Un blog de Principele Radu al Romaniei

Lucian Pop, student

UNIVERSITATEA DE VEST TIMIŞOARA
FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

MINIMA MORALIA

CE EŞTI GATA SĂ PIERZI PENTRU A CÂŞTIGA CEEA CE NU POŢI PIERDE?

AUTOR: LUCIAN POP, STUDENT ANUL IV

INTRODUCERE

Într-o astfel de vreme staniolică, de relativism etic, în care fiecare defilează cu aşa-zisa libertate de exprimare şi de manipulare a celuilalt, se cuvine să ne amintim şi de minima moralia. Nu din perspectiva unui minimalism etic sau a unei mediocrităţi axiologice, trebuie să se impună minima moralia, ci ca o mărturie a onestităţii fiecăruia dintre noi în faţa judecăţii Legii Morale.

„ Nu este deci decât un singur imperativ categoric şi anume acesta: acţionează numai conform acelei maxime (principiul subiectiv de a acţiona, s.n.) prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină lege universală.”1

Ce sunt gata să pierd pentru a câştiga ceea ce nu pot pierde? În spiritul acestei interogaţii vom păşi pe tărâmul euristicii noastre, în încercarea de a demonstra importanţa şi relevanţa imperativului categoric în contextul lumii postmoderne.

1. VICTORIILE DE IERI NU POT ÎNLOCUI BĂTĂLIILE DE ASTĂZI

Etica însăşi este o „ştiinţă” oarecum paradoxală, un amestec neobişnuit de contingenţă şi universalitate, vizând mai curând înţelepciunea decât ştiinţa propriu-zisă. Etica ne confruntă neîncetat cu un complicat amestec al legii cu nelegiferabilul.2 Mişcarea ei uneşte într-o singură traiectorie spiritul critic cu iertarea, sentinţa rece a absolutului cu o universală adiere de toleranţă. Aşadar, etica nu este, în fond, decât efortul de a găsi rigoarea normativă a actului uman, în condiţiile unei cronice carenţe de absolut.

Dar, victoriile de ieri ale eticii şi moralei, nu pot înlocui bătăliile de astăzi în context postmodern. De aceea, Horia Roman Patapievici, în cartea sa Omul recent atrage atenţia că problema pe care, azi, o avem toţi cu morala este că aproape nimeni nu mai crede în mod serios că morala ar fi universală ori că morala ar fi obligatorie. Ţinând de cultură şi părând a nu fi decât  o datină, morala nu mai poate fi decât locală (după geografie şi timp), lipsită de generalitate (după conţinut) şi imposibil de generalizat (după prescripţii). Din aceste motive, orice om raţional din zilele noastre (chiar şi unul rezonabil) va privi angajamentul faţă de morala sa personală cu duioşia neangajantă cu care părinţii privesc speranţele inocente şi naive ale copiilor lor în ce priveşte venirea lui Moş Crăciun.4 Prăpăstioasă ideologie!

Dar cum am ajuns pe marginea prăpastiei? Răspunsul se află în conţinutul paradigmei identitare. Omul tradiţional, care poseda o identitate fără să fie preocupat de ea, se definea în sus, prin loialităţi şi credinţe, iar jos, prin strămoşi şi tradiţie. În sus, identitatea sa socială era întemeiată pe profesiuni de credinţă, iar în jos de înrădăcinări. Altfel spus, identitatea sa decurgea în mod nemijlocit din realităţile în care credea şi din cele prin care era. Pentru omul modernităţii clasice, veritabilul om modern, identitatea a devenit o problemă conştientă. Soluţia sa la paradigma tipului de om care l-a precedat, a fost raţionalizarea. El a privatizat credinţele omului tradiţional, i-a secularizat fidelităţile şi i-a raţionalizat înrădăcinările.  Acum, identitatea recentă a omului postmodern se obţine din cea modernă prin eliminarea tuturor dimensiunilor verticale, referitoare la transcendenţă, ale vechii identităţi.  Cum? Deja diminuate prin privatizarea lor de către modernii clasici, credinţele omului postmodern tind, ca veritabile credinţe, să se auto-lichideze, transformându-se în valori. Iar valorile însele se nimicesc singure, de îndată ce şi-au câştigat autonomia: e suficient să spun eu cred în această valoare, pentru ca imediat accentul să se mute de pe cuvântul valoare pe cuvântul eu – ceea ce înseamnă că eu, cel care cred în ea, devin singurul ei garant şi finalmente, mă transform în unicul ei creator.5  În sus, omul recent a încetat să mai aibă probleme metafizice – căci el nu mai are propriu-zis, un Cer, nici în jos, înspre rădăcini, nu pare a mai avea probleme, căci toate naţionalizatele înrădăcinări ale omului modern au fost în lumea postmodernă, privatizate. El şi-a smuls de sub picioare şi Pământul, transformându-l în drum la purtător, în şenilă. Aşadar, omul recent, reprezintă acel tip de om care pierzând simultan atât Cerul, cât şi Pământul, a reuşit să-şi privatizeze integral nu doar strămoşii utili, ci şi virtuţile convenabile – tipul de om care nu poate concepe cu adevărat decât idealul interesului propriu. Se ajunge astfel la o desensibilizare sistematică pe tărâm etic, păstrăm preceptele care ne plac şi le anulăm cu patos, pe celălalte. Mai putem fi morali acceptând totuşi furtul? De ce atunci am fi imorali când ucidem? Prin cedările parţiale la care am consimiţit, simţul nostru moral a fost deja alterat în mod ireversibil. Anumite circuite din mecanismul nostru de funcţionare morală sunt deja arse – nu mai conştientizăm că facem ceva rău. Acest lucru se întâmplă, deoarece conştiinţa morală ţine nu de înşiruirea prescripţiilor morale, ci de integritatea sistemului moral.  Încă din anul 1882, într-o scrisoare către  Dőllinger, lordul Acton constata cât de îngăduitoare este conştiinţa epocii noastre cu crima, cât de acomodaţi am devenit cu justificarea asasinatelor, dacă producerea lor s-a făcut pentru motive pe care le aprobăm. Cum s-a ajuns aici? Toată educaţia noastră, potrivit lui Acton, se bazează pe venerarea unor „mari oameni” (a se citi modele, s.n.) care fie au făptuit crime, fie au justificat asasinatul făcut pentru cauze considerate (s.n.) bune, iar principiul moral cel mai răspândit de politica zilelor noastre este scopul scuză mijloacele – fireşte, tipului uman dominant al epocii noastre i se pare ca de la sine înţeles că răutatea mijloacelor este întotdeauna răscumpărată de sanctitatea scopurilor. Totul se învârte în jurul aceleiaşi axe, acea axis mundi a omului postmodern: idealul interesului propriu. De aceea trăim într-o lume care a abandonat orice referinţă morală absolută.

Într-un astfel de context ideologic postmodern în care paradigma identitară este, ex abrupto, schimbată, imperativul categoric a lui Kant – faptele tale să fie pildă şi lege întregii omeniri – intervine ca o sabie cu două tăişuri peste panglica ideologică a postmodernismului. Dincolo de aura propriului interes trebuie să ne aducem  aminte,de ceea ce bine spunea Simone Weill: „Drepturile noastre sunt din această lume, în timp ce obligaţiile noastre sunt faţă de cealaltă.” Ipso logico, norma etică nu poate avea alt criteriu legitim decât absolutul. Datorită pierderii Cerului, a dimensiunii de dincolo de soare, pentru noi drepturile omului nu mai sunt în mod natural dublate de o cartă a îndatoririlor omului. Toată lumea ştie de 1789 – Dėclaration des Droits de l’Homme. Nimeni nu-şi mai aminteşte de faptul că în anul 1795 a fost emisă o Déclaration des Devoirs du Citoyen. Pe prima o invocă toţi, pentru că pot revendica prin invocarea ei, aproape orice. Pe a doua, în mod convenabil, au uitat-o toţi, deoarece evocarea ei sugerează că drepturile au ca temelie responsabilităţile, o realitate pe care foarte puţini doresc să şi-o reamintească, astăzi.

Ce sunt gata să pierd pentru a câştiga ceea nu pot pierde?

2. „CALEA  DREPTULUI” E CALEA DREAPTĂ ?

Legiferarea modernă nu se bazează, evident, pe moralitate, ci pe „utilitate” şi pe „drepturi”. Statul are autoritatea de a reglementa conduita personală atât cât este necesar pentru a sluji binele general(utilitatea) sau de a proteja drepturile. O bază ideologică pentru această concepţie există în prelegerea „Calea Dreptului” (The Path of the Law) aparţinând juristului american Oliver Wendell Holmes jr., susţinută la Facultatea de Drept din Boston în anul 1897. Holmes şi-a îndemnat auditoriul să renunţe la orice noţiune de moralitate şi să abordeze legislaţia ca pe o ştiinţă, în esenţă ca pe ştiinţa coerciţiei exercitate de stat. Oamenii apelează la sfatul juriştilor, a spus Holmes, nu fiindcă vor să audă mai multe lucruri despre moralitate, ci fiindcă doresc să scape de consecinţele neplăcute pe care legea le abate asupra lor în cazul în care încalcă vreo reglementare. De aceea, spunea Holmes, dacă vrei să cunoşti legea şi nimic mai mult, trebuie să o priveşti prin ochii unui om rău căruia îi pasă doar de consecinţele materiale pe care cunoaşterea legii îl ajută să prevadă şi nu ca un om bun, care îşi găseşte raţiunea conduitei, interioare sau exterioare, în sancţiunile relativ vagi ale conştiinţei.”

Celebrul dicton al lui Mao Tsedong conform căruia orice putere se naşte din ţeava unei puşti, este prefigurat de concepţia lui Holmes, că legea este în ultimă instanţă forţa pe care orice guvern o exercită pentru a-şi impune comandamentele. Întocmai cum un chimist mă avertizează că benzina explodează dacă o aduc prea aproape de foc, avocatul meu mă previne că va trebui să plătesc daune dacă nu respect clauzele din contract sau că voi intra la închisoare dacă fur bani. Desigur, eu sunt un om bun, dacă din motive independente, mă feresc să-mi nesocotesc promisiunile şi să fur, dar, potrivit lui Holmes, aceasta nu are nimic de-a face cu legislaţia6, subliniază critic, profesorul Phillip E. Johnson, fost jurist pe lângă judecătorul Earl Warren, preşedintele Curţii Supreme a Statelor Unite ale Americii.

„Calea Dreptului” de Oliver Wendell Holmes este calea dreaptă?

Această teorie modernă, holmesiană, despre drept este greşită şi induce în eroare, susţine profesorul Phillip E. Johnson. Coerciţia este un aspect al legii, dar nicidecum întreaga lege. Pe lângă coerciţie, legea mai afirmă simbolic şi unele concepţii despre lume şi valori, implicând în acelaşi timp repudierea ori negarea publică a altora.

Se cuvine a fi subliniat faptul că atât normele juridice, cât şi cele morale „sunt concepute ca fiind obligatorii şi independente de acordul celor pe care îi obligă; şi unele şi altele sunt susţinute de o presiune socială serioasă; conformarea, atât cu normele juridice, cât şi cu cele morale nu este un merit, ci constituie o contribuţie minimă şi firească (s.n.) la viaţa socială.”7  Pe de altă parte, se cuvine a aminti în acest context, de profesorul Arthur Leff, de la Şcoala de Drept Yale, Statele Unite ale Americii, care a remarcat odată - într-o prelegere strălucită care este citată adesea în articolele revistelor de drept – că răspunsul nostru universal la afirmarea autorităţii în societatea noastră este „Marele Cine Spune.” Prin această sintagmă, profesorul Leff a dorit să sublinieze faptul că după „moartea lui Dumnezeu” nu a mai rămas nicio sursă de autoritate universal acceptată. Prin urmare, nu există un motiv evident ca cineva să se simtă obligat să asculte de ordinele celuilalt – alt motiv, în afară de ameninţarea cu violenţa, care îl menţine pe „omul rău” holmesian în actualitate.8 Oamenii se simt îndreptăţiţi să se comporte „după bunul plac” (în sens hedonic) şi să nu mai fie limitaţi de alte obligaţii decât cele pe care şi le recunosc singuri.

Dreptul, spuneau romanii, este ars boni et aequi, arta binelui şi echităţii. Cicero argumenta că universalitatea dreptului natural semper, se întemeiază pe valorile morale fundamentale – binele şi echitatea – mult mai profunde decât egalitatea formală în faţa legii.  A accentua mereu asupra a ceea ce separă valorile morale de valorile juridice nu serveşte nimănui, nici teoretic, nici practic, subliniază profesorul Gheorghe Mihai.9  E adevărat, binele meu nu este de ajuns pentru a ordona lumea. Dar există oare binele meu care să fie exclusiv al meu şi să poarte şi calitatea de moral? se întreabă în mod revelator, profesorul Gheorghe Mihai. Vom urmări răspunsul, ca o cheie hermeneutică, în înţelegerea imperativului kantian – faptele tale să fie pildă şi lege întregii omeniri –
Mai întâi, eu însumi învăţ binele de la ceilalţi, înainte chiar de a simţi plăcerea cu care sunt deprins să ştiu ce îmi va face plăcere. Binele meu este pur şi simplu doar dacă el reprezintă binele şi pentru ceilalţi, pentru a nu cădea în rău, mijlocit pentru mine, nemijlocit pentru ei. De aceea, celebra formulă Jus est ars boni et aequi e mai mult decât o metaforă elegantă, este un adevăr; căci binele şi echitatea reprezintă libertatea voinţei care se recunoaşte pe sine ca voinţă, iar libertatea este substanţa oricărui drept care nu este al lumii, ci al omului din fiecare acolo şi atunci, conchide argumentarea, profesorul Gheorghe Mihai.

3. FĂRĂ PREŢ NIMIC NU VALOREAZĂ: IMITATIO, NU OBOEDIENTIA

Se prevesteşte o dimineaţă senină pe tărâmul euristicii noastre! Facem un pas mai departe, în înţelegerea faptului că etica e amenajarea lumii în vederea locuirii ei, cum bine subliniază Andrei Pleşu, e întemeierea unui spaţiu în care sufletul să se poată simţi ca şi cum ar fi acasă. Conduita morală nu este, în acest context, decât forma superioară a acelei „locuiri” (Wohnen), în care filosoful Martin Heidegger vedea destinul pământesc al omului. Legea morală e culoarea pe care o primeşte absolutul în mediul unui destin individual anumit.

Individul uman nu e chemat pur şi simplu să ilustreze legea în mod static. El constituie mai degrabă criteriul ei de validitate, substanţa ei vie, agentul care o modelează, instanţa care o confirmă. La aceasta ne cheamă, în esenţă, Kant. Dar aceasta a fost marea intuiţie a creştinismului originar, modelul christic. A înlocui eficacitatea generică a legii prin patosul unui model personal; a înlocui „porunca” prin „pildă”. Se recupera, astfel, sensul dintâi al latinului norma: acela de „exemplu”, de întruchipare concretă a regulii. Mântuitorul Isus Cristos, Logosul Întrupat s-a coborât pentru a împlini Legea divină, pentru a da viaţă poruncii lui Dumnezeu, prin pildă, modelul suprem demn de urmat. Creştinismul te învaţă să mori faţă de egocentrismul tău; să renunţi la aura propriului interes – acea axis mundi a omului postmodern – şi să-ţi trăieşti vocaţia de a fi un fiu de rege în spirit. Sfântul Apostol Pavel alias jurisconsultul Paul a ales să-şi trăiască menirea, chemarea de a fi un urmaş al lui Isus Cristos, de aceea citim în Epistola sa către Filipeni 3:7-9 această magnifică mărturisire: „Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Cristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Cristos, şi să fiu găsit în El nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea (s.n.), ci aceea care se capătă prin credinţa în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă.”  Prin urmare, legea morală e urma lăsată pe pământ de pasul cuiva care umblă în conformitate cu un reper sideral. S-ar spune, parafrazând o formulă celebră, că legea morală e goală fără omul individual, dar individul uman e orb fără intuiţia unei ordini trans-individuale10. Fără participarea conştiinţei individuale, a pigmentului solitar din adâncul fiecăruia dintre noi, legea morală nu e nimic. Nimic decât ordine sepulcrală, delir juridic al unei instituţii care se încăpăţânează să-şi impună rigorile într-un pustiu… Un exemplu revelator care merită a fi inserat în discuţie se regăseşte în Prosopopeea legilor din Criton, unde Platon prezintă legile lui Criton nu atât personificări ale binelui public, cât persoane, făpturi vii, a căror autoritate vine din tocmai faptul că ele nu au doar „literă” moartă, de „cod juridic”, ci deopotrivă, suflet şi spirit. Între omul individual şi normele ordinii universale e o „înţelegere”, un „acord”, o homologia –spune textul grecesc. Aşadar, o comunicare, sau mai bine zis aceea cuminecare, despre care vorbea Constantin Noica. Legea morală nu e o lege de care asculţi, ci una cu care comunici, care ştie să te asculte, din care te poţi împărtăşi. Respectarea legii morale nu are sens decât dacă e precedată de o opţiune intimă, de libera recunoaştere a validităţii şi supremaţiei salei.11 Obedienţa adevărată e ulterioară alegerii şi ca atare, nu mai are aspectul unui gest dificil, dictat prin constrângere. Obedienţa adevărată e „omologie” profundă între om şi lege, e oglindire a legii în om şi a omului în lege. Din perspectiva oglindirii, cunoaşterea legii, este in concreto, recunoaşterea legii.

„ A acţiona în aşa fel încât norma proprie să fie o lege universală” – nu e doar a te pierde în universalul legii, dar şi a furniza universalului un trup: a fi viaţa unei legi, a o transforma din „sentinţă” în „făptură”. Nu poţi trăi eticul decât imitând traiul – acceptat ca regulă – al unei fiinţe etice. Moralitatea nu este, aşadar, oboedienta, ci imitatio: participare la o lege organică, la o lege devenită biografie.

Se cuvine a da cuvântul, acum, tovarăşului Lenin care mărturiseşte, în subsidiar, supremaţia legii morale care izvorăşte din absolutul divin, numind o biografie: „A fost greşeală. O mulţime cu adevărat oprimată aştepta, fără îndoială, o salvare. Însă metoda noastră n-a făcut decât să perpetueze opresiunea, soldându-se cu masacre odioase. Mă văd, în cele mai cumplite coşmaruri ale mele, plutind într-un ocean înroşit de sângele nenumăratelor victime. E prea târziu acum să mai schimbăm ceva, însă, pentru a se izbăvi, Rusia ar fi avut nevoie de un Francisc de Assisi multiplicat cu zece.”12 Copleşitor şi tulburător!  Prin urmare, suntem siliţi în mod nobil să recunoaştem că, a trăi în raza eticului nu înseamnă a reflecta cum ai fost  şi cum eşti judecat, ci cum vei fi judecat, dintr-o perspectivă care îţi lasă mereu deschisă evoluţia. Elanul veşnicei reînceperi, al unei neîntrerupte înnoiri interioare, prin raportare nu la un cod moral petrificat, ci la o finalitate morală vie – acestea sunt datele adevăratei dezbateri morale. Să redobândeşti intuiţia concretului etic, distinct de validitatea generică a legilor: a trăda, eventual, litera legii, pentru a rămâne credincios spiritului ei.

Scriitorul Lev Tolstoi povesteşte că a trecut într-o zi prin faţa Zidului Kremlinului şi a văzut un bătrân cerşetor care cerea trecătorilor să se îndure şi de el. Am scos din pungă doi bani, povesteşte Tolstoi, şi mă pregăteam să-i dau cerşetorului, dar în clipa aceea, a apărut foarte hotărât gardianul, moment în care, bietul bătrân a fugit. Tolstoi s-a apropiat de gardian şi l-a întrebat dacă ştie să citească. Evident, gardianul a avut o clipă de cutremurare, după care a răspuns afirmativ, dar că nu înţelege raţiunea acestei întrebări. „Ai citit dumneata Evanghelia?, îl întreabă Tolstoi. „Evident, răspunde gardianul foarte hotărât. „Ei bine, nu spune acolo să ai milă de cel sărman şi să faci bine, poate chiar asemeni Pildei Samariteanului Milostiv?, a insistat Tolstoi. Pentru o secundă l-am simţit cutremurat, notează scriitorul, după care o lumină nouă a venit în ochii lui şi-i aducea speranţa unui solid argument. „Dar, dumneata ştii să citeşti? îl întreabă gardianul pe Lev Tolstoi. „Sigur că da, răspunde scriitorul. Dar de ce întrebi?Şi imediat gardianul se întoarce la argumentul său: „Ai citit dumneata Regulamentul?”

Această povestire este revelatoare, pentru că această întâlnire dintre Evanghelie şi Regulament, este de fapt, întâlnirea dintre spirit şi literă, care ne oferă imaginea bunei dispoziţii faţă de concretul etic. Fiecare are propria sa naraţiune, dar se impune a se raporta la o meta-naraţiune, în fond e o problemă de bine- dispunere în plan moral. „A fi bine aşezat” este, nu e întâmplător, una dintre expresiile favorite ale filosofului Constantin Noica: ea se referă, tocmai la facultatea de a ocupa – în geografia spiritului – poziţia mentală cea mai fertilă, aceea a maximei receptivităţi. A fi bine aşezat e a avea instinctul bunului amplasament interior, a fi bine orientat, dispus cum trebuie, bine dispus în ordinea lumii. Pe acest sol hermeneutic, vorba lui Hegel, e de înţeles o sugestie a Fericitului Augustin, redată în Confesiuni, din care rezultă că lumea, în întregul ei, e o frază în curs de rostire, o ordine care se formulează. Nu poţi asculta sensul frazei înainte de a o asculta până la capăt. Împlinirea legii morale, buna dispoziţie în plan etic, reprezintă de fapt, articularea frazei în curs de rostire spre rost.

Aşadar, ce eşti gata să pierzi, pentru a câştiga ceea ce nu poţi pierde?

4. NUMĂRAT, NUMĂRAT, CÂNTĂRIT, ÎMPĂRŢIT

La prima vedere, suntem tentaţi să credem că etica este o sumă de precepte care reglează întâlnirea cu celălalt: ea e de nedespărţit, în acest caz, de sociologie, pe de-o parte, de ştiinţele juridice, pe de altă parte. Dar, nu există, cumva, o etică a recluziunii şi a sihăstriei? O etică a lui Robinson Crusoe? Se întreabă în mod legitim, Andrei Pleşu.13  Nu numai că există o etică a singurătăţii, dar ea este tărâmul constitutiv al eticii, însuşi principiul ei: nu se poate ajunge la un bun dialog cu ceilalţi înainte de a fi dialogat – în singurătate – cu celălalt dinlăuntrul tău, precum şi cu o ipostază a alterităţii, care nu e nici înăuntrul tău, nici în afară, ci în spaţiul nespaţial, susţine scriitorul  Andrei Pleşu.

Pentru ca imperativul categoric a lui Kant să nu pară o utopie morală -  faptele tale să fie pildă şi lege întregii omeniri – se impune a da crezare zvonurilor altei lumi. Pentru a se susţine lumea are nevoie de complementul întregitor al unei meta-lumi. Etica lui Robinson Crusoe e criteriologie morală gândită din punctul de vedere al unui Aliud Valde augustinian , nu caută comportamentul just faţă de semeni, decât dacă acesta e racordat la ceea ce Jean Anouilh, în Becket, numea l’Honneur de Dieu.

Este vorba, în fond, de a găsi un principiu moral, care să nu-şi extragă validitatea dintr-o adecvare promptă la nevoile celuilalt şi ale propriei sociabilităţi, ci dintr-o sursă absolută a validităţii, o sursă fermă, imuabilă, autonomă.  Omul nu este atotsuficient sieşi, chiar dacă îşi va construi un templu al propriului interes şi la sărbători va jertfi pe altar, ofrandele altruismului, a dăruirii faţă de celălalt, rămânem tot în mrejele unui ritual păgân.

Pentru a împlini imperativul lui Kant, pentru a fi bine-dispus pe tărâm etic, nu trebuie să te pierzi în abisul  lumii postmoderne, ci trebuie să recunoşti care este fundamentul identităţii tale, temelia demnităţii umane.

„Căci nimeni nu poate pune o altă temelie -  spune Sfântul Apostol Pavel alias jurisconsultul Paul (în Epistola sa către Corinteni 3:11-15) -  decât cea care a fost pusă şi care este Isus Cristos. Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia.  Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata”. (Epistola către Corinteni 3:11-15). Numărat, numărat, cântărit, împărţit! Revelatoare imagine redată de Sfântul Apostol Pavel, sub inspiraţie divină.

Aşadar contează de ce, cum şi ce clădeşti pe temelia tuturor realităţilor, pentru că va veni o zi când vei auzi un verdict care a mai fost pronunţat de multe ori în istoria lumii de către Instanţa Supremă, în faţa judecăţii Legii Morale : numărat, numărat, cântărit, împărţit!  „Oamenii de azi sunt cei mai bine hrăniţi, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub aspectul deplasării în spaţiu) pe care i-a cunoscut umanitatea. Scrie Horia Roman Patapievici în cartea sa Omul recent.  În acelaşi timp, sunt oamenii cei mai slabi de înger, cei mai dependenţi de confort şi de consum, cei mai aserviţi bunului plac al liberului arbitru. Întotdeauna s-a spus despre ei că sunt noi, că sunt înnoiţi. Cântăriţi, sunt însă prea lejeri”. 14  Aici e miza! Să nu ne pierdem în abisul identitar al postmodernismului, să recunoaştem Autoritatea Divină Absolută şi să clădim pe temelia existenţei noastre, aur, argint şi pietre scumpe, într-un cuvânt, ceea ce contează cu adevărat şi rămâne în lupta cu focul mistuitor al judecăţii.

CONCLUZIE – MAI APROAPE CA ORICÂND

În anul 1885, filosoful J.M. Guyau, publica la Paris, Esquisse d’une morale sans obligation ni sanction. În introducerea cărţii sale, ne prezintă o metaforă care demonstrează tocmai uşurătatea filosofiei sale, dar care ne deschide ochii inimii să înţelegem că suntem mai aproape ca oricând de… vârf: „Când urci un munte – spune el – ajungi, la un moment dat, să fii înconjurat de nori care ascund vârful: eşti pierdut în întuneric. La fel e pe înălţimile gândirii: o parte a moralei poate rămâne pentru totdeauna ascunsă în nori, dar trebuie ca ea să aibă cel puţin o temelie solidă, să cunoaştem cu precizie punctul dincolo de care omul se va resemna să intre în nori.”  Metafora lui Guyau e foarte expresivă – dar rămânând în termenii ei – trebuie să adăugăm faptul că morala e o disciplină a cărei „temelie solidă” e dincolo de plafonul norilor, aşa cum am demonstrat pe parcursul euristicii noastre. Sub nori e numai tărâmul aplicabilităţii ei, cum bine subliniază scriitorul Andrei Pleşu. Şi, în orice caz, când, aflat în preajma piscului, nu-l poţi percepe din cauza norilor, nu rezultă din aceasta că norii există, iar piscul nu.

De aceea, imperativul kantian – faptele tale să fie pildă şi lege întregii omeniri – trebuie introdus  în acea frază în curs de rostire a lumii, recunoscând că norma etică nu poate avea alt criteriu legitim decât absolutul; redescoperirea Cerului, ca spaţiu nespaţial, care ne poate reda statornicia rădăcinilor, a temeliei care nu se clatină.

Acolo unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră !

Ne apropiem tot mai mult de vârf, dar….întrebarea iniţială rămâne ca o confruntare pentru fiecare dintre noi pe tărâm etic în context postmodern:

Ce sunt gata să pierd pentru a câştiga ceea ce nu pot pierde?

=============

1 Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, Editura Iri, Bucureşti, 1999, p.231
2 Andrei Pleşu, Minima Moralia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.15
3 Horia Roman Patapievici, Omul recent, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p.236
4 Ibid., p.330
5 Phillip E. Johnson, Raţiunea în cumpănă – Dreptul natural, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2008, p.138
6 H.L.A. Hart, Conceptul de drept, Bucureşti, 1999, p.170
7 Op.cit., p. 145
8 Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului, vol.I-II, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2003,pp.214-215
9 Andrei Pleşu, Minima moralia, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p.30
10 Ibid., p.33
11 Philip Yancey, Zvonurile altei lumi, Ed. Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2006, p.129
12 Andrei Pleşu, Minima Moralia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.115
13 Ibid., p.122
14 Horia Roman Patapievici, Omul recent, Ed. Humanitas, Bucureşti,2008, p. 21

CUPRINS

INTRODUCERE

1. VICTORIILE DE IERI NU POT ÎNLOCUI BĂTĂLIILE DE ASTĂZI

2. „CALEA DREPTULUI” ESTE CALEA DREAPTĂ ?

3. FĂRĂ PREŢ NIMIC NU VALOREAZĂ: IMITATIO, NU OBOEDENTIA

4. NUMĂRAT, NUMĂRAT, CÂNTĂRIT, ÎMPĂRŢIT

CONCLUZIE – MAI APROAPE CA ORICÂND