Prima întâlnire cu Regele Mihai a fost cândva în copilărie, prin intermediul unor monede de 100 de lei pe care le colecţionam, fascinat de imaginea de pe verso, unde scria „Mihai I Regele Românilor”. Ideea că România a avut cândva un Rege părea scoasă dintr-un basm. La farmecul acestui basm contribuia din plin bunica, povestind mereu de cât de frumos era Regele României, de cât de îndrăgostite erau toate fetele de el, de cât de bine era în România pe vremea Regelui.

Mai târziu, cu vreun an sau doi înainte de revoluţie, la un post de televiziune din Ungaria pe care îl prindeam, alături de câteva posturi sârbeşti, cu celebrele antene ridicate pe bloc, am văzut o emisiune despre Regele Mihai. Atunci am aflat că Regele Nostru încă trăieşte. Am văzut povestea lui, viaţa lui, l-am auzit vorbind în româneşte, pentru români – şi imaginea de poveste pe care o avusesem până atunci în minte a început să primească un alt contur.

În 21 decembrie 1989, seara, la Radio Europa Liberă, l-am auzit din nou, cerând armatei române să răstoarne regimul comunist. Iar de Paşti, în 1990, îl aşteptam cu speranţa redevenirii noastre. Nu a fost lăsat să intre în ţară, parcă pentru a ni se confirma că drumul greşit pe care se afla România de mai bine de 40 de ani avea să mai continue. A fost excepţia 1992, când mai mult de un milion de oameni au ieşit în stradă să-l întâmpine. A fost, probabil, greşeala noastră atunci că nu l-am luat pe sus să-l ducem la Palat…

La începutul anului 1997 am ajuns prima dată lângă Regele meu. Trimis de ziarul „Timişoara” la Bucureşti, la aeroport, am reuşit să mă strecor până lângă Rege, să dau mâna cu El, să-i spun că sunt din Timişoara şi că timişorenii îl aşteaptă cu dragoste şi cu speranţă. Mi-a spus că Timişoara este în inima lui şi că îşi doreşte să ajungă cât mai curând la Timişoara. În goana după senzaţional caracteristică presei româneşti, aceste cuvinte au fost prezentate atunci ca o declaraţie dată în exclusivitate ziarului; nu era aşa. Erau doar nişte gânduri sincere şi care, după puţin timp, aveau să şi devină realitate. În schimb, ceea ce nu voi uita niciodată a fost senzaţia pe care am avut-o ajungând lângă Rege. Picioarele mi s-au înmuiat, mi s-a pus un nod în gât şi ape reci îmi curgeau pe şira spinării – toate au apărut într-o singură clipă, inexplicabil. Omul acela, atât de simplu şi de modest, emană ceva aparte – un zbucium al unei întregi istorii, al unei vieţi cu puţine clipe fericite dar, totuşi, marcată de o statornicie pentru unii greu de imaginat. Este vorba de ceva mai mult decât de charismă care vine de la el. Iar acest ceva este mereu la fel puternic, pentru că aceeaşi senzaţie revine de fiecare dată în preajma Majestăţii Sale. De-a lungul ultimilor 15 ani, am avut privilegiul, de nenumărate ori, să mă aflu în preajma Familiei Regale – la Timişoara, la Săvârşin, la Arad, la Bucureşti, la Curtea de Argeş. Am fost în calitate de ziarist sau de funcţionar public, dar, de fiecare dată, în calitate de monarhist convins.

Acum, Regele meu împlineşte 90 de ani. O vârstă care cuprinde, pe cât de multă bucurie, pe atât de multă tristeţe. Tristeţe pentru că, uitându-ne în urmă, ne dăm seama că am pierdut două decenii de demnitate. Am ratat nenumărate ocazii de a readuce România pe cursul ei firesc. Am fost prea mici, poate, pentru a merita să fim conduşi de acest om. Iar bucurie pentru că, totuşi, acest om a supravieţuit sistemului care a încercat să îl (şi să ne) învingă. Pentru că acest om este în continuare printre noi. Pentru că datorită Lui şi Familiei Sale cei care mai credem într-o Românie demnă avem, în continuare, Speranţă.

Dincolo de sărbătoare, dincolo de onoruri, acesta este motivul pentru care, astăzi, mai mult decât oricând, trebuie să vă mulţumesc, Maiestate.

Vă mulţumesc pentru fiecare clipă de suferinţă pentru acest popor şi această ţară. Pentru fiecare lacrimă şi pentru fiecare cuvânt. Vă mulţumesc pentru că, atunci când unii au încercat să ne facă să uităm, nu ne-aţi uitat. Vă mulţumesc pentru lecţia de demnitate, de statornicie, de moralitate pe care ne-aţi dat-o în fiecare clipă. Vă mulţumesc pentru faptul că astăzi putem să vă spunem ceea ce simţim, pentru că putem să vă aducem acest mic omagiu din Vestul ţării. Vă mulţumesc pentru că, datorită Majestăţii Voastre, există acea Românie profundă, care merge pe drumul ce i l-a hărăzit istoria.

La Mulţi Ani, Majestate! Dumnezeu să Vă păstreze ani mulţi în fruntea Regatului României, în pace şi onor!

Timişoara, 24 octombrie 2011

Astăzi, 23 noiembrie 2010, la ora 12.22, blogul meu a înregistrat vizitatorul unic cu numărul 2,000,000. Deschis online în februarie 2007, blogul a fost în aproape fiecare zi o oglindă fidelă a angajamentelor mele și ale familiei noastre. De multe ori, el a reprezentat singura sursă de informație despre prezența Familiei Regale în viața publică.

De la un moment dat încolo, prezența conturilor pe hi5, Facebook, Netlog, Twitter și postările pe You Tube au ajutat la răspândirea electronică a informației. Deși ținute aproape sub tăcere de către media bucureșteană, acțiunile publice ale Casei Regale sunt, fără nici o îndoială, cunoscute de români, grație Internetului.

La cifra de două milioane de vizitatori unici putem fi siguri că nu suntem singuri.

Există și site-ul Familiei Regale, cel al Fundației Principesa Margareta a României și site-ul meu Internet. Împreună cu blogul, ele asigură o prezență viguroasă în câmpul electronic de informație.

Este aici, astăzi, momentul să mulțumesc celor care au interesul să ne citească paginile online.

Sărbătoarea celor două milioane de vizitori unici ai blogului meu aș dori să o împărtășim cu toții. Cei care, de trei ani și jumătate încoace, ne stați alături.

Și totusi, măcar o dată pe an, este bine să ne aducem aminte de faptul ca România are si eroi, nu numai infractori. Totodată, tinerii români, dintre care mulți își văd viitorul în afara spațiului geografic românesc, au nevoie să afle despre modelele culturale, istorice sau politice ale țării lor.

Și mai este un motiv, tot bine întemeiat, de a ne aduce aminte de trecutul recent. Țineți minte ce spunea Orwell? Că nimic nu este mai imprevizibil, într-un sistem comunist, decât trecutul.

Rolul Regelui Mihai la actul de acum șaizeci și șase de ani, fără să fi vrut în mod special, a fost expresia unor simțăminte care mai reușesc să se vadă în zarea secolului XXI, totuși: căutarea, iubirea, încrederea, statornicia, curajul, credința.

În clipele în care le era greu, Regele Carol sau Regina Maria, pentru a da doar două exemple din Familia Regală, “căutau”, în loc să dispere; ei ofereau iubire, soluții și încredere chiar și atunci când primeau în schimb dispreț, indiferență, ură sau neîncredere. Este prețios să vorbim în anul 2010 despre “căutare”, iubire și încredere, despre curaj, statornicie și credință.

Cuvântul erou nu mai are acum aproape nici un înțeles. De altfel, cum ar putea să mai aibă? Ni se spunea la academie că erou este cineva care face fapte excepționale în împrejurări excepționale. Mai poate fi vorba de eroi într-o lume în care ne raportăm la procentaje ca să aflăm ce e drept și ce nu?

Majestate, ați început să exercitați autoritatea de șef al Statului acum optzeci și trei de ani. Până și cei mai înverșunați birocrați din birourile lumii sunt nevoiți să admită că aveți mai multă “vechime în muncă” decât oricine altcineva pe acest pământ.

Ați devenit mareșal al Armatei române la nouăsprezece ani și ați realizat “23 August” când aveați douăzeci și doi de ani.

Sunteți singurul șef de Stat în viață care a condus o țară participantă la cel de-al Doilea Război Mondial. Ați fost decorat și de Uniunea Sovietică și de Statele Unite ale Americii, în același timp.

Sunteți, probabil, singurul șef de Stat care a creat o fermă ca să-și întrețină familia și unul din rarii care a fost pilot de încercare. Sunteți, de asemenea, un rege care obișnuia să primească românii la Versoix, iar la plecare le repara mașina, dacă era nevoie.

Ați supraviețuit dușmanilor Majestății Voastre și, lucru curios, ați supraviețuit și copiilor lor.

Ați întâlnit pe Hitler și pe Mussolini, dar ați întâlnit și pe Truman și Churchill și, uneori. ați avut curajul de a nu le asculta sfaturile, deși aveau vârsta tatălui sau a bunicului Vostru.

Ați trăit disperata experiență a instalării comunismului, dar cunoașteții și dezgustul cauzat de disprețul, neînțelegerea și indiferența Occidentului. În cei aproape optzeci și nouă de ani de viață plină de roade ați fost dezamăgit nu numai de dușmani, ci și de prieteni.

Ați precedat pe tron propriului tată, căruia i-ați devenit apoi și succesor.

V-ați întors la Palatul Elisabeta după cincizeci și patru de ani, în aceleași camere din care ați plecat la 30 decembrie 1947. Încăperea în care Vâșinski a trântit ușa crăpând peretele este și astăzi, ca și ieri, biroul Vostru; iar camera personală a Majestății Voastre este chiar salonul unde Petru Groza era glumeț, în acea zi de 30 decembrie, aratându-vă pistolul și spunând ca l-a luat ca să nu riște să îl arestați, ca pe Antonescu.

Ați refuzat propuneri avantajoase financiar, dacă ele nu corespundeau principiilor Voastre. Priviți senin în ochii oamenilor, deși ați avea motive să fiți întunecat. Regele Pavlos al elenilor, unchiul Vostru, spunea: “… să ai încredere în fiecare din cei din jurul tău, dar să te aștepți să fii trădat în orice clipă”.

Cunoașteți bine arta de a fi singur, amărăciunea de a nu fi înțeles și grozăvia de a nu împărți cu nimeni momentele epocale. Sunteți contemporanul unei epoci care l-ar face pe Shakespeare să roșească de invidie.

V-am însoțit acum opt ani la o sărbătoarea la Târgoviște; ați mers în spate, cu pași măsurați, departe de lingușeala politică a momentului. Nu v-a perturbat nimic, nu erați vesel, nu erați supărat, vă făceați doar, cu delicatețe, datoria. Cineva din mulțime s-a apropiat și v-a spus: “Majestate, ne place și tăcerea Voastră”.

Ați fost clar cu convingerile proprii și ferm în impunerea lor, încă de mic copil: la biserică, atunci când preotul a vrut să vă ofere, în prezența Reginei-mame, paharul pentru împărtășanie, ați răspuns, la vârsta de șase ani: “Mulțumesc, nu beau niciodată vin dimineața”!

Atâtea fapte excepționale în atâtea împrejurări excepționale îmi dau certitudinea că va veni o zi când alții vor scrie mai mult, așa cum se cuvine, despre fenomenul naturii umane care sunteți.

Până atunci, o dată pe an, într-o lună de vară, ne aducem aminte că despre Rege trebuie scris la timpul prezent. Și la timpul viitor.

Ultimele șase decenii au îndepărtat România de tradiția instituțională pe care și-o construise cu atâta trudă, timp de aproape o sută de ani. Deși în democrație, Statul a devenit, în ultimii ani, obiectul bunului-plac politic și privat.

Există, totodată, de douăzeci de ani încoace, în viața noastră publică o sete neverosimilă de a convinge că noi, românii, nu avem nici o șansă de a inspira încredere și de a evolua predictibil. Întreaga statură a Regelui Mihai, veghind binefăcător asupra noastră de la înălțimea a două secole, ne arată contrariul.