faptul că te-a impresionat mesajul meu „frumos şi trist” mă încurajează să mai adaug câteva cuvinte:

adevărata tristeţe nu vine din „nerăspunsul” la întrebările mele, de altfel retorice, vine din regretul că nefericitul meu popor a pierdut toate şansele care i s-au oferit în ultimii ani (de a renaşte din propria-i cenuşă în ’89, de a se reîntregi o dată cu destrămarea URSS, de a se reabilita după victoria nesperată din 1996), iar acum este posibil să-şi irosească noua sa şansă, de revenire la normalitate prin alegerea Principelui Radu în funcţia de Preşedinte al ţării.
Şansa ţi se oferă de câteva ori în viaţă. Dar trebuie să fii pregătit să o sesizezi, să o prinzi şi să o foloseşti. Pentru asta e nevoie de învăţătură, cultură, credinţă. Şi, din păcate, noi prostimea, nu avem din nici unele. Iar elitele, care ar trebui să fie stindardul nostru, se războiesc în orgolii şi vanităţi. Astfel se iroseşte încă o şansă, şi nu se ştie când, şi dacă, va mai apare alta. Cum se vede, Dumnezeu este atât de darnic cu poporul acesta, şi noi suntem atât de proşti…
Horia C.

În mintea omului simplu, căruia nu-i e la îndemână să mânuiască slovele, care nu-şi poate exprima prin cuvinte gândurile ce-l potopesc, în mintea lui prin urmare, adică a mea şi a multora ca mine, se învălmăşesc întrebări fără răspuns, nedumeriri mai simple sau mai complicate, dar întotdeauna rămase fără răspuns. De aici gândul obsesiv către cugetarea din cartea de dialoguri „Altfel” a Principelui Radu: „marile dureri sunt mute”. Parcă văd un popor întreg aşezat la o imensă Masă a Tăcerii, fiecare cu gândurile lui, cu întrebările lui, cu nerăspunsurile lui. Este durerea tăcută a poporului român, care răzbate din România Profundă aşa cum o denumeşte Dan Puric, care se transmite Regelui Mihai, aşa cum o vede Principele Radu, şi care ne copleşeşte pe noi, trăitorii zilelor de azi, când tot mai mulţi ne retragem în singurătate cu întrebările noastre nerăspunse: de ce suntem stăpâniţi de orgolii şi de vanităţi, de lipsă de toleranţă şi înţelegere, de ce ca şi când nu ar fi de ajuns, la asta se mai adaugă şi aroganţă, infatuare şi dispreţ? Şi nu mă gândesc la omul simplu, la anonimul neînsemnat, ci la omul public, aureolat de propriile realizări, recunoscut, apreciat şi elogiat pentru opera sa. Este obligatoriu ca cele câteva repere de elită autentică de la noi să fie ostile între ele, sau să se ignore în cel mai bun caz? S-au teama că renumele, construit în ani de trudă, poate fi compromis într-o clipă de slăbiciune, adică de înfrăţire sub un stindard naţional cu aspiraţiile plebei şi ale unor „indezirabili”.
Sau elita se manifestă ca un exponent al plebei, şi doar atunci când masele se „mişcă” doar atunci şi elita începe să se „mişte” ?
Eu cred că ar trebui să fie taman pe dos: elita să se „mişte” prima, rostul ei fiind să orienteze şi să încurajeze masele. De asta întotdeauna elitele au fost prigonite de dictatori, de asta în România post-decembristă s-a scandat de cohortele lui Iliescu „jos intelectualii” şi „noi muncim, nu gândim”, iar în urmă cu câteva zile Şeful Statului declara la TV, în aceeaşi notă, că şcoala românească trebuie să scoată tinichigii, nu filozofi.
Dar pentru a încuraja şi a da direcţia cea bună e nevoie de curaj, de implicare, de sinceritate, generozitate şi demnitate. Fără orgolii şi vanităţi. Cu modestie şi umilinţă faţă de România Profundă din care şi elitele se trag. Mă gândesc la atitudinea intelectualilor autentici faţă de
şantajabilii care n-au acceptat şantajul. Mă gândesc la Mona Muscă şi prestaţia ei din Parlament, mă gândesc la Sorin Antohi şi prestaţia lui de la GDS, ş.a. Sunt de condamnat pentru ce au făcut în tinereţe, dar sunt de admirat pentru curajul de a se fi descătuşat de povara şantajului. Au devenit oameni liberi, chiar dacă vor suporta pe tot restul vieţii durerea mută a greşelilor lor.