Un blog de Principele Radu al Romaniei

Adrian Severin

Preşedintele se teme de casa regală!

Jurnalul National 13/05/2008

Restaurarea regimului monarhic în România este exclusă. Motivele nu ţin de o presupusă superioritate absolută a sistemului republican, ci, pe de o parte, de dificila adecvare a regalităţii la cerinţele democraţiei post-moderne, iar pe de altă parte, de complicaţiile reluării în mediul politic românesc post-totalitar a unor tradiţii întrerupte timp de aproape două generaţii, în condiţiile în care românii au ca prioritate principală revenirea în modernitate.

Aceasta nu înseamnă însă că între trecutul monarhic şi prezentul republican tensiunile sînt inerente. Cu atît mai mult cu cît regii României, în ciuda slăbiciunilor lor omeneşti, au avut o contribuţie de excepţie în făurirea statului român - unitar, independent, modern. Una dintre marile realizări ale regimului Emil Constantinescu a fost tocmai reintegrarea Casei Regale a României în actualitatea românească. Astfel s-a produs reconcilierea istorică fundamentînd o simbioză dedicată unui viitor mai bun. Anterior, Preşedintele Iliescu nu ştiuse cum să o facă; ulterior a consolidat cu brio această realizare ajungîndu-se la un model românesc unic în materie.

Deşi discretă în manifestările publice, Casa Regală a României şi-a construit un statut şi şi-a definit nişa în viaţa societăţii româneşti, precum şi în reprezentarea externă a ţării. Prezenţa ei fizică pe teritoriul naţional este un certificat de superioară normalitate dovedind împăcarea poporului cu propriul trecut ca premisă a mobilizării integrale întru construirea viitorului. În timp ce italienii sau grecii se ceartă cu foştii regi şi urmaşii lor, iar britanicii se ciocnesc pe tema abolirii monarhiei, românii se pot ocupa de lucruri mai serioase. Măcar monarhia nu dezbină România.

Pe de altă parte, Casa Regală, chiar fără a mai personifica statul român, poate fi element de coagulare, simbol şi reper moral al naţiunii române – deopotrivă culturală şi civică. În condiţiile în care lupta partidelor dezbină, iar şeful statului – produs de partide – abdică, din interese trecătoare sau din incultură politică, de la misiunea sa unificatoare, Casa Regală funcţionează ca liant subsidiar, ca rezervor de rezervă al unităţii spiritului naţional, ca refugiu al coeziunii de cuget a naţiei pe deasupra timpurilor şi ambiţiilor meschine.

Casa Regală a acţionat şi ca agent diplomatic făcînd lobby – formal şi informal – în cazul cîtorva dosare esenţiale precum cele privind intrarea în NATO şi UE. Puţine personalităţi sînt mai bine plasate decît membrii Casei Regale să îndeplinească funcţia de “ambasador al bunei voinţe”; puţine au mai multe argumente în misiuni diplomatice speciale.

Pe un atare fond a izbucnit întrebarea retorică aruncată acum cîteva luni de preşedintele Băsescu, ca reacţie la criticile care i se aduceau: “Şi cine aţi vrea să fie preşedinte?! Principele Radu Duda?!”. La puţin timp după aceea, domnul Sever Voinescu, apropiat al preşedintelui şi favoritul său (fără succes) pentru funcţia de ambasador la Washington, afirma într-un editorial din Cotidianul că “va trebui să admitem că nici dl Isărescu, nici prinţul Duda nu sînt exact ceea ce poporul aşteaptă de la preşedinte”. Mai recent, însuşi şeful Administraţiei Prezidenţiale, domnul Cătălin Avramescu, făcîndu-se ecoul unei interpelări a senatorului PRM Gheorghe Funar, a simţit nevoia de a vărsa mînie proletară asupra Casei Regale văzută ca o excrescenţă neconstituţională în trupul sănătos al ţării. Iată aşadar extrema dreptei portocalii (neo-fascistă) şi cea a dreptei tricolore (cripto-comunistă) vorbind la unison. Ce se întîmplă? Se teme preşedintele Băsescu de concurenţa Casei Regale?

Cînd este vorba de voturi instinctul domnului Băsescu este infailibil. Iată de ce trebuie să îl credem. Prin ideile de continuitate şi longevitate, de unitate (transpartizană şi transculturală) şi neutralitate politică, de protecţie şi altruism pe care le întrupează nu atît ca instituţie ci ca simbol, Casa Regală poate personifica un mit arhetipal care răspunde nevoii românilor de a umple golul de încredere şi lipsa de sens al existenţei sociale consecutive dezamăgirilor produse de operatorii publici ai democraţiei post-comuniste. Speriaţi de neocezarismul lui Cuza şi exasperaţi de rivalităţile familiilor boiereşti care se opuseseră cu succes tendinţelor autoritariste ale Principelui, dar nu erau în stare să ofere linişte ţării, patrioţii români ai secolului al XIX-lea au optat pentru un domnitor străin (adică din afara actorilor politici pămînteni). Îngrijoraţi de neocezarismul lui Băsescu, dar şi de-cepţionaţi de hărţuielile sterile ale partidelor politice dîmboviţene, patrioţii români ai începutului de secol XXI ar putea alege un alt şef de stat “străin” (respectiv din afara partidelor neo-boiereşti) spre a reface coeziunea naţională şi a refonda speranţa în viitorul ţării. Candidatul ar putea veni – de ce nu? – din aceeaşi Casă Regală. Preşedintele Băsescu are dreptate să se teamă!