Acum șaizeci de ani, în ziua de 6 februarie 1952, urmând decesului Regelui George al VI-lea, Principesa Elisabeta a fost proclamată Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii și Irlandei de Nord. În zilele de 6 și 7 februarie 1952, ea a fost proclamată regină în toate celelalte regate ale Commonwealth. Textul proclamației din Marea Britanie a sunat astfel:

“Upon the intimation that our late Most Gracious Sovereign King George the Sixth had died in his sleep at Sandringham in the early hours of this morning the Lords of the Privy Council assembled this day at St. James’s Palace, and gave orders for proclaiming Her present Majesty.

WHEREAS it has pleased Almighty God to call to His Mercy our late Sovereign Lord King George the Sixth of Blessed and Glorious memory, by whose Decease the Crown is solely and rightfully come to the High and Mighty Princess Elizabeth Alexandra Mary:

WE, therefore, the Lords Spiritual and Temporal of this Realm, being here assisted with these His late Majesty’s Privy Council, with representatives of other Members of the Commonwealth, with other Principal Gentlemen of Quality, with the Lord Mayor, Aldermen, and Citizens of London, do now hereby with one voice and Consent of Tongue and Heart publish and proclaim that the High and Mighty Princess Elizabeth Alexandra Mary is now, by the death of our late Sovereign of happy memory, become Queen Elizabeth the Second, by the Grace of God Queen of this Realm and of all Her other Realms and Territories, Head of the Commonwealth, Defender of the Faith, to whom Her lieges do acknowledge all Faith and constant Obedience with hearty and humble Affection, beseeching God by whom Kings and Queens do reign, to bless the Royal Princess Elizabeth the Second with long and happy Years to reign over us.

Given at St. James’s Palace this Sixth Day of February in the year of our Lord one thousand nine hundred and fifty-two”.

Pe Youtube puteți viziona aproape șase minute de film-document, cu secvențe din memorabila zi de 7 februarie 1952, când Regina a coborât din avion, la Londra, urmată de Principele Philip. La coborâre, Majestatea Sa era salutată de Guvernul său, în frunte cu Sir Winston Churchill, prim-ministrul. Majestatea Sa avea 25 de ani.

Filmul se numește The Queen’s Accession 1952 și poate fi vizionat la adresa:
http://www.youtube.com/watch?v=V1vYE8V9-OQ&list=PLAE2F5D6EDDF65E79&feature=plcp

După șaizeci de ani, Regina Elisabeta a II-a inaugurează șirul manifestărilor din anul Jubileului de Diamant al Domniei, printr-un mesaj adresat națiunilor cărora le este Regină:

“Today, as I mark 60 years as your Queen, I am writing to thank you for the wonderful support and encouragement that you have given to me and Prince Philip over these years and to tell you how deeply moved we have been to receive so many kind messages about the Diamond Jubilee.

In this special year, as I dedicate myself anew to your service, I hope we will all be reminded of the power of togetherness and the convening strength of family, friendship and good neighbourliness, examples of which I have been fortunate to see throughout my reign and which my family and I look forward to seeing in many forms as we travel throughout the United Kingdom and the wider Commonwealth.

I hope also that this Jubilee year will be a time to give thanks for the great advances that have been made since 1952 and to look forward to the future with clear head and warm heart as we join together in our celebrations.

I send my sincere good wishes to you all.

ELIZABETH R”.

Începând de alaltăieri, 6 februarie 2012, funcționează un site Internet dedicat Jubileului de Diamant al Domniei Reginei Elisabeta al II-a:

http://www.thediamondjubilee.org/

Manifestările publice legate de Jubileu sunt numeroase și se vor desfășura pe tot parcursul anului. Cele mai importante vor avea loc în lunile mai și iunie, la Londra și la Windsor.

Familia Regală a României va fi reprezentată la Jubileul din Marea Britanie de Majestățile Lor Regele Mihai I și Regina Ana.

Ieri, în saloanele hotelului Athénée Palace din București, s-au înmânat Premiile Omul Anului 2011 și diplomele Dacia Liberă, conferite de redacția publicației cotidianul.ro.

Casa Majestății Sale Regelui a fost distinsă pentru felul în care a organizat Jubileul de 90 de ani al Regelui Mihai I. Diploma a fost oferită celor trei reprezentanți ai instituției administrației regale, dl Ion Tucă, director, dna Sandra Gătejeanu, director al Protocolului Regal, și dra Cristina Parii, consilier cu rang de secretar privat. Cei trei au avut o participare esențială la organizarea Jubileului, care a cuprins efortul a 20 de colaboratori și 40 de voluntari.

Alături de dl Tucă, dna Gătejeanu și dra Parii, au fost de neînlocuit în extraordinara întreprindere a Jubileului colegii lor Constanța Iorga, Alexandru Oprean, Ioan-Luca Vlad, Radu Ghină, Cătălin Popescu, Liana Greavu, Florin Seușan, Eugenia Ilie, Costin Semen, Dorina Dumitru, Roxana Tache, Tia Cudinov, Dan Geicu, Decebal Rădulescu, Valentin Brînzilă.

Jubileul 90 al Majestății Regelui a fost ocazia care a adus un mare număr de personalități ale lumii la București și s-a bucurat de ecouri importante în Europa și America.

Principesa Moștenitoare și cu mine îi felicităm pe toți pentru acest premiu, pe care îl merită.

Printre premiații anului 2011 se numără soprana Angela Gheorghiu, doctorul Raed Arafat, academicianul Dinu C. Giurescu, profesorul Andrei Marga, primarul general al Capitalei, profesorul Sorin Oprescu, și jurnalistul Mihai Gâdea.

Gazda serii, gazetarul Cornel Nistorescu, a spus, înaintea ceremoniei de premiere, că “Omul Anului 2011 nu este decât un modest efort redacţional de a sublinia performanţele şi eforturile unor compatrioţi dedicaţi în egală măsură profesiei, dar şi comunităţii”.

http://www.cotidianul.ro/Gala-premiilor-Omul-Anului-2011-in-Romania-172012/

“Bun venit primilor cititori!

Astăzi dimineață la ora 8, blogul a început să funcționeze online. Este un moment plăcut pentru cei care au muncit atât de frumos la realizarea lui, ca și pentru mine.

Dl Gabi Dumitru și cei de la www.anagrama.ro, autorii lui, au fost zi si noapte motivați de inspirația și atașamentul față de aceasta idee care, astăzi, a prins contur.

Aflat la Praga, într-o vizită oficială, am avut plăcerea să constat că sunt câteva zeci de oameni care au împărtășit, încă din primele ore, ideile și gândurile aflate aici. Le mulțumesc pentru prezența lor din prima zi fiindcă, de obicei, primii pași sunt cei mai frumoși și mai greu de uitat!

Principele Radu”

Astăzi, 6 februarie 2012, după cinci ani, blogul are aproape 3,4 milioane de vizitatori unici, un încurajator procentaj din populația țării. Și foarte curând blogul, grație dlui Gabi Dumitru și celor de la www.anagrama.ro, va avea o nouă înfățișare.

Vă invit, spre aducere aminte, să citiți unul dintre primele texte publicate atunci:

“Cred că Majestatea Sa…

…a avut dreptate atunci când a acceptat ideea de face un pelerinaj prin satele românesti, din 28 decembrie 2006 pâna in 2 ianuarie 2007, ca un omagiu adus traditiei, continuitatii, mândriei si identitatii românilor, la ceasul intrarii în Uniunea Europeana. Am trecut prin case de oameni, biserici, ateliere de mestesuguri sau strazi pline de sateni in valea Bistritei si valea Somesului, in satele Spermezeu, Livezile, Prundu Bargaului, Salva si Zagra, precum si la manastirile Piatra Fantanele si Nicula.

Slujba din noaptea de 31 decembrie, de la biserica din Nicula, unde am sarbatorit Anul Nou, a fost scurta, cu cântece si o multime de oameni, toti timizi, tacuti si primitori ca nicaieri altundeva. Un fel de ospitalitate demna, neafisata. Ma gândesc la contrastul dintre aceasta sarbatoare si zgomotul din pietele marilor orase. Ambele sunt parti ale României.

Desi jurnalul priveste zilele de dupa 1 ianuarie, ma voi intoarce putin in timp, la zilele dinainte de Anul Nou, pentru a povesti pelerinajul nostru. Este, poate, cel mai potrivit fel de a incepe acest blog. Cu o poveste de la tara, din Europa…

Pe 28 decembrie plecam spre Cluj. Ne oprim lânga Sebes la Rahau, unde vedem o fabrica de pielarie si câteva camere de pensiune, plus un mic grajd cu 16 cai, printre care patru mânji. Seara ajungem la Cluj, unde luam cina privat. A doua zi va începe turneul prin satele de pe valea Bistritei si Somesului. Suntem frumos primiti la pensiunea Serena, alaturi de oras.

Parintele Macarie, calugar ortodox, tanar istoric, este unul din discipolii Mitropolitului Bartolomeu. El ne-a însotit în întreaga zi de 29 decembrie, pe valea Bistritei. Absolvent al unei universitati din Anglia, parintele Macarie a fost o gazda discreta si generoasa, facând din fiecare moment al zilei o experienta plina de întelesuri. Am început în comuna Spermezeu, unde tot satul era în fata bisericii, asteptând venirea Regelui. Ca în vremurile adevarate, Regele soseste înconjurat de calareti, cu diferenta ca acum era la volanul unui Volvo S80, model 2006. Sute de oameni îi surâd, îl primesc cu iubire si admiratie, de la mic la mare. Biserica este plina de oameni, colorata de costume populare ale locului, de frescele de pe pereti si de costumatii pregatiti sa joace scena „Vihlaim“, un fel de teatru ritual pe care îl transmit din generatie în generatie. Nu stiu cum as putea convinge mai bine cititorii acestor rânduri de cât de multa substanta si valoare are lumea satului românesc.

Acum cinci-sase ani, o tânara ziarista mi-a spus pe un ton jumatate iritat, jumatate dezamagit, ca nu ar trebui sa mai declar ca voi fi prezent în satele românesti pentru a le ajuta sa construiasca poduri de legatura cu comunitatile europene, fiindca realitatea de la sat este atât de grea, atât de fara speranta, încât o astfel de apreciere publica din partea unui membru al Familiei Regale seamana cu o declaratie gratuita. Sunt de acord ca România are multe lectii de primit si ca satul românesc va fi pandit de greutati si capcane, în viitor. Totusi, as fi vrut ca tânara ziarista sa fie cu noi astazi, în satele din valea Bistritei. Sa vada ca, lânga saracie si umilinta, lânga frig si noroaie înghetate, se afla o încapatânata pastrare a traditiei, o ospitalitate miraculoasa la un popor la care nimeni nu a venit sa dea, ci numai sa ia, o anume gratie si armonie, o inocenta charisma a locului si a oamenilor. Iar tinerii cu costume populare traditionale erau toti cu telefoane mobile, facând fotografii Regelui si noua. Acesti tineri tarani vor vedea mai întâi lumea la internet si apoi vor vedea lumea. Este destul de linistitor sa stii ca jumatate din ei cunosc Europa mai bine decât taranii din Marea Britanie, Franta sau Germania.

Dupa cântarea femeilor si a copiilor, dupa teatrul ritual al barbatilor, dupa împartirea celor 100 de pachete cu cadouri de la Rege la copii, plecam la familia calugarului Macarie, unde se serveste pranzul. Toata lumea prefera tuica de prune înfierbântata la soba si dreasa cu zahar. Cartile despre Familia Regala, scoase la Humanitas, se amesteca pe masa cu lumânari din ceara de albina aprinse, cu chifle de casa, cu bucate si îndemnuri ospitaliere timide. Regina si principesele Margareta si Elena primesc în dar costume populare brodate de mama calugarului, iar barbatii primesc mici desage rosii cu sticle de tuica. Sticlele sunt de „plastic globalizat“, dar detaliul scapa privirii.

Calugarul, alaturi de alti oameni din sat, ne însoteste la un pelerinaj prin atelierele traditionale de meserii. Astfel, mergem la moara de apa, apoi la atelierul de fierarie, la cel de cojocarie si, în final, la cel de tesatorie. Totul este pastrat intact, aproape ca nu îmi vine sa cred, cei ce aici au o bogatie neatinsa a cântecelor, dansurilor, colindelor, straielor, bucatelor si mestesugurilor. Seara ajungem la Bistrita, la hotelul Codrisor, unde înnoptam, dar dezamagim gazdele cu putinatatea cinei noastre.

Suntem în ajunul lui 30 decembrie. Imi spun în minte ca destinul poate fi pus la grea încercare prin rabdare, mai ales în Romania. Cei care au produs confiscarea bunurilor oamenilor nevinovati si au instalat regimul comunist au disparut, copiii lor au disparut, memoria lor a disparut, iar Regele colinda sate românesti încapatânate în identitatea lor. As vrea sa fiu bine înteles! Stiu ca sunt multe de schimbat, dar mai stiu ca sunt multe de descoperit în lumea noastra. Iar noi, cei care le stim pe toate, elita europeana suficienta siesi, vom avea surprize în urmatoarele decenii; noi, cei care ignoram cresterea economica a Asiei, dupa care o dispretuim, dupa care ni se face frica de ea; noi, elita europeana care am reusit, în cinci decenii, sa transformam agricultura europeana dintr-o bogatie într-o problema; noi, care atacam credinta fiindca ne dejanjeaza cinismul inteligent si sterp; noi, care de la Paris la Londra si de la Berlin la Bucuresti suntem convinsi ca vocatia noastra este a învata pe altii, nebagând de seama ca facem grave confuzii între a cunoaste si a fi informati; noi, cei care nici nu punem piciorul în satele sud-est europene, lasând în necunoastere propriul nostru orizont, nu pe al lor. Filosofia tot ce nu cunoastem, nu exista este unul din cele mai respingatoare produse ale lumii libere de azi.

Sa ne întoarcem o clipa la aceste sate imperfecte din valea Bistritei. Nu stiu daca as putea trai acolo zi de zi, nici nu cred ca tinerii lor trebuie judecati daca pleaca, temporar sau pentru lunga vreme, din caminul bunicilor si parintilor lor. Dar ceea ce este acolo, asa stangaci si defazat, exista independent de ifosele noastre. Un întelept spunea ca o batrâna de la tara, prosternata în fata icoanei, face mai mult decât un laureat al Premiului Nobel. I-am cunoscut pe amândoi. Si am înteles ca omenirea are nevoie de amândoi. O spune cineva care locuieste într-un palat si care profita în fiecare zi de binefacerile premiilor Nobel.

In dimineata de 30 decembrie, la Bistrita, luam micul dejun, cafea, iaurt si fructe. Regele se întâlneste cu presa locala, apoi începem pelerinajul. La biserica din Prundu Bârgaului, sute de oameni, frumos îmbracati, asteapta cu zâmbetul pe buze si tacuti venirea Regelui. Lacasul de cult este frumos si bogat pictat si dateaza de prin 1830. Imi atrage atentia mai întâi catapeteasma, negra cu auriu, masiva si nobila, un model destul de rar întâlnit. Bisericile noi au lemnaria catapetesmei deschisa la culoare si data cu lac.

Sute de oameni, femei, copii si barbati, batrâni, sunt în fata altarului, cântând colinde. Doi copii, Nicolae si Bogdana, vin în fata noastra. Toti sunt imaculat îmbracati, inocenti si gratiosi. Cânta, în deschidere, doi batrâni, un barbat si o femeie, „Traiasca Regele“. Nu sunt corul Madrigal, dar importanta e Memoria. La ce ajuta sa ai un Stradivarius, daca vioara sta în cutie timp de 60 de ani?

Plecam la preot acasa, unde alte zeci de femei, îmbracate în ilice brodate, cânta colinde. Din sosea se vad muntii, cu brazii plini de promoroaca, e frumos. Cineva întreaba, de la Realitatea TV, despre ziua de astazi. Raspund ca satul românesc da o lectie europeana de bunatate si iubire, care sunt mai importante astazi decât inteligenta si cinismul. Mai spun ca nu se putea cadou mai frumos pentru Rege, la 59 de ani de la 30 decembrie 1947, decât sa se uite la promoroaca din brazii satelor românesti, înconjurat de oameni, cu mic cu mare, cântând colinde izbavitoare de rani identitare. Desigur, declaratia nu apare la stiri, locul fiind ocupat de cu totul alte subiecte.

În chiar aceleasi zile, in care satul romanesc este sarac dar demn si cu masura, la oras se sarbatorea Ziua nationala cu unii oameni urcati in copaci, iar la Parlament, tot în decembrie, puteai vedea gesturi de huliganism psihopat. Taranii din Prundu Bârgaului au cavalerism si fac reverente în fata Regelui, saruta cu evlavie mâna Reginei octogenare, nascuta în Franta si care nici macar nu le împartaseste confesiunea, fiind catolica; dincolo, alesi ai poporului amenintau cetatenii cu aruncatul peste balcon. Fiecare cu instinctul lui!

De aici mergem în satul urmator. Ma impresioneaza exactitatea de ceasornic a oamenilor de aici. Nimeni nu vorbeste nici macar cu o secunda mai mult decât ar trebui, totul se face la timp, oamenii sunt discreti si prezenti, scrutatori dar buni. Au o ospitalitate înnascuta, ca un fel de mândrie, de arma, de argument filosofic. De asemenea, ilicele din piele de oaie brodate sunt o capodopera.

Cineva vine cu mâna tremurânda sa ofere Regelui o sticla de tuica într-o desaga rosie. Ma gândesc, in gluma, la beciul de la Palatul Elisabeta, unde as putea crea o biblioteca a tuicii de prune. Si a desagelor rosii cu ciucuri.

Urmatorul popas este la mânastirea Piatra Fântânele, a carei temelie a fost pusa în 1928, în timpul domniei Regelui Mihai, astazi prezent printre maicile care au, aproape toate, mai putin de 30 de ani. Luam prânzul si ne amuzam ca pestele servit la masa este adus din Grecia, iar aranjamentul de Craciun de pe usa este scris în englezeste: Merry Christmas. Vederea de acolo este formidabila; la iesire, în ceata care se lasa peste munti, totul arata ca într-un tablou suprarealist. Habar nu are suprarealismul cât de mult datoreaza granitei dintre Ardeal si Moldova!

Urmatoarea oprire este în comuna Livezile, unde primaria este plina de oameni de toate vârstele, iar un cor de femei cânta colinde de Craciun. Suntem tratati cu pâine si sare, iar colacul cu susan este atât de bun, încât bucatile rupte simbolic devin din ce în ce mai mari; procesiunea se opreste putin, fiindca pâinea de cuptor are mai mare trecere decât integrarea europeana. Cineva de la balcon, cu voce de tenor dramatic ureaza bun-venit Regelui, într-un fel care provoaca aplauze.

Încheiem ziua la hotelul de la Bistrita, unde luam cina devreme. Principesa si cu mine facem o plimbare în orasul vechi, cu arhitectura de burg austriac. Peste tot steaguri cu UE. Este frig, dar seara e limpede, de iarna si o multime de tineri sunt pe strada si în restaurante. Ce repede se va schimba România!

Astazi se anunta ca Saddam Hussein a fost spânzurat. Situl CNN publica imagini cu Saddam dupa executie, mai exact fotografia capului, dupa coborârea de pe streang; iar dedesubtul pozei scrie ca privitorii sunt îndemnati la discretie. Cinismul si obraznicia întrec orice masura! Sa propagi milioanelor de oameni capul unui om spânzurat si tot tu sa îi îndemni pe privitori la discretie!

31 decembrie este ultima zi a anului si, sper, ultima zi a ambiguitatii istorice post-decembriste. Începem cu satul Salva, unde o familie de fauritori de palarii cu pene de paun astepta în strada cu pâine si sare. Din pacate, dintr-o eroare de program, în acelasi moment trebuia sa fim la Zagra. Stam, deci, putin la Salva, apoi ajungem cu intarziere de jumatate de ora la Zagra, unde întreg satul era în asteptarea Regelui. Într-o tacere timida si politicoasa, sutele de oameni au privit cum oaspetii au intrat în biserica unde, asezati în fata altarului, copiii din sat îmbracati în straie populare au cântat câteva colinde si multi ani traiasca. Preotul a tinut o predica plina de miez, spunând în încheiere ca satul Zagra a intrat în UE cu o zi mai devreme, fiindca Regele a fost la ei.
Am luat un prânz delicios în casa parohiala, plin cu lucruri bune pregatite de preoteasa si chiar de preot. Tuica lui avea 20 de ani vechime, ceea ce îl facea mândru. Am primit de la el o sticla, pe care i-am promis ca o voi pune în biblioteca de tuica de la Palat. Nu a parut prea entuziasmat, mi-a spus: As prefera s-o beti.

Am plecat la Cluj, unde ne-am dus întâi la spital, sa-l întâlnim pe IPSS Mitropolitul Bartolomeu, care a facut asta-noapte o fisura de femur. I-am promis ca vom continua vizita la manastirea Nicula, neschimbata. La spital, Mitropolitul arata dinamic, tonic si plin de viata. Nu va fi nevoie de operatie, doar de trei saptamâni de repaos. Era cu ochii umezi de emotie si schimba cu abilitate româna cu engleza, atunci când vorbea cu Regina, cu Principesa Elena sau sotul ei, Alexander. Pe înserat, am ajuns la Nicula, unde ne-a primit staretul, parintele Dumitru. Am mers direct la biserica, unde am vazut din nou icoana Maicii Domnului pe un iconostas splendid, solar. Ochii Maicii sunt atât de frumosi, încât cred ca nu am vazut de multe ori o icoana pereche. Este un chip bizantin desavarsit.

Ne pregatim pentru cina de Anul Nou, apoi pentru slujba de la miezul noptii. Suntem Regele si Regina, Principesa Margareta si cu mine, Principesa Elena si sotul ei, Alexander; avem alaturi pe staret, parintele Dumitru, pe calugarii si maicile de la Nicula si trecem pragul anului nou într-un loc binecuvântat, peste câteva minute suntem în Uniunea Europeana. România va avea multe obstacole, multe cruci de dus în spate, multe tradari si momente de noroc. Dar, pana una-alta, ora douasprezece noaptea aduce un moment istoric; nu intentionez sa imit pe rege, dar as spune „asa sa ne ajute Dumnezeu“!

Dimineata de 1 ianuarie incepe cu slujba din nou, de data aceasta cu ocazia Sfântului Vasile. Suntem impresionati de sobrietatea si caldura calugarilor. Plecam de la Nicula pe muzica de sarbatoare a corului de copii de la Gherla, care au clopotei în mâini si sunt îmbracati în haine populare.

Dupa-amiaza a sunat la telefon Regina Sofia a Spaniei, pentru a felicita pe Majestatile Lor cu ocazia intrarii României în Uniunea Europeana. Este foarte frumos acest gest al ei, singular, de altfel. Este un amestec de spirit de familie si un gând frumos pentru România. De altfel, Regina Sofia a si mentionat la telefon ca va urma o perioada dificila pentru România în integrarea europeana, dar ca „noi toti suntem alaturi de voi“. Un gest de generozitate care nu are nimic politic, dar care are mult umanism, sensibilitate si personalizare a legaturilor dintre tari. Acestea sunt toate atribute ale regalitatii.

In ziua de 2 ianuarie mergem la Alba-Iulia, unde vizitam catedrala si ne întâlnim cu IPSS Arhiepiscopul Andrei. Inalt Prea Sfintia Sa ne trateaza cu cozonac si tuica. Vorbim despre semnificatia Albei-Iulia pentru Familia Regala. În ultimii ani, densitatea politica a fost atât de mare, încât cei care ar trebui, de drept, sa vina aici mereu, nu mai au loc. Numai ca rabdarea toceste orice ascutis. Pe urma, este o chestiune de identitate: Catedrala Intregirii nu apartine variabilei politice, ci constantei nationale.

In zilele urmatoare ne-au vizitat la castelul de la Savârsin diverse personalitati de la Arad si de la Deva. Am primit vizita unor membri ai Asociatiei Amicii Regelui Mihai, dintre care un domn de 100 de ani, drept ca un brad si destul de viguros. Regina a glumit, spunând: Asta ne da speranta”!

Editura Curtea Veche a adus în librării, la începutul anului 2012, volumul intitulat “Jubileul Regelui 90“. Este o retrospectivă în cuvinte și imagini a ansamblului de evenimente derulate public, în România, cu ocazia împlinirii de către Majestatea Sa a vârstei de nouăzeci de ani.

Autorii volumului sunt amândoi tineri. Ioan-Luca Vlad, avocat al Baroului din București și consilier juridic al Familiei Regale, a creionat semnificația jubileului, parcurgând cei nouăzeci de ani ai țării și ai dinastiei din timpul vieții Regelui Mihai. Daniel Angelescu, fotograf al Familiei Regale, a fost martorul multor evenimente ale Casei Regale, din ultimii patru ani.

Editura Curtea Veche are meritul de a fi adus, atât de prompt, o mărturie editorială a acestui eveniment nepereche din prezentul și din istoria României. Un moment de reflecție asupra devenirii noastre ca națiune, în ultimele nouă decenii, asupra virtuților, slăbiciunilor, mersului pe loc, dar și asupra extraordinarelor lucruri pe care românii au reușit să le realizeze, ca societate și individual, în acest aproape un secol din istoria noastră.

Probabil că nici o altă instituție a prezentului nostru nu ar putea oferi, așa cum o face Casa Regală, momente de sărbătoare care să invite la o atât de amplă privire înapoi, analizând mersul României economice, politice, culturale, militare sau diplomatice. Nunta de Diamant a Majestăților Lor, cei 90 de ani ai Regelui și cei 60 de ani pe care Regele i-a așteptat pentru a se reîntoarce la Peleș sunt momente importante din viața întregii Românii, nu numai din destinul Coroanei sau al Familiei.

Vă invit să citiți volumul de la Curtea Veche. El este scris din perspectiva tinerei generații de români, acoperă aproape un secol (nu cel mai simplu) al țării noastre și a fost editat în excelente condiții grafice.

Dnii Vlad și Angelescu vor lansa volumul în București și în țară, iar în măsura în care va fi posibil, Principesa Moștenitoare și cu mine, ca și Principele Nicolae, vom încerca să le stăm alături, la întâlnirile cu dumneavoastră.

Regele Mihai, ajuns în cel de-al 91-lea an al vieții, începe agenda externă a Familiei Regale din 2012 cu o vizită oficială la Ordinul Suveran de Malta. Totodată, după douăzeci și doi de ani de ambiguități, viața publică românească pare să fie la unison în convingerea că nu există alt om de Stat român în afară de Rege și că Majestatea Sa este cel mai mare conațional în viață. Cum s-a ajuns aici?

Cred că anii de după 2000, în care Casa Regală a avut o adresă pe harta românească postdecembristă, dau singuri răspunsul la întrebarea ce fel de rol poate avea Casa Regală în viitor.

Familia Regală reprezintă o anume parte a identității naționale și a instituțiilor României moderne, pe care instrumentele noii democrații nu au cum să o reprezinte. Noi am trecut în ultimii șaptezeci de ani printr-o mulțime de experiențe în viața politică și instituțională, diverse improvizații constituționale și, din păcate, anumite concluzii le-am tras mai târziu sau nu le-am tras încă. Toate acestea nu s-au întâmplat “din vina” României, ci pentru că omenirea a experimentat, în secolul XX, mutații fără precedent. Trecerea de la capitalism la comunism a fost o experiență epuizantă, pe care contemporanii ei nu au anticipat-o și au înțeles-o unii greu, alții deloc. Sistemul dictaturii comuniste a fost instalat în anul 1917 în Uniunea Sovietică și a fost încheiat tot de Uniunea Sovietică, în anul 1989. În toate țările comuniste din Europa, trecerea, apoi, de la comunism la capitalism a fost și ea o experiență fără precedent, buimăcitoare, din care unii dintre noi n-au ieșit încă sufletește, mental și, uneori, instituțional.

Dar pentru a înțelege cât mai cuprinzător posibil tragedia petrecută la 30 decembrie 1947, este bine să vorbim cu franchețe și simț de răspundere despre toate aspectele pe care ea le-a implicat. Plecarea Regelui Mihai din România a avut trei consecințe, dar noi vorbim sau ne preocupăm numai de două dintre ele. Prima a fost trecerea la forma republicană de guvernământ, a doua a fost trecerea la dictatura comunistă. Despre aceste consecințe istorice s-a vorbit mult și, uneori, în cunoștință de cauză. Dar a treia consecință, cea gravă și mai greu de reparat, a fost înlocuirea Statului român reprezentat de Mihai I, printr-o grup de oameni care răspundeau comenzilor unor alte interese decât cele naționale. Această fractură la nivelul statalității nu a făcut decât să se adâncească, din 1948 pînă în 1989. În numele Statului s-au făcut o serie de crime și de ilegalități, de gesturi în aspră contradicție cu democrația, iar oamenii au început să perceapă Statul ca pe o sursă a răului, a fricii, a umilinței. Democrația a venit în 1989, dar statalitatea, ca sumă de valori, ca virtute la care națiunea se îndreaptă cu speranță, confort identitar și afecțiune, s-a deteriorat încă mai mult. Aceasta fiindcă oamenii care serveau instituțiile, performând democratic, au năucit și mai mult establishment-ul și rigoarea lui, prin diletantism, uneori prin rea, alteori prin bună-voință. În tot acest timp, preocupat de rănile politice și economice lăsate de dictatura comunistă, societatea românească, chiar la nivelul elitelor ei, a fost puțin preocupată de valoarea numită leadership statal, de categoria aceasta a cârmuirii.

S-a rezolvat trecerea de la dictatură la democrație, prin apariția mai multor partide politice, libertatea a venit ceva mai târziu, mentalitatea s-a schimbat în bine, încet-încet.

Din păcate, de câte ori se vorbea despre anul 1947, subiectul care înfierbânta mințile era disputa monarhie – republică. Regele Mihai însă, prin funcția sa istorică și statală, nu putea să nu vadă, mai înainte de toate, fractura instituției pe care o încarna, și doar mai pe urmă forma de guvernământ pe care această instituție o îmbracă.

Revenirea Familiei Regale la București în anul 2001 nu a legitimat republica, ci a deschis calea către reconstrucția statală a României. Este o cale lungă, care cere patriotism, răbdare, generozitate și viziune. Ea are nevoie să fie parcursă alături de oamenii politici, cu toate limitările lor și cu toate incompatibilitățile lor. Dar are nevoie să fie parcursă și cu elita românească, pe care nimeni nu o poate astăzi obliga la altruism sau simț al datoriei.

Dacă Republica asigură României democrație și libertate în mod corect, dacă ea repară țara instituțional, dacă îi asigură o Lege fundamentală respectabilă și o viață publică sub semnul legii, Casa Regală este gata să conlucreze, pentru scopuri atât de nobile. Aceasta nu va schimba însă niciodată atașamentul Casei Regale față de forma de guvernământ monarhică, pe care o încarnează. Și nici convingerea că Legea fundamentală română din anul 1923 este cea mai bună din câte a avut țara noastră vreodată (cu limitările ei, desigur, datorate realităților acelor vremi).

La 3 ianuarie 1948, când Regele a plecat, ultimul bastion al democrației a dispărut, în Europa de sud-est. Din 1948 până în 1989, Regele a reprezentat singurul petec din România instituțională rămas liber. Această parte a Statului legitim a trăit în țările libere și s-a opus, atât cât a putut sistemului inoculat forțat în România. Dar el nu s-a opus doar formei de guvernământ ori dictaturii comuniste ci, mai ales, fundamentalului rău făcut României, transplantul ilegal de Stat.

În anii războiului rece, diaspora românească a existat și a făcut multe pentru a se opune dictaturii ceaușiste. Erau sute de români în afara țării care visau, ca și Regele, la o Românie democratică, liberă și prosperă. Unii dintre ei voiau monarhie, nu republică. Dar Regele, deși aflat în mijlocul lor, reprezenta prin el însuși o instituție care păstra vie flacăra principiilor statale, dincolo de forme de guvernământ și circumstanțe politice. De aceea nu a fost primit în țară până în anul1997, de aceea unii dintre oamenii politici democrați nu au vrut să-l întâlnească și stau, chiar și azi, pitiți în spatele pretextelor de tot felul. Ce anume l-a ținut pe Rege la atâta distanță geografică și politică de țara-mamă nu a fost faptul că românii erau în majoritate republicani, ci fiindcă țara nu avea puterea de a se întoarce la  coerență instituțională și statală.

De la bun început, din decembrie 1989, și până astăzi, Regele a susținut o serie de principii greu de acceptat de către cei care i-au blocat trecerea spre Curtea de Argeș, pe șosea, în anul 1990. Deceniul al zecelea al ultimului secol a fost unul ambiguu. Nu din punct de vedere politic, fiindcă democrația s-a dezvoltat, încet-încet, în acei ani, deși economia și libertățile au stagnat. Ambiguitatea nu venea din lipsa voinței politice, ci din inconsisteța statală și instituțională a României. În anul 2000 a început partea a treia a poveștii românești postbelice, care este și cea mai interesantă dintre toate și mai bogată în evenimente.

Desigur, astăzi Regele nu mai este oprit cu mașini de-a curmezișul șoselei. El continuă să fie descurajat sau sâcâit mult mai subtil, “chirurgical”, nevăzut, conform cu instrumentele epocii electronice. Dar, exact ca în perioada războiului rece, ori în primul deceniu a postcomunismului, ostilitatea față de Casa Regală nu vine astăzi din anti-monarhism, ci din împotrivirea ca România să se schimbe sistemic, statal, în bine.

Este adevărat că popularitatea și simpatia față de Rege și familia sa au crescut foarte mult. Oamenii cunosc și înțeleg mult mai multe decât acum douăzeci și doi de ani. Tinerii sunt informați, conectați și simt nevoia de repere identitare și statale. Ei au simpatie față de curajul și statura morală a Regelui, ca și față de abnegația și modestia fermecătoare a Principesei Moștenitoare. Milioane de români din Europa și America, tineri și competenți, înțeleg mai bine, mai profund, importanța de a trăi într-o țară mândră, demnă și respectată. În plus, candidatura mea la Președinția României în anul 2009 a deschis calea principiilor regale către o parte mare a societății românești, aducându-ne o notorietate de peste 90%.

Palatul Elisabeta, locul în care ne aflăm de aproape unsprezece ani încoace, este dat spre folosința Regelui și a familiei sale printr-o lege votată de Parlamentul României pentru foștii șefi de Stat. Poziția noastră a fost instituționalizată, în sensul că Majestatea Sa a beneficiat de o anumită susținere din partea Statului (la vizitele NATO din 1997 și 2002, la alte vizite pentru Uniunea Europeană, din 2002 încoace, la acțiunile sale interne, ca fost șef de Stat), iar eu am avut șase ani mandatului de Reprezentant Special a trei Guverne succesive, pentru susținerea intereselor românești. Din momentul în care Familia a susținut dinăuntrul sistemului cauza țării, un pas înainte a fost făcut pe calea consolidării prezentului românesc. Nu a fost, însă, un pas spre monarhie, așa cum s-a considerat uneori, nici un pact cu partidele politice la putere, ci un pas înainte pe calea regăsirii acelor valori și instituții ale Statului, sfărâmate cu șase decenii în urmă.

Familia Regală, chiar fără ca forma de guvernământ să se fi schimbat, este un argument transatlantic și european. Nu doar un argument istoric, cultural sau diplomatic, ci un argument statal și politic. De aceea a și fost posibil ca Regele să susțină, continuu, și înainte de 1948 și după aceea, și înainte de 1989 și după aceea, dar și înainte de 2007 și după aceea, aceleași principii în care credea și care nu erau, după părerea sa, respectate sau implementate suficient.

Regele Mihai, mai în vârstă decât NATO și Uniunea Europeană, cel care a reprezentat Regatul României la Încoronarea Regelui George al VI-lea în 1937, cel care a dat mâna cu Truman și cu Churchill, cel care s-a întâlnit cu Marshall, care i-a întors spatele lui Hitler, se vede încă și astăzi ignorat sau nerespectat, de unii dintre oamenii puterii, de dreapta sau stânga, și de corifei ai societății civile. Motivul nu stă, desigur, în respingerea monarhiei ca formă de guvernământ, ci în aparteneța liderilor noștri contemporani la un trecut recent care nu le dă voie (nici mental, nici sufletește și nici “organizatoric”) să treacă dincolo de complexul de chiriași ai Istoriei.

Regele a fost puternic încă de la naștere, dar de fiecare dată altfel, în funcție de vârstă. Copil, a fost puternic pentru că în el se înmănuncheau speranțele națiunii, năzuințele tuturor generațiilor care coexistau la acel moment. După 1927, el a fost puternic pentru că, timp de trei ani, acest copil a salvat, de fapt, Statul și instituțiile națiunii. Din 1930 până în 1940, când tatăl lui a revenit în țară, a fost puternic pentru că a reîncarnat speranța oamenilor și s-a constituit ca alternativă democratică la un deceniu ce o luase razna. Între 1940-1947, el și mama lui, Elena, au fost singurii care s-au opus dictaturilor succesive, întâi cea de dreapta, apoi cea de stânga. După 1947, a fost puternic pentru că a reprezentat simbolul a trei virtuți: statalitatea sfărâmată, la care nu se gândea nimeni, Coroana și democrația (jumătate de continent era sub dictatură). După 1989, n-a mai reprezentat Regele simbolul democrației, fiindcă ea venise fără el, cu o serie de oameni cu merite incontestabile, de curaj și principiali, dar care nu voiau să împartă cu Regele noua democrație.

Din acel moment, Regele nu a mai reprezentat decât Coroana și principiile adevărate ale Statului, lucru care a devenit cu timpul supărător pentru oamenii puterii. Coroana, fiindcă țara era republică, principiile Statului, fiindcă aproape toți cei cu putere acceptau greu că brațul fracturat fusese pus strâmb în ghips.

Valorile pe care Regele le susține nu trebuiesc luate doar drept valori morale și istorice, pentru că aceasta este exact apa calduță în care se scaldă cei care consideră Casa Regală o piesă de muzeu, venerabilă și irelevantă. Dacă îl așezăm pe Rege undeva în istorie și îl punem și pe perete, ca pe o icoană, dormim instituțional perfect de bine, fiindcă el nu ne mai deranjează. Mihai cel bun și blând ne zâmbește tuturor, de pe perete, și ne lasă în continuare să facem ce vrem noi. Poziția Regelui nu este aceasta. El nu este preot, el nu este tată, nu e învățătorul din sat, nu este bătrânul ce ne învață pilde. El reprezintă mai mult decât atât. Când Regele cere oamenilor cu putere din România să fie generoși, în aceeași măsură în care sunt democrați, că trebuie să fie responsabili în aceeași măsură în care sunt liberi, el vorbește ca lider statal. El se referă la instrumente de construit dezvoltare și stabilitate în țară, nu dă lecții de comportament. Principii precum generozitatea, puterea exemplului personal, loialitatea față de țară, spiritul de răspundere, rolul de model, acestea sunt pietre ale temeliei geopolitice românești.

Aceasta face forța lui Mihai I de astăzi, cel care a trecut de 90 de ani, în România lipsită de etică instituțională. El este cel mai puternic dintre noi toți.

Regele, în concertul democratic de astăzi, este unul dintre puținii care are posibilitatea să vorbească despre defectul democrației de a politiza excesiv. Mass-media împreună cu clasa politică dau aproape peste tot, în lumea liberă, impresia falsă că viața noastră s-ar alcătui din politică, în marea ei majoritate. Nu este adevărat deloc. Omul, cetățeanul democrațiilor lumii, are o viață plină de alte semnificații și preocupări decât politica. El năzuiește, iubește, mănâncă, are nevoie de soare, de prieteni, de muzică sau de sport.

Consecința acestei exagerări este că oamenii politici se bucură din ce în ce mai puțin de încrederea oamenilor. Prezenți în mod obsesiv în mediile de comunicare, ei ajung să fie reflectați ca având în viața noastră o pondere mult mai mare decât sunt în realitate capabili. Liderii de altă esență, precum părinții, profesorul, episcopul, academicianul, gânditorul, militarul, regele și asa mai departe, nu au loc în această reflectare democratică îngustă. Aceasta nu schimbă însă nevoia omului de o diversitate de modele și de pilde.

În anii din urmă, un ziarist de la The New York Times, unul dintre cele mai influente ziare ale lumii, a venit să ceară un interviu Regelui Mihai. De ce a venit la Rege și nu s-a dus la oamenii politici cu “adevărată” putere în România? Pentru că el reprezintă acea parte de putere care nu ajunge să se mai vadă în lumea democratică, dar care există.

Puterea Regelui este nu numai mare, dar este și de o esență destul de rară. Travaliul lui istoric nu s-a încheiat. Deși întinsă pe mai bine de nouă decenii și plină de deznădejde, povestea sa este una frumoasă, fiindcă nu are doar durată, ci și sens pentru viitor.

Vă invit să urmăriți interviul intitulat “Regândim România”. El a fost realizat de tânărul jurnalist Mihai Copăceanu la TV Sibiu, în urmă cu o lună.

Interviul poate fi vizionat pe pagina mea de blog, în colțul din dreapta-sus, ori pe Youtube, la adresa
http://www.youtube.com/watch?v=Zb-JO65s_oQ

Realizatorul are meritul de a fi construit o emisiune profundă, care reflectă just și cu seriozitate ceea ce se întâmplă la început de an 2012 în România. Ca de obicei, emisiunile din regiunile țării se remarcă prin bun-simț, profesionalism, modestie, instinct civic și, uneori, noblețe sufletească.

Prima vizită publică externă a Familiei Regale a României în anul 2012 a avut loc la sfârșitul lunii ianuarie.

În perioada 29 - 30 ianuarie, Majestatea Sa Regele Mihai I a efectuat o vizită oficială la Roma, la invitația Suveranului Ordinului de Malta, Alteţa Sa Eminentisimă Fra’ Mattew Festing, Principe şi Mare Maestru al Ordinului Suveran Militar şi Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rodos şi de Malta.

Majestatea Sa a fost însoțită în vizita la Roma de Șeful Onorific al Casei MS Regelui, dl Andrew Popper.

Regele Mihai a întâlnit pe Principele Suveran în cursul zilei de luni, la Palatul Magistral din Roma.

Discuțiile s-au axat pe continuarea şi extinderea colaborării pe care Ordinul Suveran Militar de Malta a avut-o cu România în activităţi cu caracter umanitar, precum şi pentru cooperarea în organizaţiile internaţionale.

Majestatea Sa Regele a avut întâlniri cu personalități din mediul de afaceri, diplomatic și cu reprezentanți ai societății civile italiene. Regele Mihai a fost, de asemenea, oaspetele Ambasadei României la Roma.

Regele Mihai I a fost distins de către Ordinul Suveran de Malta cu titlul de Bailiff Grand Cross of the Sovereign Order of Malta. De asemenea, Regina Ana și Principesa Moștenitoare au fost distinse cu Marea Cruce a Ordinului.

Al cincilea și ultimul program din seria “Casa Regală a României și muzica” a fost transmis astăzi, la ora 16.05, timp de două ore, la postul național Radio România Muzical.

Alteța Sa Regală Principesa Moștenitoare și cu mine am fost din nou, pentru două ore, invitații Cristinei Comandașu, realizatoarea emisiunii. Am vorbit despre muzică, mari muzicieni și despre aportul lor la cauzele sociale servite de fundația Principesei Margareta.

Ultimele două programe din această serie pot fi ascultate pe Internet, la adresa
http://www.romania-muzical.ro/emisiuni/es-index.shtml?sh=16

Cotidianul “Jurnal de Chișinău” a oferit Premiul Libertății 2011 Majestății Sale. Fotografia, realizată acum două zile, înfățișează pe Regele Mihai I alături de premiul basarabenilor. În aceste zile, gestul celor de dincolo de Prut are semnificații înzecite. La mulți ani, Majestate!

Articol de Filip Iorga

Nemulţumirile acumulate în ani au izbucnit, în ultimele săptămâni, reamintindu-ne că organismul societăţii româneşti nu este, aşa cum şi l-ar fi dorit unii, inert, incapabil de reacţie. Atacul la unul dintre elementele fundamentale ale unui stat modern, sănătatea publică, a provocat reactualizarea tuturor acelor frustrări cetăţeneşti care nu îşi găsiseră, de prea multă vreme, nicio formă publică de exprimare.

Dincolo de orice opţiune sau apartenenţă politică şi de orice viziune, mai precis sau mai slab conturată, asupra tipului de societate şi de stat pe care şi le doresc, protestatarii s-au transformat în purtătorii legitimi de cuvânt ai unei populaţii exasperate. Desigur, dificultăţile economice, şubrezirea sistemelor de sănătate publică şi de educaţie, ineficienţa instituţională apasă greu pe umerii societăţii româneşti. Împinşi de acutizarea acestor dificultăţi, oamenii s-au îndreptat către acele locuri puternic încărcate simbolic. La Bucureşti, Piaţa Universităţii a prins din nou viaţă democratică. Iar miezul revendicărilor s-a dovedit a depăşi cu mult nivelul solicitărilor punctuale de natură economică şi socială, atingând un grad superior de conştiinţă civică. Demonstranţii se opun unui mod iresponsabil de a face politică şi unui stat corupt care, în loc să îi servească, nu face decât să le îngreuneze viaţa. Probabil că, aşa cum unul dintre simbolurile revoluţiei din 1989 a fost emoţionanta scandare „Vom muri şi vom fi liberi!”, una dintre cele mai autentice expresii ale evenimentelor de acum va rămâne „Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi!”

În 1989 s-a luptat pentru libertate, acum dorinţa de libertate a ajuns în stadiul conştiinţei de sine, iar adevărata democraţie se instalează numai acolo unde instituţiile nu se opun libertăţii individuale, ci sunt garantul acesteia. Democraţia reală există acolo unde libertatea individuală nu este şi individualistă, ci se construieşte în jurul unor valori comunitare.

Cuvântul „populaţie” nu a fost folosit întâmplător mai devreme. Gloata amorfă pe care totalitarismul comunist şi-a dorit să o creeze s-a transformat, în decembrie 1989, într-o populaţie revoltată. Dezamăgirile succesive din ultimii 20 de ani au transformat populaţia României dintr-una revoltată într-una derutată. Evenimentele din ultimele săptămâni par să aducă semnele unei transformări a populaţiei în naţiune. Individualismele par să se unească în jurul unor valori civice comune, iar naţiunea pare să îşi recapete, ca după un lung coşmar, vertebrarea.

Cu toţii părem a şti astăzi, sau măcar a intui, că revertebrarea noastră nu înseamnă doar schimbarea unui regim politic cu un altul, doar înlocuirea unui partid cu altul, doar reforme economice şi un mai solid sistem de asistenţă socială. Trezirea naţiunii la viaţa democratică înseamnă recuperarea identităţii, onorarea înaintaşilor şi a celor care s-au jertfit pentru libertăţile noastre, respectul şi promovarea valorii, sprijinirea celor mai slabi dintre noi, reconsolidarea instituţiilor pe alte principii decât cele clientelare şi politice, respectul faţă de lege, responsabilizarea actului de guvernare, recuperarea demnităţii naţionale şi a acelor elemente care ne definesc cu adevărat. Tocmai pentru că le reamintea românilor toate aceste valori, discursul rostit de M.S. Regele Mihai în Parlamentul României, la 25 octombrie 2011, a fost o revelaţie pentru mulţi. Un astfel de discurs, limpede şi plin de substanţă, concret dar înalt, aplecat asupra realităţilor zilnice dar conectat la valorile eterne ale naţiunii nu fusese niciodată pronunţat de vreun preşedinte de republică, fie ea populară, socialistă sau post-decembristă.

În acest context, nu este decât firesc ca mulţi dintre noi să ne investim speranţele în singura instituţie care îşi păstrează întreg capitalul de prestigiu acumulat în aproape un secol şi jumătate de istorie: Casa Regală a României. Dacă protestatarii din toate colţurile României îşi îndreaptă astăzi privirile către Monarhie este tocmai pentru că simt lipsa acută a unei instituţii stabile, neutre, străine de jocurile politicianismului meschin şi respectate peste tot în lume. Populaţia pregătită azi să redevină naţiune începe să simtă că doar o instituţie străină de politică o poate reprezenta şi îi poate readuce sentimentul mândriei bazate pe tradiţie, pe continuitate şi pe un devotament faţă de România pe care Casa Regală nu l-a dezminţit niciodată.

Pe de altă parte, populaţia redevenită naţiune nu îşi va putea demonstra maturitatea democratică decât obligându-şi clasa politică să îşi recapete, la rândul ei, coloana vertebrală. Obligând-o prin vot şi printr-o mult mai activă supraveghere civică. Această maturitate democratică de care suntem, se pare, aproape îi va conduce pe români şi pe aleşii lor la concluzia că avem nevoie de un factor de echilibru, de un arbitru, de o marcă identitară puternică, de un factor de prestigiu şi de demnitate naţională care nu poate fi decât Casa Regală. Piaţa Universităţii şi toţi românii care îşi doresc schimbarea nu trebuie să cadă însă în capcana mesianismului politic. Nu un Salvator trebuie să vedem în Regele nostru şi în Familia sa, ci o confirmare şi o consolidare a propriei noastre vertebrări. Maturizarea noastră democratică va transforma scandarea romantică a anilor ’90, „Monarhia salvează România!”, în realitate pragmatică: „România cheamă Monarhia”. Aşa cum a făcut-o în 1866.