Valerian Stan
|
Complici împotriva adevărului În cursul anului 1990, am fost, alături de colegii aparţinînd Acţiunii „Pentru dreptate militară” şi Comitetului de acţiune pentru democratizarea armatei (CADA), unul dintre ofiţerii cei mai perseverenţi militînd – inclusiv public, dar fără să încălcăm vreo reglementare legală sau militară – pentru modernizarea şi depolitizarea armatei şi pentru clarificarea implicării unor generali în represiunea din decembrie 1989. Ministrul de la acea vreme, generalul Stănculescu (astăzi soldat şi condamnat la 15 ani de închisoare), dar şi destui alţi generali, mai fiecare simţindu-se ameninţat de ideile „subversive”, m-au tratat ca atare – totul culminînd cu trecerea mea în rezervă, abuzivă şi nelegală, în noiembrie 1990. Despre cele întâmplate în acele luni, dar şi despre mizeria de care am avut recent parte, pe tema asta, dinspre „justiţia română”, sper să am ocazia să vorbesc cât mai curând. În vara – toamna lui 1990, persecuţiile şi şicanele de mai toate felurile se înmulţiseră aproape insuportabil. Eram vânat încontinuu, în tot ce făceam. La începutul lunii noiembrie, de la un ofiţer din comandamentul unităţii (un regiment de tancuri din Bucureşti), am aflat că se preconiza ca batalionul de infanterie la comanda căruia mă aflam să organizeze o formaţie care să intervină, “la nevoie”, la mitingul pe care Alianţa Civică îl anunţase pentru data de 15 noiembrie. Date fiind simpatia foarte mare de care se bucura recent înfiinţata A.C. şi amploarea mitingului pe care mai toată lumea o anticipa (şi care ulterior avea să fie confirmată chiar peste aşteptări), puterea FSN-istă intrase în panică şi se manifesta în consecinţă. Încât nu aveam nici cea mai mică îndoială că va recurge la forţă dacă mitingul Alianţei ar fi degenerat şi ar fi ameninţat-o în vreun fel. În acelaşi timp, aveam toate datele să cred că şefii mi-ar fi dat mie respectiva misiune – le ştiam bine sentimentele şi intenţiile faţă de mine. Că în cele din urmă s-ar fi ajuns sau nu la intervenţia împotriva manifestanţilor, aveam de asemenea toate motivele să nu mă îndoiesc că numirea mea la comanda subunităţii în cauză, prin „ordinul de zi pe unitate”, ar fi avut oricum darul să mă compromită. Conştient de toate acestea, la data de 5 noiembrie am adresat comandantului regimentului un raport scris (cu numărul CR 205, înregistrat în registrul documentelor nesecrete), în care solicitam ca în cazul în care unitatea va pregăti o asemenea subunitate de intervenţie să nu fiu numit la comanda ei. Demersul meu avea în vedere, bineînţeles, faptul că la data aceea (la fel ca şi în decembrie 1989 dar şi în iunie 1990, când a fost implicată totuşi în evenimentele de atunci) armata nu avea, prin lege, a îndeplini asemenea misiuni. Dacă din punct de vedere legal lucrurile nu ar fi stat cum spun, se înţelege de la sine că pentru cererea mea aş fi riscat să fiu acuzat de insubordonare. Peste nici două săptămâni, pe 17 noiembrie 1990, aveam să fiu trecut în rezervă de ministrul Stănculescu, la propunerea comandanţilor mei. Deşi – împotriva legii şi regulamentelor militare (cu pretextul că ar fi „secrete”) – actele cuprinzînd motivele pentru care împotriva mea fusese luată această măsură extremă nu mi-au fost comunicat, aveam şi am şi azi toate motivele să cred că gestul pe care îl făcusem în 5 noiembrie contase şi el în ceea ce mi se întâmpla. La puţine săptămâni după, pentru aproape zece ani de atunci încolo, am ales să-mi leg destinul şi aspiraţiile de ale celor din Alianţa Civică. Bineînţeles că, atunci dar şi în câteva rânduri de-a lungul anilor, am spus şi noilor mei camarazi despre cele întâmplate în noiembrie 1990. În două sau trei ocazii am făcut-o şi public, câteva ziare reţinînd cele relatate de mine. Între altele, în 30 ianuarie 1997, cotidianul „Libertatea” a publicat o scurtă notă biografică a mea (eram deja „celebrul” şef al Departamentului de Control al Guvernului), notă care consemna şi acel episod. Pe 11 februarie, ministrul de atunci al Apărării, Victor Babiuc – colegul din Guvern, nu-i aşa? – face (puţin cam suspect prin întârziere) ceva ce nu mai făcuse nimeni până atunci: contestă că cele susţinute de mine ar fi adevărate. Ziariştii de la „Libertatea”, ca oricine altcineva în locul lor, iau de bune afirmaţiile ministrului (totuşi, un ministru e un ministru, şi nu un pungaş pe care să-l pui la detectorul de minciuni) şi publică „replica” lui Babiuc sub titlul „Ministerul Apărării îl face mincinos pe Valerian Stan”. În esenţă, nici vorbă ca eu să fi făcut ce spusesem că am făcut, şi nici vorbă ca după 1989 să se fi pus vreodată problema ca armata să primească misiuni dintre cele despre care vorbisem eu. Ceea ce, după câţiva ani, avea să se dovedească o minciună sfruntată, atunci când presa a ajuns la documente oficiale, inclusiv ale MApN, care probau implicarea armatei în acţiuni de acest gen (prin operaţiunea „Nufărul”, de exemplu, în evenimentele din iunie 1990 – vezi, între altele, „Operaţiunea Dacă atacul mincinos al ministrul FSN-ist nu m-a mirat câtuşi de puţin, am fost destul de suprins când (după ce Babiuc şi camarazii săi, dar şi „ai mei”, de pe la P.N.Ţ. şi A.C., m-au înlăturat de la Departamentul de Control) „colegii” Ana Blandiana şi Romulus Rusan mi-au sugerat, destul de intempestiv şi parcă şi ultimativ, că poate ar fi bine să clarific ce era cu povestea în care mă contrazisese Babiuc. Ideea mi se păruse cam stranie, dar şi, într-un fel, bine venită – cei doi zicîndu-mi că vorbiseră cu „colegul ţărănist” Dudu Ionescu să caute în registre şi în celelalte documente de la armată raportul meu din noiembrie 1990. Cred că era primăvara lui 1998, când Dudu Ionescu (un personaj extrem de dubios, asemeni camaradului Opriş – ambii însă favoriţi ai Anei Blandiana) ajunsese pentru câteva luni titular la Apărare. Am dat informaţiile necesare: numărul şi data actului, unitatea militară la care fusese înregistrat şi tot ce mai crezusem că o să poată ajuta. Peste puţin timp, ministrul a venit la A.C. spunînd că nici vorbă să găsească ce vorbisem, deşi ”colaboratorii săi căutaseră cum nu se putuse mai atent”. În clipa următoare, am simţit privirea piezişă şi arzând de reproş a „colegilor civici”. Iar timp de doi ani, până când am plecat de la Alianţă – într-o perioadă în care îmi devenise evident că popularitatea pe care mi-o adusese prestaţia de la Guvern îi deranja pe fruntaşii A.C. – aveam să resimt reverberant, aproape şicanator şi profund nedrept (dar şi deloc singular) acel reproş. Mă consolasem peste ani cu gândul că subofiţerul căruia îi predasem raportul în toamna lui 1990 făcuse ce ştiu că, înainte de 1989, aceşti subofiţeri (oameni ai comandanţilor, C.I.-ştilor şi Partidului) făceau de multe ori – nu înregistrau rapoartele „problematice” decât după ce le vedeau şi dacă îşi dădeau acordul şefii lor. Ajunsesem să cred că subofiţerul nu-mi înregistrase raportul – din cale afară de „problematic”, evident – şi că îmi dăduse un număr de înregistrare fictiv , „din burtă”, în jargonul breslei. În primăvara lui 2008, însă, pe timpul procesului deschis Ministerului Apărării pentru trecerea ilegală şi abuzivă în rezervă, am încercat marea cu degetul şi am scris celor două unităţii de arhivă ale MApN, acolo unde Dudu Ionescu căutase „cum nu se putuse mai atent”. Răspunsurile primite (scrisorile 2644 din 4 aprilie 2008 a comandantului UM 02490 S Piteşti, respectiv 1402 din 28 mai 2008 a UM 02405 Piteşti) au fost o dublă supriză: prin prima scrisoare mi se spunea, pe de o parte, că raportul apare înregistrat în documentele de evidenţă ale UM 01046 Bucureşti (mai exact în Registrul RU 4365/26.06.1989) astfel: „- La rubrica Recapitulez, scrutez trecutul şi mi se sparie gândul: dar dacă toate minciunile, nedreptăţile şi şicanele de care am avut şi am parte de atâţia ani conjugă neîntâmplător nişte complicităţi atât de amestecate? (New York Magazin, 3 iunie 2009) http://www.valerianstan.ro/a641-complici-impotriva-adevarului.html |
Interesanta poveste insa prea trista ( dupa parerea mea ) ..
Doar eu nu pot accesa http://www.valerianstan.ro sau tovarasi de la informatii s-au inspirat din blocajul mediatic prilejuit de implinirea a 20 de ani de la Tiananmen ?
EXCELENTA VOASTRA,
Discutam deunazi cu unii dintre “bunii” mei amici din presa si din comunitatile virtuale unde “ne intanim”si dezbatem subiecte de interes civic din actualitatea politica, economica si sociala si, cunoscut fiind drept un sustinator deschis al Principelui Radu, am fost provocat sa raspund urmatoarei intrebari: “De ce, acum, nu candideaza si Radu Duda la europarlamentare, ca un exercitiu, pentru a-si masura sustinerea populara prin acest eurobarometru mult mai obiectiv decat orice sondaj, asa cum, iata, procedeaza nu putini politicieni de varf?”
Inainte de a formula vreun raspuns, de a incerca sa-mi sustin punctul de vedere – probabil diferit de al Dumneavoastra – am fost asaltat de parerile, argumentele, exemplele si speculatiile interlocutorilor, unele pertinente, altele rautacioase, cu destule subintelesuri veninoase pe care nu mi-as permite sa le reproduc. Ma limitez la a dezvalui (si dezavua) doar una dintre explicatiile lor incomode: “Se teme…De ce nu a intrat mai intai in aceasta lupta, desi si-a anuntat candidatura la prezidentiale cu suficient timp inaintea europarlamentarelor? Cumva de frica?…”
Unul dintre ei a incercat sa ma convinga asupra “deserviciului” pe care si-l face Principele, prin a nu profita de euroalegeri pentru a-si spori notorietatea si pentru a-si face cunoscut programul.
Mi-am dat cu parerea, atat cat am gasit explicatii credibile, invocand inaltele, mult mai inaltele asipratii, inutilitatea unui exercitiu electoral, chiar riscul uzurii carismei, erodarii imaginii prin “amestecarea” si compararea personalitatii Principelui cu tristele si indoielnicele figuri de “crestini”, “patrioti”, figurante si figuranti…dar, recunosc, nu cred ca am convins, m-am simtit
depasit, incoltit, indexat…Raspunsul este la Dumneavoastra.
Am citit articolul si pe site-ul lui Valerian Stan si observ ca aici a fost copiat, din graba, cu doua sau trei scapari. Altfel, o istorie extrem de interesanta.
Iata ca si “civicii” fac ceea ce critica la politicieni. Mi-ar placea sa vad un om ca Valerian Stan alaturi de Familia Regala.
Volumul “Altfel” este pe primul loc in topul de vânzari al Editurii Polirom.
http://www.polirom.ro/catalog/topuri-vanzari/
Puteti achizitiona, la pret mai mic decât in librarii, cartea prin internet. Astfel, mentineti “Altfel” pe primul loc in top!
Felicitari lui Valerian Stan pentru ceea ce a facut in acei ani si pentru ce face si astazi! Asa e, complicitatile sunt incredibile. Ele ne arata inclusiv de ce e obligatorie o schimbare ca aceea la care ne cheama Familia Regala.
Referitor la situaţia pensiilor militare, menţionez că în multe ţări reglementarea acestora se face într-un capitol special, separat, din legea generală a pensiilor. Nicăieri nu există o lege “unitară” a pensiilor, ci o lege “generală”, care poate include atăt pensiile de serviciu, cât şi pensiile ocupaţionale, pensiile opţionale şi pensiile private. Cred că pensiile militare, ca pensii ocupaţionale, ar trebui reglementate de legea română într-un capitol separat.. Trebuie ţinut seama că aceste pensii au avut şi au ca bază contribuţia personală. Nu se înţelege de către cei care fac atâta caz de pensiile noastre că solda nu este tot una cu salariu. Solda este suma de bani pe care o primeşte o persoană ce este la dispoziţia Statului pentru a servi la asigurarea securităţii sale, la nevoie. Deci este o sumă ce se acordă nu pentru ce face persoana angajată în sistemul militar, în mod curent, ci pentru ce este chemată a face în caz de necesitate, pentru securitatea Statului, respectiv pentru apărare. Persoana respectivă este obligată să se pregătească în mod corespunzător, potrivit normelor sistemului respectiv, fiind obligată ca, la nevoie, să-şi îndeplinească obligaţiile asumate, chiar cu preţul vieţii. Această prevedere nu se regăseşte în niciun alt sistem social. Iar pregătirea în acest scop este permanentă şi impune o seamă de privaţiuni speciale, asumate în momentul acceptării de a face parte din sistemul respectiv. Pentru asta sunt plătiţi militarii, nu pentru ce fac în mod curent. Din acest motiv, Statul, în general, nu concepe să aibă o altă contribuţie proprie la fondul de pensii destinate militarilor. Foarte puţini dintre cei care pretind că se ocupă de problemele de apărare înţeleg acest aspect. Din păcate. Rezultatul este gândirea de tip Boc-Şeitan. Acesta este pericolul major. Nu numai pentru pensionari, ci pentru întreg sistemul militar.
Reducerea cuantumului echivaleaza cu o expropriere si poate fi atacata in justitie si la CEDO.
Sunt două aspecte de observat: dreptul la pensie nu este ceva abstract, ci înseamnă inclusiv cuantumul calculat potrivit legii. Şeitan execută numai ordinele şefilor săi, nu gândeşte el. Se pare că nici nu prea poate. L-am auzit din nou aseară pe “marele” Boc perorând în stilul caracteristic despre “principiul contributivităţţii, care îi este foarte drag, dar nu-l înţelege, ca jurist. Cuantumul pensiei, stabilit prin lege, nu poate fi modificat în sensul anulării sau diminuării, decât prin hotărârea definitivă a unei instanţe, este un drept câştigat. Magistraţii au câştigat pe această formulă toate procesele intentate Statului pentru neplata unor astfel de drepturi ce le dobândiseră prin lege.
În ce priveşte apelul la CEDO, acesta este posibil şi în situaţia că nici o instanţă a Statului nu îşi asumă competenţa într-o cauză în care a fost sesizată legal. Regula comună cere parcurgerea tuturor etapelor procesuale prevăzute pe plan naţional. O altă problemă este contribuţia la fondurile de asigurări. Până în momentul “profesionalizării” Armatei, cadrele militare au primit, începând de prin 1970, solda de grad şi funcţie şi sporurile de vechime şi de altă natură în valoare netă.Motivaţia a fost simplă: Fondurile destinate soldelor militare nu echivalau cu un serviciu anume prestat către Stat, ci plata pentru pregătirea în vederea prestării unui astfel de serviciu, în caz de nevoie (război). Pregătirea permanentă pentru prestarea unui astfel de serviciu presupunea diverse restricţii, privaţiuni şi obligaţii care nu se regăsesc la serviciile prestate direct, în schimbul unui salariu. În aceste condiţii, obligaţiile aferente contribuţiilor de asigurări (de sănătate, asigurări sociale), precum şi impozitul erau calculate la cheltuielile generale de salarizare şi reţinute direct la bugetul de stat, care le repartiza la instituţiile de asigurări repective. Aşa se face că, până în 1999, pensiile militare erau calculate pe principiul soldei medii nete din cinci ani mai favorabili, succesivi, din ultimii 10 ani înainte de pensie. Aşa era legea.
Reducerea cuantumului echivaleaza cu o expropriere si poate fi atacata in justitie si la CEDO .Această reglementare nu poate fi anulată, căci legea nouă acţionează numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile. Este un principiu de drept, care se găseşte în toate legislaţiile europene, cu excepţia dreptului anglo-saxon.
Având în vedere cele de mai sus, drepturile de pensie, respectiv drepturi băneşti, nu pot fi recalculate retroactiv, ci numai pentrui viitor. Orice altă idee în acest scop este lovită de nulitate absolută, indiferent de artificiile invocate de unii “Şeitani”, precum că dreptul la pensie este numai latura abstractă, cuantumul putând fi modificat. Aceasta este o aberaţie juridică.
DEJA CURTEA CONSTITUTIONALA A LITUANIEI A CREAT UN PRECEDENT , PRIN DECLARAREA UNEI LEGI SIMILARE CU CEA A LUI SEITAN-BOC , DREPT NECONSTITUTIONALA , DE REDUCERE A PENSIILOR . SA VEDEM DACA SI ROMANIA MAI ARE CURTE CONSTITUTIONALA SAU NU.
Am vazut cum arata ROMANIA dupa 1989 fara organele de securitate desfiintate samavolnic. Ma tem de cum va arata Romania peste 5 maxim 7 ani prin umilirea , jignirea si desfiintarea institutiei pilon a tarii ARMATA , atacata de clanurile politice interlope cum ca ar avea salarii si pensii “nesimite” de lux. Romania nu a fost falimentata de ARMATA.
Norske Talenter 2011 – Semifinale – Bogdan Alin Ota