,,Poezia nu este numai artă, este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Şi tot poezia este singura avuţie de care omul n-a fost jefuit încă”. Nichita Stănescu

Nu credeam a învăţa vreodată că pot exista îngemânate într-o singură fiinţă, o poezie a purităţii absolute, dar şi una a abstractului halucinant de frumos, a exprimării inexprimabilului; nu credeam că există o poezie care te poate atinge în moalele capului, răscolindu-ţi neuronii, sau care să îţi disloce o parte a sufletului, transformându-te într-o fiinţa ,,robită” sentimentelor, pasiunilor, iubirii, frumosului, eternului, de multe ori neânţelesului pământesc, divinului.

Poezia, este, după cum cum afirma regretatul, dar niciodată uitatul Nichita Stănescu, de la a cărui naştere se împlinesc în această lună 77 de ani (31 martie 1933-13 decembrie 1983), ,,însăşi viaţa”, fără de care, de multe ori nu putem respira, nu putem străbate calea prea lungă sau prea scurtă a vieţii. Începând cu Mihai Eminescu şi urmându-l mai apoi pe Nichita Stănescu, fiorul poeziei a devenit trăire adevărată, viaţa s-a deschis ca o floare de primăvară, totul a căpătat sens, totul a devenit mai viu, mai colorat.

Mi-a fost ca o necesitate de suflet a scrie câteva rânduri despre marele Nichita, pe care deşi nu l-am cunoscut, îl simt ca şi cum l-aş fi cunoscut, pe care deşi viaţa ni l-a răpit atât de timpuriu, memoria ni-l ţine mereu aproape de suflet, iar versurile îi supraveţuiesc într-o eternitate, scăldată de raza caldă a poeziei lui. Aş deveni repetativ dacă aş încerca să abordez însemnătatea poeziei lui Nichita, şi tocmai de aceea, voi prezenta în rândurile ce urmează, doar o foarte succintă şi cred eu, elocventă antologie spre aducere aminte, a celor mai frumoase impresii culese de la critici literari, prieteni sau colegi de breaslă, dar şi câteva dintre memorabilele sale cuvinte şi cugetări.

Ca o recunoaştere a valorii creaţiei sale incontestabile, lui Nichita Stănescu, laureat de patru ori al Premiului Uniunii Scriitorilor din România, i s-a conferit în 1975 la Viena, Premiul Herder, a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură în 1980, iar în anul 1982, în Iugoslavia, i s-a decernat premiul ,,Cununa de Aur”. Însă pentru Nichita Stănescu, autorul a peste 20 de volume de poezii, printre care, ,,Sensul iubirii”, ,,Necuvintele”, O viziune a sentimentelor”, ,,Noduri şi semne”, ,,Ordinea cuvintelor”, sau ,,Opere imperfecte”, cel mai mare premiu pe care l-a primit, ,,a fost acela de a putea vorbi la aniversarea a 100 de ani de la Luceafărul lui Eminescu, culmea intelectuală, poetică şi spirituală a limbii române” (dintr-un interviu radiofonic realizat de Victor Crăciun). ,,Acum, când am izbutit să dau ocol cu pământul rostogolitor de cincizeci de ori soarelui căzător spre constelaţia lirei, dedic aniversarea vieţii mele aniversării poemului Luceafărul, ce a răsărit acum o sută de rostogoliri ale pământului în jurul soarelui şi, fix, ne luminează încă”. (31 martie 1983- Nichita Stănescu).

În 1985, la împlinirea a 25 de ani de la moartea poetului, Academia Română a editat un volum cu postume de dragoste şi cu gânduri ale poetului,  despre viaţă şi literatură. Cartea, care reprezintă cel de-al 100-lea volum din colecţia de ediţii critice ,,Opere fundamentale”- editată de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, sub egida Academiei Române, are o secţiune intitulată ,,Fals jurnal intim”, alcătuită de criticul literar şi academicianul Eugen Simion, care conţine texte ale lui Nichita Stănescu, cu caracter confesiv, sau succinte opinii despre viaţă şi creaţie literară. Despre Nicolae Labiş, pe vremea când l-a ascultat pe acesta recitând Moartea căprioarei, stă notat în jurnal: ,,Brusc nu mai ţin minte nimic şi păstrez numai sentimentul de atunci, sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins. Mi-a produs o impresie sublimă şi deprimantă. Atunci, nu puteam să cred că se poate scrie o poezie mai minunată decât Moartea căprioarei. Aş fi dat orice pe lume să fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se părea uriaş. Cu oricine aş fi putut să fiu prieten, cu el niciodată. Mi se părea foarte frumos. Deşi nu era. Nu putem să o prind în noţiuni personalitatea acelei recitări şi asta îmi dădea o mare nelinişte (…). Atâta vreme cât el a trăit, eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, au am debutat în martie” (1969). Melancolic şi deseori abătut, cu gândul la neliniştile şi stările lumii, la destinul şi singurătatea poetului, dar şi la dragoste, mai scria în al său jurnal intim: ,,Cred în Bacovia. Şi peste aceasta îl şi recitesc tot timpul. Şi îmi sprijin tristeţea mea de tristeţea lui” (1978). ,,Am iubit şi eu o dată în viaţa mea pe cineva şi tocmai pe acea femeie am pus-o la încercare! Am crezut că nu se va mărita niciodată cu nimeni decât cu mine. Ei bine, şi ea m-a pus la încercare şi s-a măritat cu altul, aproape în mod simbolic, după care s-a despărţit ca să fim amândoi două răni”. (1983)

Prozatorul şi publicistul Ioan Grigorescu, realizatorul uneia dintre cele mai longevive emisiuni de televiziune (,,Spectacolul lumii”- peste 400 de episoade!), ploieştean la origini ca şi Nichita Stănescu,  cu care era văr prin alianţă, scria despre poet: ,,Când s-a întrebat care era rostul lui, Nichita şi-a răspuns fără echivoc: A venit pe lumea limbii româneşti, ca să vestească întoarcerea lui Eminescu”. Şi nu numai că a vestit-o, dar a şi scris un poem care să ne amintească mereu de Luceafărul poeziei româneşti: ,,Atâta să nu uitaţi: că el a fost om viu/ viu pipăibil cu mâna. //Atâta să nu uitaţi/ că el a băut cu gura lui,-/ că avea piele îmbrăcată în ştofă.//Atât să nu uitaţi,-/ că ar fi putut să stea/ la masă cu noi,/ la masa cinei celei de taină/ Atât să uitaţi! Numai atât,-/ că El a trăit,/ înaintea noastră…/ Numai atât,/ în genunchi vă rog să uitaţi!” (Eminescu- Nichita Stănescu)

,,Nichita Stănescu însuşi era o fiinţă lirică şi el însuşi zbura într-un cer neasemuit de frumos al imaginaţiei”, spunea atât de frumos despre Nichita, criticul literar Eugen Simion, iar un alt mare poet, Marin Sorescu, aducea parcă în completare, o splendidă metaforă: ,,a fost toată viaţa numai şi numai poezie, cu totul şi cu totul poezie, ca un fluture într-un paradis de polen”.

Demne sânt şi succesele eseistice ale poetului, pornite din lupta dusă cu ispita prozei, aşa cum este şi acest scurt fragment dintr-un text intitulat ,, A fi! a fi! a fi!”, care face parte dintr-o serie de proze rămase inedite printre care, ,,Vulturii zburând pe spate”, ,,Brâncuşi (o ieşire din himeric)”, ,,Adolescenţă”, sau ,,Pomul de iarnă”, care urmau să fie publicate în revista ,,Argeş” din Piteşti în 1973, dar au fost retrase de la tipar de către autor, în momentul retragerii de la conducerea revistei, a prietenului său, poetul Gheorghe Tomozei: ,,Să exişti mereu tânăr, tulburat, fericit, revoltat, să aspiri, să fii erou, să exişti vrând să fii descoperitor de noi pământuri, să exişti, să visezi la nemurire. M-am întrebat de multe ori de ce în secolul nostru nimeni nu mai caută nemurirea decât în chinul limitat al artelor, alegând artele ca scop în sine pentru căutarea veşniciei. Ce siguranţă a făcut ca adolescenţii şi bătrânii secolului nostru să dorească să existe şi atât, ce cunoaştere definitivă a condiţiei noastre biologice i-a făcut să prefere viaţa ca atare şi nu nemurirea? Dar tot ce e viu pe pământ e supus veşniciei, pe morţii iubiţi de anul trecut nu i-am pierdut definitiv, fiinţa lor s-a dezagregat în fiecare ţesut al nostru, de aceea noi nu putem să-i uităm niciodată. Dar tot ce e viu pe pământ e supus veşniciei, iarba de astă vară n-a pierit, a trecut simplu din ciclu în ciclu, din organism în organism şi de unde nu ştim că ea nu este chiar pielea gingaşă a noului născut. A fi, a fi, a fi, cu disperare a exista peste limite; tristeţe, nenoroc, fericit, zdravăn şi gata oricând să începi totul de la început, a fi cu îndârjire, a trăi atâta timp cât ceea ce e mai scump în tine e viu pe pământul pe care nimeni nu-l poate opri să existe unic şi uriaş în univers”.

,,A nu fi este starea eternă”, dar completează Ioan Grigorescu, ,,cu o condiţie: Să fi fost ceva. Şi Nichita a fost. Şi mai ales, este. Ne este. Îl avem în patrimoniul de suflet de unde nu există smulgere”.

Citiţi-l şi recitiţi-l cu drag pe Nichita şi dacă puteţi, încercaţi să o faceţi pe fondul muzical al melodiei Emoţie de toamnă compusă şi interpretată de cantautorul Nicu Alifantis,  pe versurile lui Nichita Stănescu, poetul cel nemuritor rămas.

(Articol publicat în revista “Plumb”, numărul din martie 2010)

Tinerii din Basarabia, România, Olanda, Suedia, Franța au sărbătorit Ziua Unirii la Chișinău.
E o zi istorică, poate cea mai importantă din toate timpurile. Dacă i-ați fi văzut pe acești tineri cu drapele tricolore, cu brancarde tricolore, cu bentițe tricolore! Generația Twitter va înfăptui Unirea!

Vă expediez și câteva poze. Cu mama și baiatul meu Cristi, cel pletos. Mama a reușit să se fotografieze și cu Vlad Pârâu, tânarul în port național. Acum doi ani, a fost reținut de călăii comuniști și expulzat din Basarabia din cauza acestui costum național românesc!!!!

Incredibil!!!  Mult prea credibili sunt securiștii din spatele celor ce pozează… Așa a fost Ziua Unirii în Basarabia fără comuniști. Oare?

Cu respect și gratitudine,
Rodica Tomașenco.

Chișinău, 27 martie 2010

În calendarul modern al României, ziua de 26 Martie lipseşte din rândul sărbătorilor oficializate prin decrete şi legi. Cu toate acestea, 26 Martie marchează un moment deosebit, în care cercul aspiraţiilor de neatârnare ale românilor s-a închis pentru prima oară în anul 1881.

La 26 martie 1881, România a fost proclamată Regat, iar Carol I, până atunci Prinţ, ori Domn, al Principatelor Unite Ţara Românească şi Moldova a fost proclamat primul Rege al României.

Prin proclamarea României ca Regat aceasta şi-a arătat lumii împlinirea independenţei sale, câştigată, prin sânge, pe câmpul de luptă de la Plevna. Nu este întâmplător că, începând cu anii 1880, România apare cu o altă culoare pe hărţile Europei, după ce timp de secole fusese colorată la fel cu Imperiul Otoman.

În acelaşi timp, în ierarhia diplomatică şi protocolară a ţărilor, într-o vreme când deviza „par in parem non habet imperium” (egalul nu are putere asupra egalului său) de-abia căpăta formă în dreptul internaţional public, România câştiga prin voinţa naţională un loc egal cu marile puteri ale lumii.

Tot în această zi, prin „Legea Pentru Proclamarea Titlului de Regat al României,” Familia Regală – până atunci identificată ca o Dinastie străină venită pe Tronul unei Românii aflate sub suzeranitate, tocmai pentru a o elibera şi a-i consolida identitatea – devine Familia Regală Română, luându-şi numele „al / a României.”

Cum spuneam, primul cerc istoric, cel al neatârnării României şi câştigării locului său meritat pe harta Europei, a fost închis la 26 Martie 1881. Acesta a fost urmat de Marea Unire, care a desăvârşit a doua mare dorinţă a românilor, anume aflarea lor cu toţii pe teritoriul aceluiaşi Stat, în care să-şi dezvolte cultura şi identitatea naţională.

Iată de ce 26 Martie trebuie să fie oricum o zi crucială în timpul Istoric al României. O zi, de altfel, aflată în corelaţie cu calendarul Bisericii precum şi cu cel al Naturii. Căci astăzi Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte Soborul Arhanghelului Gavriil. Nu fără noimă este această alăturare, căci Arhanghelii Mihail şi Gavriil mai sunt numiţi şi Arhistrategi, iar câştigarea Independenţei şi Regalităţii României este una dintre cele două mari opere strategice reuşite ale naţiunii române. Iar Natura îşi arată în fiecare an, la sfârşitul lunii Martie, faţa sa vie, fericită, odată cu venirea Primăverii.

Sunt de părere că zilele aflate sub bune auspicii sunt marcate atât voit, de către oameni, cât şi aparent întâmplător, de către Destin. Iată că 26 martie este şi ziua de naştere a Alteţei Sale Regale Principesei Margareta a României. Născută la 68 de ani de la Proclamarea Regatului României, într-un moment în care acesta deja se destrămase sub pumnul sovietelor, Principesa Moştenitoare Margareta a fost prima rază de speranţă a Majestăţilor Lor Regele Mihai I şi Regina Ana ai României.

Naşterea Principesei Moştenitoare la 26 martie 1949 a închis, astfel, un cerc al istoriei personale a Dinastiei Române, marcând începutul unei perioade, cea a Exilului, şi apoi cea a revenirii în Ţară, în care Majestăţile Lor, alături de Generaţia a V-a a Familiei Regale, s-au străduit să păstreze şi să readucă României statutul câştigat la 26 martie 1881.

La 30 decembrie 2007, Majestatea Sa Regele, printr-un document anexat Normelor Fundamentale ale Familiei Regale a României, a instituit „Crucea Casei Regale a României” ca Decoraţie Regală, conferită persoanelor care au adus servicii importante valorilor Regalităţii în România. Ea este inspirată de Decoraţiile instituite de Familia Regală a României în trecut, şi le preia, astfel, şi tradiţiile.

Una dintre cele mai frumoase tradiţii ale tuturor Ordinelor şi Decoraţiilor majore ale unui Stat sau ale unei Dinastii, este instituirea unei Zile a Decoraţiei respective, cu un dublu rol – pe de o parte, marcarea unui eveniment istoric important, pe care şi Decoraţia în sine îl rememorează; pe de altă parte, întâlnirea Membrilor acelui Ordin sau Purtătorilor acelei Decoraţii. Întâlnirea nu este fără noimă, căci, prin intermediul numirilor într-un Ordin sau Decoraţie, orice Suveran lansează şi mesaje politice şi sociale. Aceştia nu sunt numiţi întâmplător, ci au în comun respectul şi efortul depus în apărarea şi promovarea unor valori, în cazul nostru, al respectului faţă de Statalitatea României, faţă de valorile Monarhiei şi faţă de Familia Regală a României.

Este normal şi foarte frumos ca, într-o zi a fiecărui an, şi purtătorii Crucii Casei Regale a României să se întâlnească pentru a se cunoaşte, a face schimb de idei, şi a primi confirmarea acţiunilor lor din partea Majestăţii Sale Regele.

În acest scop, la 30 decembrie 2009, Majestatea Sa Regele Mihai I a ales ziua de 26 martie ca zi a Crucii Casei Regale a României, care urmează să se serbeze începând cu anul următor, printr-o întâlnire oficială la Palatul Elisabeta, alături de purtătorii acestei Decoraţii Regale.

Închei prin a ura pentru prima oară tuturor Purtătorilor Crucii Casei Regale a României un 26 Martie fericit, iar Principesei Moştenitoare la mulți ani încununaţi de momente care să confirme semnificaţia de foarte bun augur a zilei în care s-a născut!

Sunt fericit că putem împărtăși amândoi bucuria aniversării cu dumneavoastră. Vă mulțumesc celor care ați trimis sau trimiteți astăzi urările și semnele dumneavoastră de prețuire și afecțiune!

Tot astăzi, începând de anul trecut, sunt sărbătoriți posesorii Crucii Casei Regale a României, a cărei zi a fost fixată, prin decizia Majestății Sale Regelui, pe 26 martie, ziua în care Carol I a fost proclamat, în 1881, Rege al României.

Coincidența face ca Principesa Moștenitoare a zilelor noastre să se fi născut în aceeași zi în care a fost încoronat primul Rege al României.

La mulți ani!

Pentru acei dintre creștini care sărbătoresc astăzi Buna Vestire, aș vrea să subliniez semnificația plină de iubire și de speranță, de energia vitală a acestei zile. Sensul Bunei Vestiri trece dincolo de aspectul credinței ca atare, având o relevanță filosofică, umană și culturală puternică. În tradiția populară românească, ziua de Buna Vestire are o adâncă rădăcină.

Icoană din Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Egipt
http://www.touregypt.net/featurestories/catherines2-13.htm

Ne pregătim, ortodocși, catolici și protestanți, să sărbătorim anul acesta împreună Noaptea de Înviere și, apoi, ziua de Paște, pe 4 aprilie.

Pentru noi, Paștele este cea mai importantă sărbătoare din an. Ea a fost, tradițional, organizată și tratată ca atare de societatea românească. Chiar și în anii din urmă, în care cantitatea a cântărit mai mult decât calitatea, fiorul Nopții de Înviere a rămas intact.

Familia Regală a ales, în fiecare an, să sărbătorească Paștele în alt loc, încercând să fie, în mod egal, alături de toți românii, oriunde s-ar afla ei. Am fost, pe rând, la București, la Iași, la Timișoara, apoi la Cluj, Craiova, Constanța, Galați și, uneori, la Săvârșin. Acum doi ani, Principesa și cu mine am ales să petrecem Noaptea de Înviere la Giurgiu, onorând așa cum se cuvine o episcopie nou-înființată.

Anul acesta, pentru prima oară, Majestățile Lor, Principesa Moștenitoare și cu mine vom petrece noaptea de Înviere și cele trei zile de Paște alături de românii din Spania. Ajunși la un număr de aproape un milion, conaționalii noștri din comunitățile spaniole au mulți parohi ortodocși, romano-catolici și greco-catolici, iar de curând au chiar și un episcop ortodox, în persoana Preasfinției Sale Timotei.

Alături de Preasfinția Sa, Familia Regală va sărbători Paștele la Madrid, în compania miilor de români care vor veni la cea mai mare sărbătoare a noastră.

Cert, există o diferență fundamentală între felul în care s-a performat politic în anii 1948-1989 și felul în care s-a exersat democrația după 1990. România a trecut de la dictatura comunistă la o democrație ce nu a încetat să se consolideze și a intrat cu drepturi depline în NATO și în Uniunea Europeană.

Numai că democrația nu durează, de-a lungul unui mandat de patru ani, doar 24 de ore, și anume ziua alegerilor. Democrația are nevoie să fie respectată și în restul celor patru ani, zi de zi, clipă de clipă, de către fiecare instituție publică, de către fiecare reprezentant al ei și, mai ales, de fiecare dintre cetățeni.

Pentru aceasta, legile și instituțiile democratice nu sunt suficiente. Este nevoie de aportul fiecărei forțe din societatea românească pentru a transforma în practică ceea ce afirmăm demagogic în teorie. Dar, mai presus, de toate, avem nevoie de un Stat respectat și dătător de încredere, cu instituții solide și profesioniste, care lucrează complementar și etic. Nu suntem încă în posesia unui astfel de instrument.

Articolul 1 din Constituția anului 1866 suna astfel: „Principatele Unite Române constituiesc un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”. Această Lege fundamentală a fost revizuită de mai multe ori, în 1879, 1884, 1917 și 1923, în acord cu modificările de structură și întindere a Statului, dar a rămas coloana vertebrală a unuia și aceluiași Stat, elementul hotărâtor al continuității lui politice. Începută la 24 ianuarie 1859, dăltuirea Statului național modern, unitar și indivizibil, s-a încheiat la 10 mai 1881. Aceasta este statalitatea românească modernă, cu puternice rădăcini europene. Foarte puține din aceste adevăruri sunt cunoscute de oamenii cu putere de astăzi (politicieni, oameni de afaceri, oameni de cultură) și încă mai puține dintre ele sunt considerate relevante pentru anii noștri. Dar fără cunoașterea contextului dezvoltării noastre statale, nu putem face pași serioși înainte.

Provizoratul istoric în care ne aflăm nu se poate rezolva doar prin dinamica politică, un capitol la care stăm aproape prea bine. România provizorie și instituțiile ei pot fi vindecate doar dacă societatea românească se pune împreună și face un pas generos și responsabil înainte. Așa cum a făcut-o de câteva ori, strălucit, în ultimile două sute de ani.

La data de 1 decembrie 1918, Transilvania s-a unit cu România, iar data a rămas drept simbol al Marii Uniri. Dar Statul român nu se naște de câte ori i se alipește sau i se dezlipește o bucată de pământ. Dacă Statul român actual s-ar fi născut în 1918 (așa cum o sugerează indirect alegerea actualei Zile naționale), atunci Alexandru Ioan I și Carol I ar rămâne în istorie doar ca fondatori ai Casei de Economii și Consemnațiuni.

În anii din urmă, au început să se vehiculeze cuvinte importante, precum “viziune”, “identitate”, “continuitate”. Este bine că ele pătrund în vocabularul puterii politice și mediatice. Dar aceste virtuți au nevoie să fie tratate corect, și nu fantezist.

Viziunea se face cu generozitate și cu responsabilitate, nu cu șmecherie și cu interes propriu. Identitatea nu se repară cu oportunități politice, fie ele și inspirate, ci cu loialitate. Continuitatea înseamnă cunoaștere și respect, nu dispreț la adresa instituțiilor, domnia bunului-plac și meșteșug politic.

Slujirea Statului, ca sumă de valori și tradiții, ca expresie a continuității, mândriei, respectabilității, ca imagine simbolică a solidității instituționale, nu se suprapune întotdeauna perfect dinamicii politice, rigorilor democrației și nici relațiilor internaționale sau diverselor tendințe geopolitice. Libertatea, ca virtute publică, este poate mai apropiată de valorile pe care statalitatea le înmănunchează fiindcă aceasta din urmă este, într-un fel, imaginea libertății trăite a unei națiuni.

Leadership-ul statal, numit în limba engleză „statesmanship” nu are echivalent în limba română (poate nu întâmplător). El nu este, însă, din acest motiv, mai puțin important pentru viitor.

România nu va avea, în deceniile care vin, probleme de democrație sau de prosperitate. Va continua să devină o țară din ce în ce mai avută, mai conectată, mai democratică și mai stabilă. Dar dinamica și abilitatea politicii nu vor fi suficiente pentru ca națiunea să se regăsească în realitatea românească, în anii care vin. Pentru ca viața publică să fie cu adevărat întreagă, echilibrul societății să fie cu adevărat stabil și viitorul predictibil, România are nevoie să conștientizeze din nou importanța Statului și a instituțiilor lui. Statul are nevoie să redevină egida instituțiilor românești cu adevărat, nu numai în enunțuri. Toată suflarea românească, de la guvernare, societate civilă și până la familia obișnuită, are nevoie de instituții coerente și respectate, așezate sub egida unui Stat modern dăltuit, dar natural, real, nu reinventat în mod lamentabil de chiriași grăbiți ai istoriei.

Politica rămâne partea esențială a vieții publice într-un sistem bazat pe democrație și libertăți, astfel precum este fiecare stat al mediului euro-atlantic. Dar nu există nici un motiv ca politica să treacă, dincolo de cercul guvernării și de arena parlamentară, și să ocupe spațiul neutru, ritual, armonios și respectabil al leadership-ului statal. Acesta din urmă, fie că țara este republică, fie că este monarhie, trebuie să reprezinte cu adevărat, nu doar pe hârtie, un instrument al punerii oamenilor împreună, un spațiu al încrederii, al iubirii generoase, al armoniei responsabile, al echilibrului vizionar.

Emisiunea poate fi privită în același timp la TVR Internațional și pe situl internet.

În a doua săptămână a rubricii “Nimic fără Dumnezeu”, dedicată ctitoriilor legate de Familia Regală, voi vorbi despre Biserica Grecescu din Turnu-Severin.

Biserica a fost ridicată în anul 1868 de familia boierului Grecescu. Ioana și Ioan Grecescu, doi importanți filantropi ai locului, au construit și un spital, în apropierea bisericii. Gheorghe Tătărăscu a realizat, în anul 1872, o remarcabilă operă de artă, pictând pereții interiori ai lăcașului de cult. Lucrarea s-a făcut cu ajutorul lui Gheorghe Poenaru, al doilea filantrop care își leagă numele de acest edificiu.

Biserica Grecescu a devenit catedrală ortodoxă în anul 1884. Lăcașul ortodox de cult are hramul în ziua Sfântului Ioan Botezătorul. Mai multe detalii despre această ctitorie puteți citi la adresa http://www.parohie.ro/biserica_grecescu.html

Fotografie de pe situl http://www.episcopiaseverinului.ro/

Regele Carol I a fost pentru toată viața legat sufletește de Turnu-Severin, locul unde a pus pentru prima oară piciorul în România. Biserica Grecescu a fost construită la doi ani de la sosirea în țară a lui Carol I. Aceasta arată limpede interesul viitorului rege și încurajarea pe care a dat-o boierului Grecescu pentru construirea unui lăcaș ortodox la Turnu-Severin. Regele Carol I a angajat arhitectul Capitalei, iar biserica a fost proiectată după modelul celei de la Curtea de Argeș.

După cum se știe, domnitorul Carol a ajuns în țara sa de adopție după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen pâna la Turnu-Severin. Vaporul în care suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porțile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiază Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele suveran a intrat în capitala țării la 10 mai 1866.

Carol devine Suveran al Principatelor Române Unite cu drepturi ereditare, prin plebiscit, la 20 aprilie 1866. Coincidența face ca 20 aprilie să fie exact ziua de naștere a principelui Carol, care devine domnitor al Principatelor Române Unite în ziua în care aniversa 27 de ani.

Aș vrea să amintesc contextul în care a avut loc întemeierea unor lăcașuri de cult ortodoxe, în acele timpuri, pentru a înțelege mai bine semnificația culturală și geopolitică a acestor fapte.

În anul alegerii lui Carol I ca Domnitor  al Principatelor Unite Române a intrat în vigoare o nouă Constituție. A fost un gest definitoriu pentru statul român modern. Articolul 1 din Constituția anului 1866 suna astfel: „Principatele Unite Române constituiesc un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”.

Este lesne de înțeles cât de important a fost să se consolideze, repede și profund, tânărul și temerarul stat european în următorii ani. Construirea de biserici, spitale, școli, biblioteci, unități militare moderne, primării, a fost o cale unică de a da Statului instrumente puternice de afirmare și profesionalizare instituțională.

Viziunea și perseverența lui Carol I a făcut posibil următorilor pași, declararea Independenței, la 1877, apoi la proclamarea Regatului României, în anul 1881.

Cu acea ocazie, prim-ministrul Ion Brătianu a spus:

“Forța morală și materială a noului Regat o vom căuta acolo unde ea există: în practicarea cu sfințenie a regimului constituțional, în dezvoltarea resurselor noastre, în completarea organizării noastre sociale și economice, în fine, în continuarea unei politici leale și oneste menținând cele mai bune relații cu toate Puterile și inspirând o egală încredere, ca și în trecut. Aceasta este semnificația, acesta este scopul Regatului Român. Astfel l-au înțeles Corpurile legislative, astfel l-au votat în unanimitate, de care Românii au dat de multe ori dovadă că o pot avea pentru orice faptă mare și națională”.

De altfel, în întreaga sa domnie de 48 de ani, Carol I a fost preocupat de construcția instituțională, atât la propriu cât și la figurat.

Suntem pe punctul de a amputa Statul român, prin eliminarea uneia dintre Camerele Parlamentului, deși neajunsurile din viața instituțională pe care le invocăm au o cu totul altă cauză.

Am modificat Ziua Națională, Imnul de Stat, stema, drapelul, așa cum ne-a “aranjat” mai bine într-un anume moment, fără să ne gândim o clipă ce repercusiuni grave poate avea aceasta, în raportul nostru cu lumea și cu noi înșine.

Nu avem decât una sau două instituții ale Statului care funcționează în clădirile construite, în ultimele două secole, special pentru ele. Aceasta în condițiile în care majoritatea clădirilor istorice ale sus-numitelor instituții există și astăzi.

Totul este inventat sau reinventat, în funcție de interese, fantezii sau, pur și simplu, ca urmare a unor manifestări de diletantism.

Ioan-Luca Vlad mi-a spus că a cercetat amănunțit fenomenul irațional și aleatoriu al stabilirii zilelor naționale, în epoca post-decembristă. El mi-a promis că va contribui la blogul meu cu un text detaliat, pe această temă.

Am primit eseul dlui Vlad și mă grăbesc să vi-l împărtășesc. Sper să vă intereseze și să vă incite la comentarii.

Ne cunoaştem zilele naţionale?
O incursiune în lumea plină de surprize a celor 51 de sărbători oficiale

Ioan-Luca Vlad
Avocat

În copilărie, am fost mereu necăjit de faptul că niciodată nu ştiam dinainte când urmau să aibă loc evenimente publice, cu muzică de fanfară şi demonstraţii militare, lucruri care pe atunci mă atrăgeau mult. Aşa că mult timp mi-am dorit să am o agendă completă cu zilele de sărbătoare oficială, cele marcate, sau care ar trebui marcate, prin evenimente publice care să ne aducă aminte de valorile sociale şi identitare pe care Statul le promovează.

Iată că, în sfârşit, mi-am împlinit visul. Nu a fost deloc uşor, şi am avut multe de învăţat. Pentru început, mă aşteptam să găsesc cel mult şapte, poate opt sărbători proclamate la nivel naţional. Am găsit 51, şi mare mi-a fost mirarea să nu găsesc printre ele cele la care mă aşteptam.

Să începem cu sărbătoarea naţională. „Ziua Naţională a României este 1 Decembrie,” proclamă Constituţia în articolul 12 alineatul 2. Măcar atât e clar. Este ziua Proclamaţiei de la Alba Iulia, prin care se cere Unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Lăsând la o parte faptul că la fel de bine putea fi aleasă ziua de 11 Decembrie, respectiv ratificarea acestei Uniri de Regele Ferdinand, ştim totuşi că aceasta este o Zi Naţională. Mai departe însă lucrurile se complică.

Cele 51 de sărbători naţionale

Cine are răbdarea să parcurgă actele normative în vigoare va descoperi o pleiadă de zile, mai mult sau mai puţin evidente, care, se pare trebuie sărbătorite la nivel naţional, de către toate autorităţile de stat, sau cel puţin la nivel de ramură de activitate. Există două tipuri de acte care reglementează Zile Oficiale, şi asta pentru că nu există şi o normă generală care să spună cine, cum şi de ce poate institui asemenea celebrări. Astfel, avem multe Legi formate din două articole, în sensul că „se instituie ziua ….” şi „autorităţile publice, posturile de televiziune şi societatea civilă vor organiza evenimente şi programe adaptate zilei ….”

Dacă România ar fi o ţară vestită pentru respectarea legilor, pletora de zile oficiale ar fi într-adevăr o povară asupra bugetului de stat, şi ar crea un adevărat Calendar laic. Faptul că nu am auzit de majoritatea celor 51 de zile arată de fapt că ele au fost create pentru un singur an, sau poate pentru 2-3 ani, dar în nici un caz nu este o dovadă de trăinicie, necesară oricăror simboluri naţionale.

De ce 51? Am numărat doar acele zile reglementate prin Legi şi Hotărâri de Guvern. Am eliminat, deci, din această enumerare, zilele oraşelor şi judeţelor, zilele ramurilor de activitate, zilele armelor militare şi, desigur, aniversările instituite de organizaţii private. Astfel, cele 51 de zile pot fi considerate „naţionale” în sensul că Guvernul sau Parlamentul le-au proclamat ca fiind sărbători obligatorii pentru toţi românii, sau cel puţin pentru aparatul administrativ de stat.

Lista celor 51 de sărbători se găseşte la sfârşitul articolului, însoţită de comentarii. Câteva exemple nu strică: Ziua NATO în România; Ziua Naţională a Tineretului; Ziua Adolescentului; Ziua Întreprinzătorilor din România; Ziua împotriva Violenţei asupra Copilului; Ziua Statisticianului; Ziua Metrologiei; Ziua Solidarităţii Naţionale Împotriva Dictaturii etc.

Ceea ce se observă din listă este un eclectism ridicat al acestor zile. Dacă ar fi să le împărţim, am putea construi două categorii clare, anume Zilele Ordinelor Naţionale şi Zilele Ocupaţiilor, şi o a treia care nu are nici un sens. Însă, referindu-ne strict la Ocupaţii, legislatorul poate fi acuzat de părtinire, căci acestea au fost alese fără un criteriu clar. De ce nu există oare ziua medicilor, dar există ziua metrologilor? De ce nu există ziua artiştilor, dar există ziua inginerilor?

Marile Zile absente

Ceea ce mai surprinde din listă sunt marii absenţi. La cunoştinţa mea, nu există în prezent o Lege sau măcar o Hotărâre de Guvern care să proclame una din următoarele zile ca Sărbători, deşi acestea sunt cele care pe care le vedem sărbătorite în fiecare an: 24 ianuarie, Ziua Unirii; 1 Martie, Mărţişorul; 1 Mai, Ziua Muncii; 1 Iunie, Ziua Copilului; 25 Octombrie, Ziua Armatei.

Dacă 1 martie, 1 mai şi 1 iunie le-am putea denumi deja „populare” în sensul că au intrat în cultura tuturor, Mica Unire este precursorul fără de care Statul Naţional Unitar nu s-ar fi putut îndeplini. Să fie oare o omisiune voită?

Armata ca păstrătoare a valorilor

Nu sunt o persoană militaristă. Însă, am fost plăcut surprins să văd că, printr-un simplu Regulament Militar se arată discernământul necesar în alegerea sărbătorilor naţionale. Iată ce spune Regulamentul R.G. 4 al Onorurilor şi Ceremoniilor Militare:

Art. 29: Simbolurile naţionale – Stema Ţării, Drapelul României, Ziua Naţională a României, Sigiliul Statului şi Imnul Naţional al României – exprimă respectul faţă de valorile României, dragostea de patrie a românilor, unitatea naţională, independenţa şi integritatea statală. Stema Ţării, Drapelul României, Ziua Naţională, Sigiliul Statului şi Imnul Naţional al României i-au unit şi îi unesc pe toţi românii din ţară şi de pretutindeni, sunt însemne durabile ale identităţii istorice şi culturale, ale demnităţii şi onoarei poporului român.

Nimic mai clar.

Iar în Art. 7 litera c) se arată că Sărbătorile Naţionale sunt:
−    1 Decembrie, Ziua Naţională a României;
−    9 Mai, Ziua Independenţei de Stat a României;
−    24 Ianuarie, Ziua Unirii;
−    Înălţarea, Ziua Eroilor;
−    25 Octombrie, Ziua Armatei Române;
−    26 Iunie, Ziua Drapelului Naţional; şi
−    29 Iulie, Ziua Imnului Naţional.

10 Mai ca Zi Naţională

Să luăm enunţul: „10 Mai este o sărbătoare de Stat a României.” Veţi putea crede a) că este un vis frumos al monarhiştilor; sau b) că a fost o sărbătoare dar nu mai este. Probabil nu ştiti că, prin Legea 77/1999 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 11/1998 (republicată), ziua de 10 Mai este proclamată ca Zi a Ordinului Naţional „Steaua României.”

Cu alte cuvinte, cea mai înaltă distincţie a Republicii Române este sărbătorită de Ziua Monarhiei! Cei mai înalţi şi merituoşi oameni ai Republicii Române sărbătoresc an de an Ziua Monarhiei!

Să fie oare o încercare de „republicanizare” a sărbătorii? Sau nu cumva este o admitere a faptului că Republica duce o lipsă acută de simboluri puternice, trebuind să „împrumute” de la Monarhie. Rămâne să apreciaţi…

Cele 51 de Sărbători Oficiale ale României, comentate

25 Martie – Ziua Poliţiei Române (Legea 218/2002). Aceasta se suprapune peste Ziua Internaţională a Comemorării Victimelor Sclaviei şi Comerţului Transatlantic cu Sclavi proclamată de ONU prin Rezoluţia A/RES/62/122. S-ar fi putut găsi o coincidenţă mai fericită;

03 Aprilie – Ziua Jandarmeriei Române (Legea 550/2004);

Prima Duminică din Aprilie – Ziua NATO în România (Legea 390/2004). Anul acesta se suprapune peste Ziua Internaţională pentru Conştientizarea Minelor şi Asistenţa în Acţiuni de Deminare, adoptată prin Rezoluţia ONU A/RES/60/97, ceea ce nici nu este prea departe de activităţile NATO;

07 Aprilie – Ziua Mondială a Sănătăţii, proclamată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHA/A.2/Res.35) şi preluată de România prin HG 224/1999, un exemplu de bună practică;

08 Aprilie – Sărbătoarea Etniei Romilor din România (Legea 66/2006);

18 Aprilie – Ziua Ordinului „Meritul Agricol” (Legea 267/2004), este de fapt ziua primei instituiri a Ordinului în perioada Monarhiei;

22 Aprilie – Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Ziua Ordinului „Virtutea Militară” (Legea 459/2002). Se întâmplă să se suprapună pe Ziua Internaţională a Mamei Pământ adoptată prin Rezoluţia A/RES/63/278;

28 Aprilie – Ziua Ordinului „Serviciul Credincios” (Legea 543/2001 şi OUG 105/2000). Aniversează prima sa instituire în perioada Monarhiei. Se suprapune peste Ziua Internaţională pentru Siguranţă şi Sănătate la Lucru a Organizaţiei Internaţionale a Muncii;

29 Aprilie – Ziua Veteranilor de Război (HG 1222/2007);

Prima Duminică din Mai – Ziua Mamei (Legea 319/2009). Anul acesta cade în 2 Mai, alături de:

2 Mai – Ziua Naţională a Tineretului (Legea 425/2004) şi Ziua Ordinului „Meritul Sportiv” (Legea 9/2003). Un prim exemplu de suprapunere absurdă. Sau poate de pe atunci legiuitorul s-a gândit la comasarea Ministerelor Tineretului şi Sportului;

A Doua Duminică din Mai – Ziua Tatălui (Legea 319/2009). Anul acesta cade în 9 Mai, alături de:

9 Mai – Ziua Adolescentului (Legea 197/1997) şi Ziua Independenţei de Stat a României. Nu vreau să supăr pe adolescenţi, dar sunt foarte privilegiaţi. Pe de o parte, au două zile la o săptămână distanţă; anul acesta ambele cad odată cu zilele părinţilor lor, şi Ziua Independenţei de Stat a României nu are o Lege care să o proclame, pe când Ziua Adolescentului are. Să fie România atât de îndrăgostită de tineri? M-aş bucura…

10 Mai – Ziua Ordinului Naţional „Steaua României” (Legea 77/1999 şi OUG 11/1998, republicată);

Înălţarea – Ziua Eroilor (Legea 379/2003). Anul acesta cade în 13 Mai;

Ultima Duminică din Mai – Ziua Întreprinzătorilor din România (HG 546/1992). Anul acesta cade în 30 Mai;

5 Iunie – Cea mai aglomerată zi oficială. Este Ziua Învăţământului (Legea 289/2007), dar şi Ziua împotriva Violenţei asupra Copilului în România (Legea 497/2006). Adică, „învăţători, nu bateţi copiii!” Sau „prin educaţie, mai puţină bătaie!” Pe deasupra, mai este şi Ziua Ordinului Naţional „Pentru Merit” (şi nu doar în învăţământ) (Legea 542/2001 şi OUG 104/2000), fiind ziua instituirii acestuia în Monarhie, dar şi Ziua Mondială a Mediului, proclamată de ONU prin Rezoluţia A/RES/2994 (XXVII);

26 Iunie – Ziua Tricolorului (Legea 96/1998). Se suprapune peste Ziua Internaţională împotriva Abuzului de Droguri şi Traficului Ilicit, proclamată prin Rezoluţia A/RES/142/112;

Prima Duminică din Iulie – Ziua Justiţiei (HG 384/1994). Anul acesta cade în 4 Iulie;

A Doua Duminică din Iulie – Ziua Statisticianului (HG 592/2002). Anul acesta cade, destul de potrivit, în 11 Iulie, odată cu Ziua Mondială a Populaţiei, stabilită prin Decizia Programului pentru Dezvoltare al Naţiunilor Unite 89/46;

19 Iulie – Ziua Ordinului „Meritul Cultural” (Legea 8/2003);

20 Iulie – Ziua Aviaţiei şi Ziua Ordinului „Virtutea Aeronautică” (Legile 382/2004 şi 460/2002). Din nou, Armata are şi logică;

24 Iulie – Ziua Poliţiei de Frontieră Române (OUG 104/2001);

29 Iulie – Ziua Imnului Naţional (Legea 99/1998);

15 August – Ziua Marinei Române şi Ziua Ordinului „Virtutea Militară” (Legile 382/2004 şi 461/2002);

1 Septembrie – Ziua Diplomaţiei şi Ziua Ordinului „Meritul Diplomatic” (Legea 572/2004);

A Doua Duminică din Septembrie – Ziua Metrologiei (HG 879/2001). Anul acesta cade în 12 Septembrie;

13 Septembrie – Ziua Pompierilor din România (HG 492/1997);

14 Septembrie – O suprapunere fără noimă: Ziua Inginerului Român (HG 525/2000) şi Ziua Muntelui (Legea 715/2002), care marchează sfârşitul păşunatului montan. Oare nu se găsea o altă zi pentru ingineri? Sau pentru munte, de exemplu, 11 Decembrie, Ziua Internaţională a Muntelui, proclamată prin Rezoluţia ONU A/RES/57/215?

03 Octombrie – Ziua Ordinului „Meritul pentru Învăţământ” (Legea 220/2004), care marchează ziua primei sale instituiri în Monarhie, şi care ar fi putut fi o zi foarte bună a Învăţământului, degrevând 5 iunie, mai ales că este şi la începutul anului şcolar;

05 Octombrie – Ziua Mondială a Învăţătorului proclamată de UNESCO şi adoptată de România prin HG 680/1994. Deja învăţământul are inflaţie de zile, dar probabil că legiuitorul uitase de existenţa acesteia;

09 Octombrie – Ziua Holocaustului (HG 672/2004). Această zi nu numai că se suprapune peste Ziua Mondială a Poştei, lucru care pe mine, ca filatelist, mă întristează, dar ar putea să fie amplasată în 27 Ianuarie, odată cu Ziua Mondială a Comemorării Victimelor Holocaustului, proclamată prin Rezoluţia A/RES/60/7, înscriind România în grupul ţărilor care comemorează această tragedie la aceeaşi dată;

31 Octombrie – Ziua Feroviarilor (HG 815/1994 şi 858/1995);

03 Noiembrie – Ziua Ordinului „Bărbăţie şi Credinţă” (Legea 413/2004), ziua primei sale instituiri în perioada Monarhiei;

08 Noiembrie – Sfinţii Arhangheli şi Arhistrategi Mihail şi Gavriil, Ziua Ordinului „Mihai Viteazul” (Legea 327/2003);

19 Noiembrie – Ziua Cercetătorului şi Proiectantului din România (HG 764/1994). Se suprapune peste Ziua Mondială a Bolilor Cronice de Obstrucţie Pulmonară proclamată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii;

A Treia Duminică din Noiembrie – Ziua Mondială a Comemorării Victimelor Traficului Rutier, adoptată de ONU prin Rezoluţia A/RES/60/5 şi preluată de România prin HG 864/2007. Anul acesta cade în 21 Noiembrie, suprapunându-se pe Ziua Mondială a Televiziunii, proclamată prin Rezoluţia A/RES/51/205. Victimele traficului rutier se comemorează stând la televizor?

22 Noiembrie – Ziua Ordinului „Meritul Industrial şi Comercial” (Legea 391/2004), care marchează  prima sa instituire în perioada Monarhiei. Ar fi fost o foarte bună Zi a Întreprinzătorilor;

26 Noiembrie – Ziua Ordinului „Meritul Sanitar” (Legea 539/2003), care marchează  prima sa instituire în perioada Monarhiei;

13 Decembrie – Ziua Etniei Tătare din România (Legea 453/2006);

16 Decembrie – Ziua Solidarităţii Naţionale Împotriva Dictaturii (Legea 230/1998);

18 Decembrie – Ziua Minorităţilor Naţionale din România (HG 881/1998). Se suprapune, destul de potrivit, pe Ziua Internaţională a Migranţilor, proclamată prin Rezoluţia A/RES/55/93;

22 Decembrie – Ziua Libertăţii Române (Legea 258/2002).

Leader-ul este o denumire moderna a unui concept atat de vechi. Limba
romana cunoaste si alti termeni, precum conducator sau carmuitor,
cuvinte care si-au pierdut din sacralitate odata cu pervertirea acestor
in diverse etape istorice. Leader-ul modern imprumuta elementele tipice
conducatorului din evul mediu, dar si constante ale modernitatii.
Modernitatea leader-ului consta tocmai in faptul ca oricare dintre noi
putem avea aceasta calitate la un moment dat. Intre conducator si leader
nu se poate pune semnul egalitatii, si asta datorita faptului ca cei doi
termeni nu se bucura de o sinonimie totala. Alteta Sa Regala, Principele
Radu a definit larg acest termen, aratandu-ne ca intalnim leaderi in
arta, in filozofie, in politica sau in economie. Notiunea de leader nu
este strans legata de entitatea etatica, asa cum era cazul termenului de
conducator. Acesta din urma se contopea cu statul, sfera de actiune a
notiunii fiind una foarte restransa. Lectia oferita de Alteta Sa Regala,
Principele Radu al Romaniei la Timisoara este oferita sub forma de
imbold: fiecare dintre noi trebuie sa tindem sa fim in societatea, in
comunitatea in care interactionam un leader. Dar trebuie sa incercam sa
fim un leader onest, corect, educat si insufletit cu ganduri pozitive.
Aceasta sugestie este atat de binevenita, mai ales intr-un templu al
stiintei, cum este Universitatea de Vest. Mesajul Altetei Sale Regale,
cunoaste o dubla tinta: in primul rand studentii, care sunt indemnati sa
munceasca si sa invete pentru a deveni leaderii unei generatii, apoi
cadrele didactice care trebuie sa depuna pricepere si daruire in
formarea unei noi generatii ai leadership-ului national, si de ce nu,
international.

Romania a cunoscut de-a lungul istoriei cateva caractere care se
incadreaza perfect notiunii de leader. Carol I, un vizionar, un om de
stat care s-a luptat impotriva unui sistem, reusind sa modernizeze un
stat, aducand economia si stiinta la cote cu adevarat europene. Regele
Carol I imprumuta elementele ale leader-ului inspirat, dar si a celui
legitimat istoric. Este, cel putin din punctul meu de vedere, o nuanta
fericita ce face cinste istoriei Regatului Romaniei.
Leader-ul, in acceptiune moderna se clasifica astfel: leader-ul
inspirat, iar cel mai bun exemplu, pe langa Papa Ioan Paul al II-lea,
este Maica Therezia, un om cu viziune, indarjire si care-si sacrifica
propria viata si sanatate inspre binele altora. Este genul de leader, in
fata caruia oricine paleste, deoarece aura leader-ului, pe buna dreptate
preia misiunea de a aduce lumina. Leader-ul legitimat istoric este acel
leader, care in momente cheie ale istoriei, isi arata forta si maretia.
Ma gandesc la Familia Regala britanica, care in timpul razboiului nu a
parasit Londra, preferand sa se supuna acelorasi riscuri, ca toti
londonezii. De ce era Queen Mum sau de ce este Queen Elizabeth,
personaje atat de dragi englezilor? Pentru ca prin devotamentul lor fata
de stat si natiune, au demonstrat capacitatile ce incumba unui leader.
Leader-ul democratic, cel ales de popor (a nu se intelege ca oricine
este ales de popor este si leader) este poate si cel mai controversat.
Din start el nemultumeste o parte a societatii, astfel el trebuind sa
depuna un efort suplimentar pentru a putea convinge. Istoria ne-a
aratat, ca in anumite momente leader-ul poate deveni malefic.

Notiunea aceasta de leader, duce desigur la gandul de leadership in
societatea sau politica romaneasca. Categoric avem sau am avut astfel de
oameni, care pot fi catalogati cu prisosinta leaderi. Ma gandesc acum
(fara a se fi discutat in Aula Magna) la toti cei care formau elita
romana de pana in 1947, si care au putrezit in inchisorile comuniste. Nu
sunt ei adevarati leaderi? Aura unui leader nu se stinge odata cu
trecerea timpului. Este unul dintre privilegiile leader-ului, acela de a
exista etern. Or, elita romana exterminata de regimul comunist, este
formata din leaderi. Acestia ne transmit o lectie, pe care daca am
recepta-o corect, am putea fi feriti de astfel de momente. Alexandru,
Cardinal Todea a fost si este un leader. Un cleric care nu deviaza de la
credinta si de la biserica careia i-a apartinut. Mitropolitul Corneanu
este de asemenea, un leader inspirat, deoarece este, din pacate printre
putinii clerici ortodoxi, cel care a militat pentru intelegere intre
confesiuni si cel care a reparat primul nedreptatea facuta bisericii
greco-catolice. Leader cu legitimitate istorica este Regele Mihai I al
Romaniei, cel care prin orice gest ne ofera exemplul punerii in slujba
poporului.

Conferinta Altetei Sale Regale, Principele Radu al Romaniei a fost un
prilej, pentru a cunoaste ce inseamna “ALTFEL”, ce inseamna un discurs
elegant, bine structurat, ce inseamna arta dialogului, ce inseamna
pozitionarea corecta intr-o societate.

Din nou, Familia Regala a Romaniei a demonstrat, ca prin tot ceea ce
face, se pune in sluja binelui colectiv, fiind un adevarat reper in
societate!

Drd. Alexandru Jadaneant, M.E.S.

Preparator universitar
Avocat

Am acordat înaltul patronaj școlilor de vară ale asociației Leaders Romania și sunt, în continuare, încrezător în și bucuros de gestul pe care l-am făcut. În seara aceasta, tinerele gazde au fost din nou la înălțime, au pregătit totul elegant, inteligent, prietenos și eficient.

Au fost alături de ei oameni valoroși din România de astăzi, de toate vârstele, întreprinzători, lideri de companii influente, militanți civici și sociali, sportivi, artiști, ziariști sau sponsori generoși. Unii dintre cei prezenți erau oameni celebri, alții personalități cu merite importante în domeniul lor.

Am remarcat, de asemenea, prezența unor reprezentanți ai Asociației Studenților Români din Străinătate, o altă asociație pe care Principesa Moștenitoare și cu mine o ținem la suflet.

Zece ani nu este o aniversare prea impozantă, la nivelul istoriei. Dar la nivelul destinului individual, precum și privită prin prisma inconsistenței vieții românești de astăzi, aniversarea a zece ani de leadership tânăr înseamnă mult.

Nu voi putea fi alături de ei zilele următoare, la cursurile Leadeship School care începe, dar sper să îi reîntâlnesc la o ocazie viitoare.

M-am uitat în seara aceasta pe situl internet http://www.leaders.ro/

Merită să-l vedeți, este excelent realizat!