum trebuie, fiindcă fusese făcut cum trebuie. De la felul în care se îmbinau ferestrele, până la luciul mobilei, de la calitatea ierbii, varietatea soiurilor de arbori, până la iscusința și măsura cu care era tăiată pădurea, calitatea legumelor și a fructelor și comportamentul profesional al oamenilor, toate arătau o Românie pusă bine pe roate. Nimic din acestea nu au mai rămas, după 1947. Atunci, în câteva luni, totul a fost răsturnat cu susul în jos. Efortul de a pune lucruri și obiceiuri la locul lor este migălos și necesită o mare cheltuială de energie, timp și resurse financiare. De nouă ani încoace, de când Majestatea Sa a reintrat în posesia domeniului, încercăm să reparăm stricăciunile oamenilor și ale timpurilor, nu ale timpului.

Suntem însă fericiți că generația noastră are șansa de a face acest lucru. Alături avem o mulțime de tineri care s-au alăturat cu entuziasm și încredere. De-a lungul anilor, fie din comună, fie din municipiul Arad, au venit să se alăture acestui efort câțiva oameni, tineri sau mai puțin tineri, care s-au transformat ei înșiși, încet-încet, în adevărați profesioniști. Viorica Călin, Sebastian Brânzaș, Elena și Ion Ignat sunt doar patru dintre ei.

Sperăm ca, odată încheiat acest proces, nimeni și nimic să nu mai distrugă, din nou, ceea ce a fost refăcut. Fiindcă, într-un fel, povestea acestul domeniu este povestea României, în mare.

Ceea ce mă miră, totuși, este, așa cum remarca o doamnă în comentariul ei, recent, este că, deși suntem la 20 de ani de la evenimentele din 1989, continuăm să avem un fel de sete a distrugerii, o indiferență la bine și o ostilitate la adevăr și evidență. Aceasta dovedește cât de importantă este Memoria. Nu pentru a privi către trecut, ci pentru a greși la fel, în viitor.

Săptămâna aceasta vom reveni la București. Ca de obicei, vom călători de la Săvârșin spre București cu trenul.

Voi efectua, timp de două zile, prima vizită externă a anului 2010. Voi vorbi despre ea curând.

În rest, Palatul Elisabeta va găzdui obișnuitele întâlniri săptămânale. Sunt așteptate, în aceste zile, personalități din domeniul ne-guvernamental, diplomați, oameni politici, oameni de cultură. Vom avea și întâlniri de lucru dedicate domeniilor patrimoniului, editorial, economic și juridic.

Vă mulțumesc pentru fidelitate. În luna ianuarie, peste 100,000 de vizitatori unici au accesat paginile blogului. Având în vedere ritmul mai puțin susținut al primei luni din an, este un număr încurajator. Vă doresc o săptămână plină de încredere!

După cum știu mulți dintre cititorii blogului, Familia Regală a fost strâns legată de activitatea literară a marelui poet. Regina Elisabeta a fost chiar autoarea primei traduceri a unei poezii eminesciene. Este vorba despre “Melancolie”, iar traducerea a fost făcută în limba germană. A existat și o întâlnire, devenită legendară, între Regina României și Mihai Eminescu.

Principesa și cu mine am fost mereu convinși că Eminescu merită o soartă europeană mai bună. Puține traduceri, și încă mai puține inspirate, au lăsat oarecum în umbră virtuțile rare ale poeziei sale.

Cu mai bine de zece ani în urmă, am primit de la diplomatul și omul de cultură Mugur Popovici o traducere în limba franceză a “Scrisorilor” (numite în original, de către poetul însuși, “Satire”), realizată de Elisabeta Isanos, fiica Magdei Isanos și a lui Eusebiu Camilar.

Am înregistrat la Electrecord, în anul 2000, un CD cu integrala “Scrisorilor” în limba franceză, numit “Les cinq epîtres”. CD-ul a fost atunci pe piață, de vânzare, la magazinele de muzică. Discul a fost produs de Fundația Culturală Română, având generosul și entuziastul concurs al academicianului Augustin Buzura și al Angelei Martin.

De curând, revista online www.oglindanet.ro/ a avut generoasa inițiativă de a publica (avantajul internetului!) înregistrarea audio a două dintre Satire. Vă invit să le ascultați.

Săptămâna trecută nu am putut duce la bun sfârșit toate cele pe care le aveam înscrise în agendă. Am dorit, ca în fiecare an, să particip la o ceremonie militară dedicată zilei de 24 Ianuarie. Am mers, în anii trecuți, la Alexandria, la Galați, la Buzău, la Focșani și în alte câteva locuri. Anul acesta aș fi dorit să merg la Brăila, la Bacău sau la Buzău. Din păcate, nici unul dintre municipiile amintite nu a organizat o ceremonie militară. Probabil din motive de austeritate economică. Sper ca excepția de anul acesta să nu se mai repete.

Există, în cursul anului, o serie de zile care, după mine, ar trebui să fie onorate cu însemne militare, potrivit tradiției. În zilele de 24 ianuarie și de 1 decembrie, festivitățile ar trebui să îmbrace haina militară, pentru a da momentelor simbolul pe care îl merită, adică cel statal. Ele sunt, desigur, și momente de bucurie, însă esențial este să le oferi ritualul pe care semnificația lor îl cere. 10 mai, dimpotrivă, este o sărbătoare cu puternic caracter popular, singura zi potrivită să fie Zi Națională, fiindcă reprezintă ziua independenței țării. Ea are nevoie să fie onorată militar, sub forma paradei, iar apoi să continue să fie o zi a bucuriei, odihnei, optimismului. Noaptea Învierii era, tradițional, onorată prin îmbrăcarea uniformei militare de ceremonie. Așa mergea Regele la biserică, onorând astfel cea mai importantă sărbătoare din an a calendarului creștin. Ziua Eroilor este, la noi, aceeași cu ziua Înălțării. Această zi are nevoie să fie serbată cu mai multă pregnanță, așa cum se face pe 11 noiembrie, la ora 11, în Marea Britanie. Fiindcă de Înălțare sunt amintiți și onorați toți cei care au căzut pe câmpul de luptă de-a lungul sutelor de ani, pentru ca să fim liberi. În această zi, ceremonia militară are caracter sobru, iar celebrarea îmbracă forma unei comemorări. În fine, ziua de 25 octombrie, ziua Armatei, aleasă special să coincidă cu ziua Regelui Mihai, este, desigur, un alt moment pentru îmbrăcarea uniformei militare în cadrul ceremoniilor.

În cursul zilelor de sâmbătă și duminică, am vizionat împreună cu Principesa o serie de filme de televiziune realizate în primele săptămâni din anul 1990, atunci când Alteța Sa Regală a venit pentru prima oară în România. Unul dintre ele, în mod special, are o valoare istorică. A fost realizat de Frédéric Mitterrand, în ziua de 18 ianuarie 1990, pentru televiziunea franceză. Am admirat hotărârea cu care Principesa a pășit pe pământul țării ei, seninătatea cu care a înfruntat confuzia și ostilitatea acelor zile și, mai ales, constanța cu care a servit cauza României, discret, de atunci încoace. În contrast, un anume “ceva” din comportamentul lamentabil al unora dintre oamenii publici nu s-a schimbat deloc, în ultimii douăzeci de ani. Voi face efortul ca filmul să fie copiat pe DVD și publicat pe siturile noastre.

Scriu aceste rânduri în vagonul de tren, luni dimineață, chiar înainte de sosirea în gara Săvârșin. Principesa Moștenitoare și cu mine avem o mare plăcere în a călători cu trenul, pe care îl considerăm un mijloc sigur și agreabil de a circula. Desigur, cu condiția ca toate serviciile oferite de Căile Ferate să fie de calitate, lucru dificil de afirmat în anul 2010.

La Săvârșin, vom încerca să facem un pas înainte în proiectele de patrimoniu construit, meșteșuguri, case sociale și  accesare de fonduri pentru proiecte turistice, agricole și dendrologice. De asemenea, voi primi la Castel vizita reprezentanților unor companii private, cu capital românesc, din Timișoara, Deva și Arad.

Vă mulțumesc celor care ați scris comentarii în săptămâna care s-a încheiat și tuturor celor care ați vizitat paginile jurnalului. Vă doresc o săptămână bună!

Principe, ţin să vă mulţumesc, atât dumneavoastră cât şi Principesei Margareta, pentru felicitarea pe care am primit-o acum, în apropierea Sărbătorilor de iarnă. A fost o surpriză plăcută să constat că mica mea preocupare, legată de strângerea unui număr infim de semnături pentru susţinerea candidaturii Alteţei Voastre la Preşedinţia României, nu a rămas trecută cu vederea.

În altă ordine de idei, regret faptul că proiectul Alteţei Voastre pentru o Românie Altfel nu a avut sorţi de izbândă. Românii au devenit refractari la ceea ce înseamnă membrii Casei Regale şi asta din cauza anilor de comunism şi postcomunism, în care istoria Românilor a fost ciopârţită după bunul plac al celor care au condus ţara. Este clar că nimeni dintre preşedinţii României postdecembriste nu a vrut cu adevărat să pună capăt nedreptăţii comise de Petru Groza şi tovarăşii săi, atunci când l-au forţat pe Majestatea Sa Regele Mihai să abdice, şi să facă paşi simţitori întru revenirea la normalitate. Astfel, după cum aţi observat de-a lungul campaniei, proiectul Alteţei Voastre a fost unul pe cât de nobil pe atât de greu de realizat. Un moment ca debutul deceniului ’90 va fi dificil de reeditat.

Nu ştiu dacă viitorii ani îi vor face pe români să reflecteze mai mult la acest aspect (posibila dumneavostră candidatură) şi dacă tinerii vor putea să discearnă între un candidat corupt şi unul independent, neînregimentat politic, doritor de bine. Spun asta pentru că aceşti tineri, ca şi mine trăim intr-un climat social nociv, care întru-un final usucă lăstari crescuţi cu un genom şi dintr-un sol bun. Scara valorilor societăţii noastre nu este întoarsă cu dosul în sus, aşa cum frumos a remarcat domnul Dan Puric, este la orizontală, adică pe aceeaşi scară „se luptă” valori consacrate ale României cu vedete de televiziune care sunt apanajul unui consumerism atât moral cât şi fizic.

Consider că până la urmă neghina se va cerne, norii se vor risipi şi lucrurile vor reveni la normalitate. Dar aceasta, cu cât trece mai mult timp, va necesita sacrificii mai mari. Românii trebuie să realizeze că un preşedinte al acestei naţiuni nu poate şi nu trebuie să facă minuni, el trebui să fie un simbol al lor, un garant al democraţiei şi a unui stat de drept. Minunea trebuie să plece din fiecare dintre noi, baza piramidei trebuie să fie sănătoasă ca vârful ei să fie sănătos, invers este greu.

Sunt multe de spus şi poate nu este momentul şi locul să le dezvolt. Vreau să vă asigur în continuare de susţinerea mea morală şi de speranţa că proiectul Casei Regale a României pentru acestă ţară va reuşi să răzbească.

Vă doresc Sărbători Fericite şi sănătate!

Cu profundă consideraţie,
Marius Robu

Uitându-mă la ultimii o sută cincizeci de ani de istorie românească, admirând lăcașurile de cultură, administrative, de cult sau de învățământ ridicate sau refăcute de Familia Regală, am fost impresionat să surprind forța pe care o aveau asociațiile de breaslă, meșteșugarii, artiștii, oamenii de știință sau funcționarii, cu alte cuvinte profesioniștii României din toate domeniile.

Bisericile și primăriile, bibliotecile și cercurile militare, universitățile și colegiile naționale, școlile de arte și meserii și liceele,  templele artelor și camerele de comerț, toate atestă prezența în România secolelor al XIX-lea și al XX-lea a unor puternice bresle: comercianți, meseriași, artizani, alături de asociații respectate de pictori și arhitecți, sculptori ori constructori. Asociațiile de breaslă erau puternice și în domeniul literaturii, al gazetăriei, al învățământului, științei sau tehnicii. Indiferent cat de grele au fost împrejurarile istorice, România modernă a fost pe mâna oamenilor care și-au cunoscut profesia, a specialiștilor.

Ca un simbol al coincidenței istorice, Constituția statului modern, Casa Regală și Academia Română au aceeași dată de naștere: 1866. Fiecare, dintre aceşti piloni ai statalităţii noastre moderne, cu uneltele specifice, a promovat în societatea românească conceptul şi valorile morale asociate profesionalităţii.

Carol I a construit statul român pe principiul profesionalismului, al perfecționării neîncetate. Instituțiile moderne ale statului s-au făurit, din anul 1866 până în 1947, pe temeiul calității profesionale și al meritului.  A fost timpul unei aspirații instituționale către mai bine, în care cuvintele întru care neamul nostru s-a manifestat în Europa au fost „solidaritate“, „unire“, „împreună“, „prin noi înșine“. Travaliul Casei Regale din 1866 până astăzi a fost unul de adunare a energiilor bune, talentelor și oamenilor de calitate ai țării. Academia, Biserica, Armata și Casa Regală au pus împreună esențele rare ale națiunii. Ne-am cucerit independența pentru că am stat împreună. Am făcut Marea Unire pentru că am fost împreună, am făcut o țară modernă pentru că am fost împreună, am depășit crize și am câștigat războaie pentru că am fost împreună. Nu este nici un secret aici. Oamenii de calitate, profesioniștii nu divizează, nu separă, nu distrug. Profesioniștii inspiră, construiesc și unesc. Aduc valoare breslei lor, aduc valoare epocii și țării lor, stând împreună.

După anul 1989, societatea românească, slăbită, începea să-și manifeste instinctul binelui. S-au restructurat uniuni de creație, s-au organizat pe principiul libertății sindicate și patronate, s-au refăcut Camere de comerț, Bursele de valori și mărfuri, s-a dat frâu liber spiritului civic și initiațivei personale. Din păcate, disprețul față de instituții și valori și umilința, frica, sărăcia instalate timp de patruzeci de ani au inhibat sensul, importanța, criteriul profesionalismului. Societatea românească a părut impermeabilă la bine. În mai toate domeniile publice ale anului 2009 găsim încă destui neaveniți, oameni incapabili de construcție, egoiști și lipsiți de viziune. România de astăzi este liberă, dar nu este încă profesionistă.

Profesionistul unește, diletantul dezbină. Principala problemă a societății românești informate, democratice, libere și din ce în ce mai prospere este amatorismul care contaminează cu dezbinare. În fiecare dintre domeniile vieții românești este urgentă nevoie de seriozitate, etică și pricepere. De meșteșug, artă și știință. De capacitatea de a face bine un lucru, de a stăpâni propria îndeletnicire. Profesionalism înseamnă lucru de calitate, spirit de răspundere, altruism, respect, grija de a forma ucenici, iubirea de profesie, dedicație și dorința de a avansa în cunoaștere.

Profesioniștii români din diverse domenii, cei care există, au nevoie să fie în primele rânduri ale domeniilor lor de activitate, protejați, încurajați, pentru a da puterea exemplului personal și pentru a fi stăpâni pe destinul propriului lor domeniu. Pentru ca expertiza lor, cuvântul lor să atârne greu în deciziile țării. Ei sunt “aristocrația” vremurilor democratice, reprezentanții meritului și ai predictibilității. Profesioniștii din toate domeniile au nevoie să vorbească pe o singură voce, să se manifeste de pe o platformă comună. Pentru că au o misiune comună, aceea de a duce mai departe țara, de a-i oferi perspectivă și viitor.

Societatea românească înțelege din ce în ce mai bine că patriotismul are o măsură precisă şi obligatorie în dezvoltarea infrastructurilor sociale; că etalonul etic, moral și profesionist al guvernării este tot atât de necesar ca reprezentarea parlamentară şi alegerile libere; că puterea exemplului personal este tot atât de valoroasă ca şi prosperitatea; că legitimitatea dată de voturi nu înlocuieşte mândria şi încrederea; că inteligenţa societăţii civile nu ţine loc de generozitate şi că abilitatea politică nu poate suplini loialitatea.

Temeinicia profesionalismului și a instituțiilor reprezintă un element structural tot atât de necesar societăţii româneşti pe cât este cel politic, construit în armonie și complementaritate cu acesta.

Profesionalismul este o condiție a generației noastre pentru a pune umărul la statornicia României. Profesioniștii, chiar cei fără putere politică sau răspunderi administrative au o vocaţie naturală de leadership.

Peste tot în Europa, unde sistemul democraţiilor liberale funcționează performant și coerent de șase decenii încoace, se caută soluţii pentru administrarea schimbărilor dramatice care au loc în societate, pentru a opri degradarea substanţei puterii publice, pentru a face faţă lipsei de generozitate, de entuziasm și de responsabilitate.

În România, deși de douăzeci de ani încoace încercăm să consolidăm instituțiile democratice, sistemul a depins mereu, prea mult, de comportamentul și de acțiunile indivizilor, de multe ori nepotriviți cu locul pe care îl ocupau. Mercantilismul și superficialitatea au adus mediocritate în spațiul public, au instalat modele false, cu grave consecințe sociale.

Instituția trebuie să fie mai importantă decât omul, iar noi am îndeplinit rar acest criteriu. Doar cu aceasta precauție a sistemului putem  împiedica devierile pe care democrația, ca instrument, nu le poate evita. Daca ne uitam la România ultimelor două decenii, vom realiza măsura în care a lipsit profesionalismul, deși performanța democratică a fost într-o evoluție continuă.

Lumea de astăzi este într-o puternică stare de disconfort identitar, iar Europa, deși bine administrată, este campioană în acest sens. Se pot administra politic instituțiile publice. Nu se pot însă administra politic demnitatea, încrederea, entuziasmul, mândria și afecțiunea. Ele pot fi inspirate, servite doar cu instrumentele profesionalismului, în toate domeniile vieții românești.

Împlinirile lui Carol I rămân în istorie nu fiindcă au fost monarhice, ci fiindcă au fost fondatoare de stat modern, vizionare și aducătoare de statornicie. Ele au validat profesionalismul, ca element structural al societăţii româneşti. România europeană, folosind fără complexe de inferioritate aceste valori, va fi o țară mai puternică, pragmatică și capabilă să înfrunte timpuri ce nu se anunţă nici liniştite şi nici paşnice.

Au trecut douăzeci de ani de la căderea comunismului, o națiune întreagă a trăit speranța libertății, și-a dorit progresul și a așteptat împlinirea unui vis de mai bine. Unii au numit acest moment o revoluție. Dar modul în care ne-am privit instituțiile și în care ne-am comportat unii cu alții ne-a aruncat într-un cerc vicios la nivelul societății și al fiecărei surse de progres efectiv. Nu am pus mai deloc omul potrivit la locul potrivit. Nu am servit instituțiile, ci ni le-am aservit.

Anii aceștia, de criză economică globală și națională, ne oferă șansa pentru o adevărată schimbare, pentru o altfel de Românie. Iar răspunsurile pe care le căutăm de douăzeci de ani sunt acum la îndemâna și în fața noastră.

Înclinaţiile omului modern spre cultul plăcerii, al divertismentului ieftin, nu mai miră în zilele noastre nici măcar pe unii dintre trediţionalişti. Pentru mulţi dintre noi, televiziunea sau computerul rămân singurele variante de petrecere a timpului liber rămas la dispoziţie într-o societate consumistă, în care cultura a devenit doar o problemă de gust personal. Succesul mijloacelor moderne de comunicare se bazează în primul rand pe nevoia inoculată omului de a rezolva totul în modul cel mai simplu, fără eforturi şi sacrificii, stare generată de autosuficienţa confortului fizic şi a culturii hedoniste.

Se naşte astfel, conceptual de cultură de consum, care defineşte cu precădere produsele subculturale, destinate divertismentului şi satisfacţiei immediate, integrate într-un uriaş sistem comercial, fără a avea ca obiectiv, crearea şi promovarea adevăratelor valori, ci doar participarea la ceea ce ni se oferă zilnic, în doze care crează dependenţă. Pentru mulţi din păcate, dependenţă de prost gust şi vulgaritate.

Ne construim identitatea culturală prin muzica pe care o ascultăm, prin emisiunile pe care le urmărim zilnic la televizor, prin profilul tot mai fals al unor aşa-zise vedete, care se înmulţesc pe zi ce trece, ca ciupercile după ploaie. Prin prisma noilor mijloace de comunicare în masă, realitatea devine tot mai deformată pentru receptorul de imagini, o realitate tot mai trunchiată care nu mai are un punct de referinţă, care nu mai este legată de vreo lume spirituală sau fizică, ci tot mai mult doar de una virtuală; totul nu pare decât un text, un set de semne şi simboluri, care plutesc liber într-un joc nesfârşit. Iar noi, sântem transformaţi în simpli dar utili consumatori, creatori şi comercianţi ai unei realităţi iluzorii, supusă trucajelor şi manipulărilor mass-media. Avem de-a face cu o ideologie mercantilă, respectiv tiranica domnie a plăcerii, care oferă noilor hipnotizatori ai imaginii- prin uniformizarea gusturilor, posibilitatea de a coloniza spaţiul din interiorul minţii şi sufletului nostru. După cum menţiona Bogdan Ioan Stanciu- vicepreşedinte al Asociaţiei Altermedia, într-un recent studiu cu privire la impactul televiziunii asupra psihicului uman, ,,televiziunea are o tendinţă tot mai accelerată şi mai accentuată de a nu mai îndeplini funcţia de divertisment, informaţie, cultură, ci pe aceea de a forma un om nou, spălat de tot ce e bun; televizorul are o lucrare <<religioasă>>, o influenţă spirituală de netăgăduit, ea îl alungă pentru totdeauna pe Dumnezeu din sufletul omului şi îl înlocuieşte cu toate pornirile rele”. Referitor la aceeaşi problemă, regretatul profesor şi senator George Pruteanu, declara într-un interviu acordat unei publicaţii: ,,În opinia mea, situaţia este total scăpată de sub control. Cantitatea de violenţă şi vulgaritate pe care o întâlnim pe toate posturile româneşti de televiziune, are efecte negative nu numai asupra copiilor şi adolescenţilor. Soluţia violenţei fizice se înfige în creier în perioada adolescenţei şi anevoie mai poate fi scoasă. Trebuie să existe şi alte metode de divertisment decât privitul la oamenii care se împuşcă pe micul ecran. Televizorul a ajuns însă un drog pentru majoritatea românilor”. Nici sociologului francez Pierre Bourdieu, nu i-a scăpat analizei, influenţa covârşitoare a televiziunii asupra omenirii: ,,Societatea de televiziune creează realitatea; ea impune nu numai cererea ci şi false valori, iar selecţia operată asigură notorietatea, adică existenţa publică”.

Apare astfel, tot mai vizibilă tendinţa de deculturalizare a societăţii umane, o societate posculturală, în care, interesul pentru cultură se prăbuşeşte în oceanul indiferenţei şi în care, mass-media îndeplineşte din ce în ce mai bine, rolul nefast de a deescuraja acest interes şi de a încuraja în schimb, cultura non-valorilor. Pe fundalul unor monografii de cartier, care reliefează o stare socială aflată în declin, Cultura, singura care ne-ar scăpa de contextul marginalizării, mediocrităţii şi imbecilităţii colective, nu mai are căutare pe piaţă, decât în măsura în care poate fi transpusă pe ecran sau pe pereţii clădirilor, în timp ce, chiar şi unii dintre artiştii sau scriitorii retraşi în strâmta tainiţă a citadelei, fac şi ei la rându-le politică, se gândesc tot mai mult la câştiguri uşoare şi imediate, pierzând marile sensuri ale menirii lor în tumultul cotidian. Şi pentru că, aşa cum afirma un om de cultură contemporan, ,,dacă ideile nu circulă, dacă limba se închide într-o zonă bine determinată, dacă oamenii cred că ei devin buricul lumii, în acel moment ne pierdem bunul cel mai de preţ, ceea ce se cheamă chintesenţa unităţii naţionale, care este conştiinţa culturală comună românească. Iar astăzi contează tot mai mult cum gândim şi ce înfăptuim. Pentru că, unităţile de luptă colective se bazează nu neapărat pe bani şi pe producţie, se bazează pe o unitate culturală. Dacă noi vom pierde această unitate culturală, vom fi doar un spaţiu în bătaia vânturilor”.

Voi primi la Palatul Elisabeta câteva personalități din viața politică, economică și din societatea civilă. De asemenea, Principesa Moștenitoare și cu mine vom invita la Palat reprezentanți ai Corpului Diplomatic. Am să iau parte la unele evenimente cu caracter militar.

Duminică, voi reprezenta Familia Regală în ceremoniile prilejuite de 24 ianuarie, Ziua Unirii. Voi reveni cu detalii din toate aceste angajamente publice.

La începutul lunii ianuarie, am omis să vă anunț că blogul a fost citit, în cursul lunii decembrie 2009, de 135,000 de vizitatori unici. De asemenea, vreau să vă împărtășesc bucuria că unele dintre textele publicate în ultimele săptămâni au fost preluate de revista online Oglindanet (www.oglindanet.ro/) și ziarul online Acum (www.romanialibera.com/), publicații aflate sub îndrumarea a două personalități din societatea civilă, profesorul Cristian Bădiliță de la Sorbona și reputatul jurnalist Petru Clej. Alți proeminenți bloggeri au ales să facă legătura între publicațiile lor și posturile acestui jurnal online.

Astă-noapte și astăzi a nins, la București. Pe ferestrele palatului este o priveliște albă și liniștită, de parcă am trăi într-o altfel de Românie.

Vă doresc o săptămână frumoasă!

Alteța Voastră Regală,

A nins frumos, astăzi, peste Basarabia și peste bustul lui Eminescu, care spunea:

“A rosti numele Basarabia e una cu a domina contra dominației rusești. Numele Basarab și Basarabeni există cu mult înaintea vremii în care acest pămînt devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”.
(Mihai Eminescu, Opere, Volumul X)

Cu respect și mulțumiri,
Rodica Tomașenco, 15 ianuarie 2010, Chișinău