© Marius Bărăgan

Mesajul Majestății Sale Regelui Mihai I de Crăciun 2010

Români,

Pentru câteva minute, vă spun bun găsit din liniștea căminului nostru de la Săvârșin. Am trecut cu toții printr-un an greu, cu destule suferințe și nemulțumiri. Dar, în viața multora dintre noi au existat și motive de bucurie și speranță.

Felicit pe cei care au reușit performanțe economice, mai ales micii întreprinzători și companiile mijlocii. Felicit pe tineri și pe profesorii din universități, licee și școli, care au continuat munca lor importantă, în ciuda greutăților. Felicitări celor din agricultură, care au reușit să meargă mai departe, deși rămași fără resurse și încurajare. Felicit funcționarii publici, diplomații, militarii, oamenii de artă, pentru stăruința lor de a-și face datoria, deși puternic încercați de lipsa banilor și descurajați instituțional.

Sunt mâhnit pentru toate momentele prin care mamele, oamenii bătrâni și cei bolnavi sunt nevoiți să treacă.

România are nevoie de infrastructură și de instituții respectate. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Școala este o piatră de temelie a societății. Universitățile răspund administrativ față de guvernare, dar au nevoie să fie libere din punct de vedere organizatoric și științific.

Regina și cu mine, alături de Familia noastră, am mers în orașele și comunele țării, încurajând profesii, inițiative, organizații și instituții. Am făcut în anul care se încheie multe vizite internaționale, în care am susținut interesele fundamentale ale României.

Suntem cu gândul la militarii români din teatrele de operații. Sunt mândru de sutele de mii de români aflați la lucru în străinătate, pentru o viață mai bună și mai demnă. Ei ajută mult familiile lor și România.

Toate guvernele europene au acum greutăți. Criza economică obligă la măsuri impopulare. Totuși, există multe feluri de a micșora asprimea consecințelor pentru populație. 2011 va fi poate ceva mai bun, dar vor exista dificultăți, drept pentru care țara trebuie să fie protejată.

Sper ca anul viitor să aducă respect și etică în instituții, simț al datoriei și altruism în viața publică. Valorile și competența ar trebui să fie criteriile noastre. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor publice și în regulile lor!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Mihai R

30 decembrie 1947 rămâne, pentru cei mai mulţi dintre români, o adevărată zi a infamiei, reprezentând data la care puterea comunistă de atunci, sprijinită direct de Armata Roşie de ocupaţie, a dat o lovitură de stat şi a instaurat un regim republican dictatorial.

Vreme de mai bine de patru decenii de dictatură comunistă şi încă două decenii de rătăcire prin tranziţie, sfârşitul fiecărui an aduce nu doar bucuria sărbătorilor de iarnă, ci şi amărăciunea comemorării republicii. Nu este o simplă ironie menită a atrage atenţia asupra unui fapt istoric trist, care a deturnat România de la istoria sa firească, întrerupând brutal tradiţia şi rostul instituţiei monarhice, ci şi un semn de întrebare pentru cei care astăzi ignoră necesitatea reaşezării în matca firească. Regele Mihai a rămas un simbol, în ciuda minciunilor utilizate sistematic, a încercărilor eşuate de a compromite toate elementele care aminteau de regimul monarhic, ba chiar de încercările brutale de intimidare a celor care susţin adevărul istoric.

(…)

Articolul integral poate fi citit la adresa:

http://www.editie.ro/new/mod.php?mod=stiri&sectiune=online&idcat=4&idstire=101912&title=Ziua-infamiei-la-romani—30-decembrie-1947

Singular printre occidentali, care nu au „gustat” comunismul și nu sunt „vaccinați” împotriva teribilei maladii, Jean Francois Revel a observat cu justețe că atunci când o țară iese din comunism „ea nu se mai găsește la nivelul pe care-l atinsese când a intrat în comunism, ci mult mai jos…

Regele Mihai. În urmă cu 20 de ani îl fugăream pe autostradă sau chiar îl înjuram. Acum aproape că nu mai există om în țara asta care să nu-l respecte. Este un mare progres.

Lucru adevărat nu doar în economie, ci și în cazul instituțiilor politice, al raporturilor sociale, al vieții culturale”. În cazul României lucrurile au stat și mai rău, pentru că, după ce ocupantul sovietic a impus formarea guvernului Petru Groza (6 martie 1945), în numai doi ani comuniștii au preluat toată puterea prin trucarea rezultatelor alegerilor și distrugerea partidelor istorice, prin confiscări masive, arestări abuzive și procese trucate, totul culminând cu alungarea Regelui Mihai și proclamarea Republicii (30 decembrie 1947).

Cu excepția Albaniei, dintre țările europene, România a cunoscut cea mai dură expresie a dictaturii comuniste, încât și ieșirea din sistem a fost cea mai violentă, mai sălbatică și mai sângeroasă. Urmările au fost pe măsură, iar țara nu și-a revenit nici astăzi, cu toate că numai aici comunismul a suferit o condamnare oficială, pronunțată explicit de președintele Traian Băsescu (18 decembrie 2006) într-un Parlament cu manifestări ostile sau zeflemitoare din partea partidelor descendente ale comuniștilor și controlate direct de moștenitorii averilor Securității.

Din păcate, condamnarea comunismului n-a avut urmări nici în plan juridic, nici în plan politic, nici în plan social. Iar austeritatea indusă de criza globală și de harababura tipic românească contribuie la menținerea și chiar sporirea nostalgiilor față de comunism… Iar aici, în domeniul mentalităților, al tipologiei dominante în rândul românilor, stăm mult mai prost, mult mai jos decât nivelul pe care-l atinseserăm înainte de căderea sub comunism.

(…)

Articolul integral poate fi citit la adresa:

http://www.ziarultimpul.ro/cultura/restituiri/2010/12/regele-mihai-%C8%99i-limpezirea-lumii-romane%C8%99ti/

Filmul va fi reluat la TVR în următoarele două săptămâni. De îndată ce filmul va fi disponibil pe Internet, vă voi înștiința.

Vă las în compania ultimelor fotografii realizate anul acesta la Săvârșin de talentatul fotograf Cristian Coposesc.

LAUDATIO
în onoarea Majestăţii Sale Regele Mihai I al României

Majestatea Voastră, Rege Mihai I al României,
Majestatea Voastră, Regină Ana,
Alteţele Voastre Regale,
Onoraţi invitaţi,
Stimaţi colegi,

Conducerea Universităţii “Politehnica” din Timişoara, formată din subsemnatul, ca Rector şi colegii Prorectori, Secretar Ştiinţific, Director General Administrativ şi reprezentantul ales al studenţilor în Biroul Senatului, împreună cu decanii celor 10 facultăţi pe care universitatea le cuprinde, avem onoarea şi bucuria de a fi prezenţi astăzi, 27.12.2010, în faţa Domniilor Voastre, aici, la Reşedinţa Casei Regale de România, din Săvârşin, ca mesageri ai Senatului Universităţii, pentru a decerna Majestăţii Voastre, Rege Mihai I de România, supremul titlu onorific al Universităţii “Politehnica” din Timişoara, acela de Doctor  Honoris Causa.

Ca Rector al Universităţii “Politehnica” din Timişoara, şcoală ctitorită în baza Decretului Regal, semnat de Regele Ferdinand I al României, în urmă cu 90 de ani -aşadar: la scurt timp după unirea într-un singur stat a tuturor teritoriilor româneşti-, pentru a răspunde nevoii de ingineri, resimţită de societatea românească a vremii, în relansarea economică şi amplul program de dezvoltare la care ea s-a angrenat, îmi revine cinstea de a prezenta Laudatio întocmit de Comisie, în onoarea Majestăţii Voastre.

Majestatea Sa, Mihai I de România s-a născut la Sinaia, la 25 octombrie 1921. A fost suveran în două perioade, între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930 şi între 6 septembrie 1940 şi 30 decembrie 1947. A devenit pentru prima dată Rege al României după moartea regelui Ferdinand I şi după renunţarea la tron a tatălui său, prinţul Carol. Avea vârsta de 6 ani, când, în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, a fost proclamat Rege. Pe perioada minoratului Regelui Mihai, funcţia monarhică a fost girată de o regenţă din care au făcut parte prinţul Nicolae, Miron Cristea - Patriarhul României şi Gheorghe Buzdugan, Prim Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La 8 iunie 1930, prinţul Carol a revenit din exil şi a preluat tronul, devenind Regele Carol al II-lea.

Schimbarea fundamentală a vieţii Majestăţii Sale avea să se petreacă în anul 1940. Deposedată de Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de nord-vest şi Cadrilater, România pierduse milioane de cetăţeni români. În timpul celui de-al doilea război mondial, suveranul a făcut eforturi deosebite pentru a rezista în faţa ameninţării Germaniei naziste şi Uniunii Sovietice. În 1943, Regele Mihai a acceptat să fie liderul opoziţiei unite, atribut recunoscut de partidele politice şi de Alianţa antinazistă. Potrivit baronului Ion Mocsony Stârcea, un apropiat al familiei regale, domnia tânărului suveran era văzută de către nazişti şi comunişti ca o ameninţare a intereselor lor în România şi în zonă. În timpul războiului, Germania şi Uniunea Sovietică îşi disputaseră supremaţia asupra regiunilor Europei centrale, de est şi de sud-est, teritoriul României fiind socotit de importanţă strategică.

În viziunea Regelui Mihai, declararea stării de război faţă de Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie reprezenta o mare eroare a politicii româneşti. Potrivit tânărului suveran, firesc era ca aliaţii să fie ajutaţi pentru a înfrânge Reich-ul nazist. De asemenea, în cadrul Alianţei antinaziste, anglo-americanii trebuiau sprijiniţi în mod deosebit, ei fiind cei ce puteau garanta împotriva eventualelor noi pretenţii teritoriale ale Uniunii Sovietice. Regele Mihai a dispus ca piloţii britanici, canadieni şi americani doborâţi în misiune de luptă deasupra României să nu fie internaţi în lagăre de prizonieri de război ori predaţi trupelor germane. Totodată, suveranul a încurajat negocierile neoficiale pentru încheierea armistiţiului cu aliaţii, la Ankara, Stockholm şi Cairo şi a patronat dialogul cu Alexandra Kolontay, ambasadoarea Uniunii Sovietice în Suedia.

Urmările războiului în care mareşalul Ion Antonescu angajase România se prefigurau ca un adevărat şi de proporţii dezastru pentru Ţară. Regele Mihai reprezenta singura opoziţie reală, fapt ce reiese din repetatele dialoguri purtate cu liderii partidelor liberal şi ţărănesc. Însăşi dificultatea încheierii unui acord - acesta fusese solicitat de puterile aliate- între cei patru lideri, Iuliu Maniu, Constantin (Dinu) I. C. Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu a îngreunat enorm misiunea regelui Mihai. În final, rămăsese exclusiv pe seama suveranului luarea celei mai importante decizii: arestarea lui Ion Antonescu - şeful guvernului - şi ieşirea României din războiul contra aliaţilor.

În vara lui 1944, sovieticii au forţat linia Prutului şi au intrat pe teritoriul românesc. Regele Mihai l-a autorizat pe liderul ţărănist Iuliu Maniu să încheie armistiţiul cu aliaţii. Nu numai schimbările de pe front, dar şi condiţiile interne au determinat luarea amintitei decizii. Toate acestea l-au determinat pe regele Mihai să iniţieze actul decisiv de ieşire a României din război.

În anii 1942-1943, când inspectase armata pe front, suveranul României a avut ocazia să intre în contact cu militarii români şi să se asigure de ataşamentul acestora faţă de dinastie. Prin persoana suveranului, Casa Regală ieşise din izolarea impusă de Ion Antonescu la începutul războiului. Când a aflat de opoziţia şi de întâlnirile secrete ale regelui Mihai, de simpatia sa pentru armatele britanică şi americană, Ion Antonescu a cerut siguranţei statului să supravegheze permanent Palatul Regal şi să fie informat asupra partenerilor de dialog şi asupra opţiunilor Regelui.

Schimbarea politică de la 23 August 1944 a fost îndelung pregătită, fiind susţinută de opozanţii regimului şi de o parte a liderilor militari din ţară.

La câteva minute după sosirea la palat a mareşalului Ion Antonescu şi a lui Mihai Antonescu -adjunctul său în guvern-, aceştia au fost arestaţi din înaltul Ordin Regal de garda personală a Regelui Mihai. Planul arestării lui Ion Antonescu, cel ce se autointitulase Conducătorul Statului, a fost elaborat de Regele Mihai împreună cu baronul Ion Mocsony Stârcea. În Proclamaţia către ţară din 23 august 1944, Majestatea Sa susţinea:

„În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit în deplină înţelegere cu poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. Poporul nostru înţelege să fie stăpân pe soarta sa… Dictatura a luat sfârşit şi cu ea toate asupririle”. Devenită celebră prin conţinutul său, Proclamaţia a însemnat totodată revenirea parţială la prevederile Constituţiei din 1923 şi redarea câtorva drepturi cetăţeneşti fundamentale. Deşi în Proclamaţie se făceau referiri la stricta neutralitate a României, în ziua de 24 august a intervenit starea de război cu Germania, ca urmare a atacurilor acesteia asupra populaţiei civile.

Actul de la 23 august 1944 a reprezentat un gest politic de mare curaj şi de o enormă responsabilitate. El avea să aducă România în tabăra aliaţilor şi să restabilească prestigiul ţării noastre faţă de Marea Britanie, Franţa şi SUA. După cum s-a exprimat Comandantul Suprem Aliat în Europa, generalul Dwight D. Eisenhower, Regele Mihai şi România şi-au câştigat un loc de frunte printre membrii Naţiunilor Unite care au participat la cruciada democraţiei pentru a elibera Europa de plaga ciumei fasciste şi naziste. Fapta istorică a oferit României şansa de a fi ferită de dezastru şi de a putea recupera o parte importantă din teritoriile pierdute în 1940. Aliaţii au recunoscut că întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste a scurtat durata războiului cu aproximativ şase luni. Regele Mihai a fost recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi lideri ai Naţiunilor Unite care au luptat împotriva Axei naziste. Guvernele francez, britanic, american şi sovietic i-au înmânat cele mai valoroase ordine şi decoraţii.

La iniţiativa guvernului, Majestatea Sa a exercitat până în 1945 puterea executivă şi puterea legislativă. Cele două guverne ale generalilor Constantin Sănătescu şi Nicolae Rădescu au încercat să introducă o normalitate în viaţa publică, izbindu-se, însă, la tot pasul, de şicane din partea Moscovei. Presiunile exercitate de Kremlin au dus la instaurarea în ziua de 6 martie 1945 a unui guvern pro-sovietic, sub conducerea unui partizan al comuniştilor: Dr. Petru Groza. În august 1945, ca o reacţie faţă de deciziile ilegale ale comuniştilor de a infiltra şi a îndoctrina poliţia, jandarmeria şi armata, regele Mihai a declanşat o acţiune personală, cunoscută şi sub numele de „greva regală”. Fusese un alt act de mare curaj, motivat de dorinţa de salvare a democraţiei într-o ţară deja ocupată de trupele sovietice.

„Greva regală” a durat până la începutul anului 1946, dată la care se apropiau alegerile parlamentare. Rezultatele acestor alegeri au fost fraudate în mod grosolan de către comunişti. În realitate, ele fuseseră câştigate de Partidul Naţional Ţărănesc. Pentru moment, unii generali i-au propus Regelui alungarea sovieticilor din ţară, ceea ce nu era tocmai lipsit de şansă de reuşită sub aspect militar. Trupele sovietice erau dispersate în România, Bulgaria şi Ungaria, iar trupele române aveau o uşoară superioritate numerică. Nu la fel stăteau, însă, lucrurile, şi sub aspect politic, respectiv geopolitic. Pentru a scuti populaţia de ororile unui nou conflict armat, suveranul a refuzat acest plan.

În urma proceselor înscenate din anii 1946-1947, partidele istorice au fost practic desfiinţate, ceea ce a dus la o şi mai mare izolare politică a suveranului.

Regele Mihai a dat dovadă de o demnitate rar întâlnită în viaţa politică, preferând să abdice decât să rişte vieţile cetăţenilor luaţi ostateci de către autorităţile comuniste. Graba comuniştilor de a-l detrona pe Rege la finele anului 1947 a fost explicată de baronul Ion Mocsony Stârcea prin pericolul pe care îl reprezenta pentru Partidul Comunist Român, implicit pentru Moscova, proiectata căsătorie a monarhului român. Apariţia unui moştenitor ar fi reprezentat continuitatea dinastiei, iar populaţia ar fi avut un simbol puternic în jurul căruia să-şi focalizeze rezistenţa anticomunistă. În aceste condiţii, îndepărtarea familiei regale din ţară servea intereselor sovietice de totală subordonare a României. Totuşi, continuitatea dinastiei a fost asigurată, deoarece  pe  10 iunie 1948 Regele Mihai s-a căsătorit la Atena cu Prinţesa Anna de Bourbon-Parma.

Mesajele din fiecare an, de Paşte, de Crăciun ori de 10 Mai, transmise de suveran, pe tot parcursul epocii comuniste, la Radio Europa Liberă, au avut darul de a ridica moralul populaţiei din ţară şi de a articula în jurul Casei Regale aspiraţiile românilor de pretutindeni. Prin intermediul Fundaţiei „Regele Carol I”, cu sediul în Franţa, Majestatea Sa s-a îngrijit ca numeroşi refugiaţi din ţară, ajunşi în Iugoslavia lui Iosip Broz Tito, să nu fie expulzaţi, ci să primească documentele necesare emigrării în Vest şi ajutor material din partea Crucii Roşii Internaţionale. Un element constant al conduitei suveranului României a fost refuzul de a coopta legionari între liderii diasporei româneşti. Concepţia suveranului era că cei ce se făcuseră vinovaţi de violenţă politică nu aveau nici un temei moral în a-şi conduce conaţionalii de peste hotare sau din ţară.

Mesajele Majestăţii Sale -pilduitoare pentru o gândire politică pluralistă şi pentru civismul şi europenitatea României- conţin o pledoarie împotriva urii şi dezumanizării, o memorabilă idee pentru fiecare dintre noi, anume, că nimeni nu este imun la inumanitate. Asemenea atitudine l-a făcut popular printre mulţi concetăţeni români din ţară şi din diasporă. Demnitatea, onoarea, tactul, echilibrul, armonia sufletească, toleranţa şi compasiunea sunt caracteristice suveranului României, trăsături ce ies întotdeauna în evidenţă atunci când tratează problema reconcilierii societăţii româneşti.

În lunga durată a exilului, Majestatea Sa a acţionat pentru îmbunătăţirea imaginii României peste hotare. S-a dovedit a fi cel mai important ambasador şi reprezentant al românilor pe lângă structurile de decizie din NATO şi UE. Cuvântul Regelui Mihai I este ascultat cu interes şi în forurile de conducere ale ONU. Regele României s-a înscris, astfel, în ilustra familie a foştilor suverani care îşi ajută ţările pe care le-au condus. După cum au recunoscut toate guvernele de după 1989, Regele Mihai I este cel mai important ambasador al cauzei statului nostru peste hotare.

Popularitatea de care se bucură în România s-a văzut întâia oară cu ocazia vizitei efectuate în 1992, de Sfintele Paşti, când Majestatea Sa a fost ovaţionat la Bucureşti de peste 1.000.000 de cetăţeni. La fel de importantă a fost vizita la Timişoara din 1997, populaţia oraşului făcându-i o primire entuziastă.

Pentru susţinerea financiară a învăţământului superior în Timişoara, Majestatea Sa Regele Mihai I al României a înfiinţat Eforia Universităţii de Vest. Din aceasta urmau să facă parte primarii municipiilor Timişoara şi Arad, prefecţii judeţelor din Banat şi ai judeţului Arad, rectorul Politehnicii din Timişoara, rectorul Universităţii de Vest, decanii facultăţilor Universităţii de Vest, episcopii ortodocşi români de Timişoara, Arad şi Caransebeş, episcopul greco-catolic de Lugoj, episcopul romano-catolic de Timişoara, preşedinţii sindicatelor muncitoreşti, preşedinţii organizaţiilor profesionale ale corpului didactic universitar, secundar şi primar, reprezentanţii vieţii culturale şi economice locale, etc. Din păcate, cursul vremurilor a făcut ca Eforia Universităţii de Vest să nu apuce să-şi atingă nobila misiune. Dar ea, misiunea-i, nu a fost niciodată abandonată, ci, dimpotrivă, pas cu pas, până în zilele noastre, inclusiv, după cum vremurile au permis-o, a fost şi continuă să fie pusă în operă.

Majestatea Voastră, Rege Mihai I de România

Ceremonia de astăzi reprezintă, pentru noi, toţi, din forul cel mai savant al acestei părţi de ţară, un gest de apreciere a excepţionalelor calităţi umane, intelectuale  şi politice dovedite în perioada în care aţi condus România -adică: în cel mai dificil deceniu al existenţei moderne a României-, precum şi în anii în care aţi fost referinţa dintâi a gândirii şi a acţiunilor politice autentice ale exilului, un simbol al rezistenţei morale în faţa agresiunii şi dominaţiei totalitarismului comunist, dar şi în anii postcomunişti.

Este o mare onoare pentru corpul profesoral al Universităţii „Politehnica” din Timişoara, pentru studenţii acestei universităţi, pentru întregul mediu academic din Timişoara, ca, la propunerea Comisiei Senatului Universităţii, formată din:
1. Prof.dr.ing. Nicolae Robu -Rectorul Universităţii “Politehnica” din Timişoara, Preşedintele Comisiei
2. Prof.dr.ing. Ioan Anton -Membru Titular al Academiei Române
3. Prof.dr.ing. Toma Dordea -Membru Titular al Academiei Române
4. Prof.dr.ing. Corneliu Davidescu -Prorector al Universităţii “Politehnica” din Timişoara
5. Prof.dr.ing. Sevastean Ianca -Prorector al Universităţii “Politehnica” din Timişoara
6. Prof.dr.ing. Viorel Şerban -Prorector al Universităţii “Politehnica” din Timişoara
7. Prof.dr.ing. Radu Vasiu -Secretar Ştiinţific al Universităţii “Politehnica” din Timişoara

să acorde înalta distincţie de Doctor Honoris Causa Majestăţii Sale, Regele Mihai I de România.

Primiţi, vă rog, Majestate, însemnele acestei distincţii: diploma-unicat şi roba. Este, pentru mine, o mare cinste să vi le pot înmâna.

Prof.dr.ing. Nicolae ROBU
RECTORUL UNIVERSITĂŢII “POLITEHNICA” DIN TIMIŞOARA

Săvârşin, 27 decembrie 2010

Principesa Margareta sau Titanicul prezentului

Am rămas plăcut impresionat  în prima zi de Crăciun de un material excelent, difuzat de Televiziunea Naţională, pe marginea lansării „Cărţii Regale de bucate”, semnata de Principesa Margareta a României.

Pe lângă profesionalismul lui Cristian Tabără, cel care a făcut recenzia cărţii si a prezentat locurile intime si mai puţin cunoscute ale Palatului Elisabeta, am remarcat simplitatea, modestia, bunul gust si prestanţa Principesei Margareta a României.

Am vazut in gesturile sale, limbajul ales si potrivirea cuvintelor cu grijă şi inţelepciune, o a doua Prinţesă Diana, cam ceea ce ar avea acum nevoie România pentru a ieşi din mocirla în care ne zbatem de 21 de ani.

Moştenitoarea Coroanei României ar putea sa fie un exemplu de demnitate naţioanală, de felul cum ar trebui să se comporte în societate aşa-zisele „doamne” din politica românească, în fapt nişte hahalere cu preţentii culturale, care habar nu au cum şi cu ce se mănâncă politica şi diplomaţia.

Principesa Margareta, fara a face aici apologia regalităţii - care ne-a transformat  din purtători de opinci în popor şi naţiune, este o soluţie ca să terminăm odată cu toate zdrenţele din politica românească şi să revenim la acea simplitate din perioada interbelică, când „ Nihil sine Deo - Nimic fără Dumnezeu” era crezul nostru în mai bine şi în viitor!

Se spune că suntem conduşi de Masonerie sau de organizaţii secrete. Dar, mă întreb, unde este acea masonerie naţională care a făurit România Mare? Unde sunt acei bărbaţi de stat care ne-au făcut să ne simţim mândri că suntem români?

Nu ridică nimeni mâna, semn că fie sunt în adormire, fie au luat etnobotanice şi privesc viaţa în roz şi portocaliu.

La cumpăna dintre ani este bine să privim revenirea monarhiei ca pe o soluţie de luat în calcul, deoarece Principesa Margareta chiar merită să ocupe cea mai înaltă demnitate în statul român, iar Traian Băsescu, daca vrea cu adevărat să îşi spele toate păcatele, să urmeze exemplul Generalului Franco si să reinstaureze monarhia constituţională, singura soluţie de avarie într-o ţară  aflată  pe Titanicul prezentului.

Sorin Voinea

Trăim vremuri faţă de care nu mai trebuie să mai adăugăm din răutatea noastră, sunt vremuri care ne cer înţelepciune şi credinţă, sunt vremuri în care, mai mult ca oricând, este nevoie de sărbătoarea spiritului şi a iubirii care să sădească între noi, iar Crăciunul, prin Naşterea Mântuitorului, prin momentele sale de înaltă şi sensibilă trăire spirituală, ne dau din plin această şansă. Să ne minunăm aşadar, de magia Crăciunului, să ne bucurăm de miracolul dumnezeiesc ce l-a reprezentat Naşterea Domnului nostru Iisus, a cărui lacrimă spală şi acum păcatele întregii omeniri, să nu lăsăm ca gândurile noastre bune să îngheţe într-un ocean de nelinişti şi să preamărim viaţa care ne-a fost dată.

Bucuria cea adevărată a sărbătoririi Naşterii Domnului nu o poate trăi decât cel care se trezeşte din noaptea întunecată a păcatului neiubirii de oameni şi a indiferenţei faţă de răul din jurul lui, cel care este în stare să ierte, cel care poate să depăşească paradoxul dintre suferinţele unei vieţi trecătoare şi bucuria la care suntem chemaţi cu toţii de sărbătoarea păcii şi a bunăvoirii dintre oameni. Astfel de atitudini ar trebui să ne caracterizeze firile, după cum spunea şi Părintele Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, într-o pastorală la Naşterea Domnului: ,,Aceste atitudini sunt florile dalbe ale naşterii şi renaşterii fiecărui creştin. Vă îndemn cu toată stăruinţa să le ocrotiţi cu dragoste şi să le oferiţi nimic nădăjduind şi la vremea Crăciunului, şi în timpul înmuguririlor palide ale tristeţii, şi pretutindeni şi oricui, şi colindînd şi alinând pe cei din preajma noastră”. Îmi revin acum în minte, îndemnurile regretatului Patriarh al României, Părintele Teoctist, care ne-a apropiat  de sublimul cuvânt Dor, definit ca o stare ce exprimă nevoia după celălalt, dorinţa de a petrece timpul împreună cu cel îndrăgit, dorul fiind legat doar de iubirea profundă pentru cineva drag. Dorul, aşa cum ni l-a înfăţişat Părintele Teoctist în spusele şi scrierile sale, apare atunci când iubim şi simţim lipsa celuilalt, iar cine nu-l doreşte pe cel de lângă el, este lipsit de iubirea izvorâtă din bucuria lui Dumnezeu şi treptat, se înstrăinează. Fostul patriarh, ne-a învăţat că înălţimea iubirii şi deci, a dorului, ne-o descoperă bunul Dumnezeu, ,,Cel care lăsând cele nouăzeci şi nouă de oi în munţi, a coborât după oaia cea pierdută, adică după firea omenească, pe care aflând-o în starea de suferinţă şi durere, a luat-o pe umerii Săi, a făcut-o a Lui, adică a readus- o la frumuseţea cea dintâi. Şi aceasta pentru că, cine iubeşte nu sfătuieşte, îndreaptă sau pedepseşte numai, ci ia asupra sa greşelile celui iubit de el. Iubirea este participarea din plin la viaţa celuilalt, o ieşire din noi înşine, jertfă. Ar fi bine dacă toţi am înţelege că sărbătorile la care participăm nu sunt simple comemorări, amintiri ale unor fapte petrecute în trecut, de care facem numai pomenire, ci întâlnire reală cu Dumnezeu. Aceasta este şi menirea Bisericii: de a ni-L face prezent pe Dumnezeu, aici şi acun, de a ne pune în legătură nemijlocită cu El”.

De multe ori uităm de aceste poveţe, uităm să privim spre icoana lui Hristos, să ne deschidem sufletele, să punem mai presus de orice, credinţa în Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele nostru. Spectacolul jalnic la care asistăm pe toate palierele vieţii, indică o diminuare drastică a impactului de care mesajul creştin se bucura fără rezerve. Învăţăturile creştine ne-au învăţat însă, că Ortodoxia, însăşi dreapta credinţă, este o structură spirituală puternică, deplină prin autenticitatea şi universalitatea sa, este cea care oferă realizarea omului din noi; ne-a făcut să avem încredere deplină în mesajul credinţei şi în Biserică, ne-a arătat marile calităţi pe care un popor cu dragoste de Dumnezeu, trebuie să le aibă: credinţă, iubire, răbdare, echilibru şi puterea iertării.

De aseară, de la apusul nevăzut şi aproape nefiresc al soarelui, ninge peste noi cu fulgi mari, cu melancolie şi vis. Albul acesta imens şi parcă nesfârşit, are o putere miraculoasă: şopteşte forţa liniştii şi atenuează zgomotele, intensifică omenia, dragostea şi înţelegerea faţă de semeni, ne readuce în sufletele întristate şi înfrigurate, generozitatea şi puritatea copilăriei, acest paradis al nostru pierdut în amintire. Este oare cineva, care n-a simţit sau n-a înţeles că fiecare iarnă este pentru toţi o lecţie de puritate, de credinţă ? De n-ar fi, de n-ar exista iernile cu fiorul lor de basm şi poezia lor de puritate, cu magia sărbătorilor, cred că sufletele noastre ar împietri, iar fiinţele noaste ar fi strivite sub apăsarea timpului necruţător. În ciuda tuturor relelor şi nemerniciilor de pe acest pământ, zâmbiţi acum şi bucuraţi-vă de frumuseţea sărbătorilor. Să-i înconjurăm cu drag şi căldură sufletească pe toţi cei  dragi nouă. Să dăruim fiecărui semen, gândurile noastre bune şi pline de dragoste. Şi un pic, din fericirea noastră.

Sărbători fericite şi La Mulţi Ani!

Romulus Dan Busnea

© Alain Morvan

Sâmbătă 25 decembrie 2010, în prima zi de Crăciun, Principesa Moștenitoare a fost invitata unei ediții speciale a emisiunii “Ca la carte”, la TVR1, la ora 18.30.

Moderatorul emisiunii, Cristian Tabără, împreună cu producătorul și întreaga echipă au fost oaspeții Palatului Elisabeta, pentru o ediție care a vorbit despre “Cartea regală de bucate” și tradițiile de ospitalitate ale Familiei Regale române.

Emisiunea a fost reluată duminică 26 decembrie, în a doua zi de Crăciun, la TVR1, la ora 9. De asemenea, luni 27 decembrie, la ora 11.30, la TVR Internațional.

Înregistrarea video a emisiunii poate fi găsită pe site-ul TVR, la adresa http://www.tvr.ro/inregistrari.php?file=DATA-2010-12-27-11-20.flv&id=Ca%20la%20carte

***

Ca la carte.  Ediţie specială. Moderator Cristian Tabără Dezbatere pe marginea unei apariţii editoriale, care suscită un grad ridicat de interes public sau chiar polemici. Cartea regală de bucate, de Principesa Margareta Invitată: Principesa Margareta Producător tv. Adina Vukovic