Alteță,

Sunt Adina Nanu, cadru universitar din 1950, adică de 60 ani.

Am predat Istoria Artei, Istoria Stilurilor și a Costumului la Universitatea Națională de Artă și continui să predau și astăzi la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică.
Am scris circa 30 de volume de Istoria Artei, dintre care «Artă, Stil, Costum», prima istorie a Costumului Universal în limba română și « Arta pe Om », prima carte despre imaginea umană văzută din punct de vedere artistic.

Am alcătuit o colecție de costume, adunate din familie și dăruite de prieteni, cu care am deschis până acum 7 expoziții (la Muzeul Colecțiilor, Muzeul Național de Artă, Muzeul Național de Istorie, Muzeul Cotroceni și ultima la Veneția în februarie anul acesta).

Am acceptat invitația Muzeului Peleș de a organiza împreună o expoziție, știind că în patrimoniul Muzeului se află dantele prețioase lucrate de Regina Elisabeta. Pe lângă acestea am grupat veșmintele regale din colecția mea (două fote ale Reginei Maria și o maramă a Prințesei Ileana) și o seamă de alte costume, broderii și dantele, pentru a recrea atmosfera din timpul reginelor noastre.

Vă voi trimite în zilele ce urmează textul explicativ al expoziției.

Mi-ar face o deosebită plăcere și m-aș simți foarte onorată dacă ați putea veni și vizita expoziția noastră împreună cu membrii Familiei Regale.

Adina Nanu

Pe de altă parte la fel de adevărat este faptul că, în contextul situaţiei economico-sociale a României de azi, e imposibilă afirmarea valenţelor Casei Regale prin promovarea Viziunii pe 30 de ani, în lipsa unui sprijin politic, într-un mediu de ignoranţă şi manipulare perversă, în lipsa unei logistici teritoriale, în lipsa unei organizări teritoriale potrivit actualei legislaţii româneşti (dealtfel confuză şi abuzivă), respectiv potrivit prevederilor Legii electorale.

De aici, marile dileme care care mă frământă:

“A FI SAU A NU FI LOIAL PRINCIPIILOR CASEI REGALE” şi

“A FI SAU A NU FI ÎN SLUJBA PROPRIULUI POPOR”.

În opinia mea ar fi falsă abordarea „a fi sau a nu fi loial principiilor Casei Regale”, în raport cu „a fi sau a nu fi loial propriului popor”. Pentru că loialitatea faţă de principiul Casei Regale nu se pune în discuţie atâta vreme cât neutralitatea politică se referă la Casa Regală recunoscută constituţional şi fiind în funcţie. Ori, în cazul României, în contextul legislaţiei actuale, nu se poate pune problema recunoaşterii Suveranului, sau a urmaşilor acestuia, în calitatea de Şef de Stat.

Ca urmare cred că opţiunea politică a CETĂŢEANULUI RADU DUDA în perspectiva reluării cu înţelepciune a demersului candidaturii sale la preşedinţia ţării, nu poate fi alta decât, în situaţia concretă de azi, opţiunea liberală. Respectiv, depunerea candidaturii pe listele partidului liberal.

Asta, exprimat pe scurt, înseamnă stabilirea unei înţelegeri privind delimitarea precisă a atribuţiilor viitorului preşedinte al statului, în raport cu viitorul executiv şi cu conducerea politică a acestuia, înţelegere care să poată fi prezentată şi susţinută de preşedintele Crin Antonescu în Biroul Permanent şi în Congresul partidului liberal.

Dacă avem în vedere şi opţiunea liberală pentru Klaus Johanis ca prim ministru, care a fost deja exprimată public de preşedintele liberal, putem avea imaginea viitoarei echipe la conducerea ţării, echipă care exprimă credibilitate pe plan intern şi internaţional, echipă care poate întoarce ţara de pe drumul greşit pe care se află, care poate schimba imaginea ţării pe plan european şi mondial, care poate reînvia speranţele românilor, care poate propulsa partidul liberal pe primul loc, mult peste al doilea clasat, în sondajele de opinie.

Restul sunt detalii.

De bună seamă decizia este personală, a principelui Radu, dar răspunderea în faţa istoriei este colectivă, este a întregii Case Regale şi a actualului preşedinte liberal. E o răspundere imensă prin consecinţele pe care le va avea, prin dilema pe care nu numai principele Radu, dar şi toţi cei implicaţi, sunt constrânşi să o rezolve fără întârziere:  „A fi sau a nu fi în slujba propriului popor”.

Horia Cremene, București

El reprezintă o comunitate de scriitori, translatori și artiști dramatici al căror scop este acela de a familiariza iubitorii de artă de oriunde din lume cu moștenirea culturală a României.

De asemenea, situl Internet Global Arts dorește să aducă tot ce este mai bun în lume publicului românesc.

Deocamdată, Global Arts oferă multiple articole, fotografii, înregistrări, recenzii și articole privitoare la prezența în lume a operei lui Mihai Eminescu. Dl Săhlean este autorul unei excepționale traduceri în limba lui Will a poemului “Luceafărul”.

Ingaduiti-mi sa Va Rog sa Promovati acest Video pe ‘Wall-ul’ Dumneavoastra:

Please HELP PAKISTAN Children…

Spread the Word on your WALLS…
Do it FAST as Cholera and other water Born Diseases do NOT WAIT for us to think too much before we ACT.

Help 3.5 Million Children in URGENT DANGER, 500.000 Pregnant Women also!

http://www.bbc.co.uk/news/world-south-asia-10931041

Adrian RADU

“Am să încep prin a vă spune sincer că nu mă pricep la a scrie o scrisoare foarte bine, însă îmi doresc din suflet să ajut poporul român și știu că nu aș putea să fac asta  de una singură. Am 23 de ani, sunt născută în România, unde am crescut și învățat, momentan studiez și lucrez în Marea Britanie, însă familia mea se află în România.

Motivul pentru care vă scriu această scrisoare este pentru că țara în care am crescut și pe care o iubesc este distrusă de Guvernul corupt și egoist, zi de zi, din ce în ce mai mult. Românii suferă și sunt nedreptățiți și, din păcate, ceea ce simțim momentan este neputință și tristețe, gândul că nu se mai poate face nimic pentru a aduce țara pe picioarele ei.

Însă eu am credința în suflet  și sunt sigură că mai sunt și alți  români care au speranță în puterea Regelui și cu toții ne dorim să fim salvați. România are nevoie disperată de Rege!

Regele trebuie să se întoarcă în țara Majestății Sale, acolo unde aparține și să dea speranță și lumină în Inimile românilor, să curețe țara de norul negru care ne acoperă zi de zi, din ce în ce mai mult.

Vă implor, știu că sunt doar o tânără de 23 de ani și nu am multă experiență, dar știu că am voință și cu puțin ajutor aș putea să muncesc din greu și să le aratam românilor că încă mai există speranțe. De asta au nevoie cel mai mult acum, în zilele acestea grele.

Cu mult respect,

E.S.”.

Repere de istorie şi cultură locală - Slănic Moldova, 209 ani de existenţă

(Cu drag, tuturor celor care au vizitat sau vor vizita acest minunat colţ de rai, celor care se simt legaţi de pământul şi sufletul românesc)

Romulus Dan Busnea

Oază de linişte şi frumuseţe dăruită nouă cu mult drag de Dumnezeu, staţiunea Slănic Moldova, cea atât de frumos denumită ,,Sinaia Moldovei” de către poetul drumeţ, Alexandru Vlahuţă, a împlinit în luna iulie, 209 ani de existenţă. Şi cum aproape fiecare aşezare îşi are propria sa legendă, aidoma întâiului descălecat al Moldovei, legenda Slănicului spune printre altele: ,,Un vânător din cei cu adevărată patimă a vânatului, serdarul Mihalache Spiridon, cămăraşul ocnelor de la Târgu Ocna, gonea în anul 1801 un cerb prin Valea Slănicului, nelocuită de nici un suflet omenesc şi acoperită cu o pădure seculară prin care cu mare greu îţi puteai face drum; la un moment dat, el căzu ostenit pe-o stâncă, lângă care curgea vâjâind apa Slănicului. Deodată, vede ţâşnind un izvor din stâncă, apa sa, lăsând o urmă gălbie în calea sa cea scurtă până la râu. Vânătorul gustă dintr-însa cu luare aminte. Se întoarse peste câteva minute cu o butelcă la locul descoperirii, pe care îl însemnează prin ramuri de copaci; acum se află în stare de a-şi spune descoperirea prietenilor săi din Ocna, spre a fi analizată. Prietenii recunosc o apă minerală care în străinătate e întrebuinţată spre tămăduirea boalelor” (Wilhelm de Kotzebue, ,,Din Moldova. Descrieri şi schiţe”; traducere din limba germană, Bucureşti 1884- VII + 187 pag.; pag.82-83).

Serdarul, se spune mai departe, nu-şi cruţă osteneala de a face încă o dată drumul cel anevoios; ia oameni cu dânsul care curăţă locul împrejurul izvorului şi pe când, pentru întâia dată de la ,,facerea lumii” se aude răsunând securea în această sălbăticie, mai descoperă un al doilea izvor mineral alături de cel dintâi, dar deosebit de acesta la gust. Şi iată că aşa, încet, încet, se descoperă şi celelalte minuni de izvoare, se naşte şi apare pe harta ţării un miracol al tămăduirii, un superb tărâm de tihnă şi relaxare: Slănic Moldova.

Aşezarea sa într-un cadru extrem de pitoresc, precum şi existenţa izvoarelor minerale de tipuri variate, care izvorăsc pe o zonă relativ restrânsă- uneori chiar alături unul de altul  şi totuşi diferite ca efecte curative, constituie, potrivit specialiştilor mineralogi şi balneologi, particularităţi rar întâlnite pe teritoriul Europei, ceea ce a făcut ca în decursul timpului, Slănicul Moldovei să fie o staţiune căutată. La toate acestea se adaugă contribuţia oamenilor locului care au şlefuit această ,,perlă” a Moldovei, prin realizările lor deosebite de-a lungul vremurilor, în ciuda piedicilor de tot felul, inerente transformărilor pe care le-a impus timpul istoric.

Schiţând un arc peste timp, după descoperirea primului izvor de apă minerală la 20 iulie 1801- chiar de Sfântul Ilie, care este astfel şi patronul spiritual al staţiunii, pe la 1845, Adunarea Moldovei, contestă familiei serdarului dreptul de proprietate pe care îl consideră abuziv, şi trece, un an mai târziu, prin donaţie, staţiunea în administrarea Eforiei Spitalelor ,,Sf. Spiridon” din Iaşi. Aceasta fusese, de altfel, şi dorinţa fostului ei proprietar- Constantin Cehan Racoviţă, domn al Moldovei- care o donase Epitropiei cu mult înainte de sfârşitul vieţii. Cu toate că hrisovul domnesc prevedea că teritoriile proprietate a Eforiei nu se pot înstrăina, în anul 1884 intră în vigoare o lege care prevedea că se pot vinde o parte din terenurile mărginaşe către particulari, cu condiţia ca aceştia, în termen de trei ani de la cumpărare, să construiască vile moderne şi confortabile după planurile aprobate de către conducerea Eforiei. Ca urmare, proprietari din Bucureşti, Brăila, Galaţi, Iaşi, încep să construiască şi ei vile, care mai de care mai frumoase şi mai semeţe. În ciuda prefacerilor care încep să se simtă odată cu sistematizarea staţiunii (1887) şi apariţia unor construcţii noi, ca cele ale hotelurilor Racoviţă, Cerbu, Pufu, Dobru, Central, Cazinoului- care avea sală de teatru,  concerte şi bal şi a Inhalatorului (ce cuprindea compartimente spaţioase pentru aplicarea aerosolilor, inhalaţiilor, pulverizaţiilor şi un complex de baro-camere format din patru chesoane pneumatice în care se introducea aer comprimat, ozonat şi filtrat la diferite presiuni, construit de nemţi, fiind unul dintre cele mai moderne din Europa la acea vreme), punerea în funcţiune a uzinei electrice şi amenajarea imensului şi frumosului parc, anii primului război mondial au transformat Slănicul într-o ruină. Trupele austro-ungare şi germane încercau să-şi deschidă drum pe linia Târgu Ocna-Adjud. Mărăşeşti spre inima Moldovei şi pentru a pune stăpânire peste staţiune, dădeau repetate atacuri, tirul artileriei distrugând tot ce-i stătea în cale. Inamicul cunoştea bine valoarea apelor Slănicului, astfel că încă din 1853, austriecii lăsaseră o santinelă pentru paza izvorului nr.1, care a fost apoi forţată de localnici să plece. De mai multe ori , pe parcursul nopţilor, ei încercaseră să mute bariera de frontieră pentru a intra în stăpânirea izvorului. După invazia staţiunii de către trupele germane, comandamentul militar este cantonat la Hotelul Racoviţă, iar frumoasa clădire a Cazinoului (monument de arhitectură ce datează de la 1894), este transformată în grajd. În retragere, trupele germane incendiază staţiunea, care este complet distrusă, reconstrucţia începând târziu, abia în anul 1927.

Printre vizitatorii de marcă ce au urcat pe valea cea strâmtă a Slănicului de-a lungul timpului, îi menţionăm pe Costache Conachi (tatăl vitreg al omului politic Costache Negri), poetul care alături de fraţii Văcăreşti, a deschis drumul liricii româneşti şi care, aflat la Slănic în 1819, a încrustat în coaja unui brad sentimentele sale pentru frumoasa Zulina, numele de alint al Smarandei Donici, pe care o întâlnise în mijlocul acestei naturi fermecătoare; Veniamin Costache- mitropolitul cărturar al Moldovei, oaspete al staţiunii în 1816; Regele Carol I, care poposeşte la Slănic în 1891; Costache Negri, poet şi om politic; povestitorul Nicu Gane, care ne-a lăsat în nuvela ,,Două zile la Slănic” amintiri din viaţa staţiunii în perioada 1890-1900; marele povestitor Ion Creangă, care începând cu anul 1885 a fost câtva veri la Slănic pentru a face ,,feredeie” (băi) şi pentru a se trata pentru beteşugul său cu renumitele ape minerale- premiate cu medalii de aur şi argint la diferitele expoziţii internaţionale de balneologie; Wilhelm de Kotzebue- consulul Rusiei în Moldova, de la care ne-au rămas însemnările de călătorie foarte valoroase pentru valoarea lor de document; George Enescu, geniul muzicii româneşti, care concertează pentru prima oară când nici nu împlinise încă nouă ani în faţa numerosului public aflat în staţiune; Alexandru Vlahuţă, cel care descoperea în literatură frumuseţea aşezării Slănicului, pe care o denumeşte ,,Sinaia Moldovei”; filosoful Ion Petrovici- profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti şi ministru de câteva ori în perioada interbelică povesteşte în cartea sa ,,De-a lungul unei vieţi”, amintiri din perioada când îşi petrecea vacanţele la Slănic Moldova.

În anul 1897 (iunie), apare pitorescul ziar de sezon ,,Curierul Băilor Slănic”, elogios semnalat de presa acelor vremuri, care îl prezintă ca pe ,,singurul ziar ce apare într-o staţiune balneară a României”, iar în perioada 1903-1904, au loc stagiunile teatrului bucureştean- primele dintr-o staţiune montană românească, cu actori de calibru, printre ei numărându-se şi Aristide Demetriade, cel care a făcut carieră în rolul lui Hamlet. Şi dacă vorbim de teatru, nu trebuie să uităm marile succese repurtate pe plan naţional, de către echipa Teatrului Popular de Comedie Slănic Moldova, care începând cu anul 1960, a avut reprezentaţii ce au făcut deliciul publicului. Priceperea şi pasiunea au făcut din aceste spectacole realizări artistice de excepţie, dovadă fiind şi premiile obţinute la fiecare concurs la care trupa teatrului a participat.

Iată aşadar, doar câteva aspecte definitorii pentru o stare de spirit care a caracterizat viaţa unei staţiuni (redată în cărţi precum ,,Monografia Slănicului Moldovei între 1930-1934” – autor Cleopatra Tăutu, profesoară din Bacău, sau ,,Mic îndreptar turistic, cultural şi medical”- autori dr. Romulus C. Busnea şi Yolanda Nicoară) şi care astăzi, din păcate, suferă mult la capitolul cultură. Pentru toţi cei care într-un fel sau altul au contribuit la afirmarea staţiunii nu numai pe plan turistic şi medical dar şi pe cel cultural-artistic, trebuie ca noi, generaţia de astăzi, dar şi cea de mâine, să le aducă întreaga recunoştinţă şi să-i pomenească ori de câte ori au şi vor avea prilejul. Poate că n-ar strica, dacă în fiecare an când are loc sărbătoarea Slănicului, să se instituie decernarea unor premii şi distincţii atât personalităţilor actuale ale Slănicului (pentru că ele există şi duc mai departe faima staţiunii), cât şi ,,In memoriam”, pentru cei care nu mai sunt printre noi şi care, prin eforturile şi sacrificiile făcute, au reuşit să dea strălucirea unei veritabile pietre preţioase, care este, staţiunea Slănic Moldova.

Și totusi, măcar o dată pe an, este bine să ne aducem aminte de faptul ca România are si eroi, nu numai infractori. Totodată, tinerii români, dintre care mulți își văd viitorul în afara spațiului geografic românesc, au nevoie să afle despre modelele culturale, istorice sau politice ale țării lor.

Și mai este un motiv, tot bine întemeiat, de a ne aduce aminte de trecutul recent. Țineți minte ce spunea Orwell? Că nimic nu este mai imprevizibil, într-un sistem comunist, decât trecutul.

Rolul Regelui Mihai la actul de acum șaizeci și șase de ani, fără să fi vrut în mod special, a fost expresia unor simțăminte care mai reușesc să se vadă în zarea secolului XXI, totuși: căutarea, iubirea, încrederea, statornicia, curajul, credința.

În clipele în care le era greu, Regele Carol sau Regina Maria, pentru a da doar două exemple din Familia Regală, “căutau”, în loc să dispere; ei ofereau iubire, soluții și încredere chiar și atunci când primeau în schimb dispreț, indiferență, ură sau neîncredere. Este prețios să vorbim în anul 2010 despre “căutare”, iubire și încredere, despre curaj, statornicie și credință.

Cuvântul erou nu mai are acum aproape nici un înțeles. De altfel, cum ar putea să mai aibă? Ni se spunea la academie că erou este cineva care face fapte excepționale în împrejurări excepționale. Mai poate fi vorba de eroi într-o lume în care ne raportăm la procentaje ca să aflăm ce e drept și ce nu?

Majestate, ați început să exercitați autoritatea de șef al Statului acum optzeci și trei de ani. Până și cei mai înverșunați birocrați din birourile lumii sunt nevoiți să admită că aveți mai multă “vechime în muncă” decât oricine altcineva pe acest pământ.

Ați devenit mareșal al Armatei române la nouăsprezece ani și ați realizat “23 August” când aveați douăzeci și doi de ani.

Sunteți singurul șef de Stat în viață care a condus o țară participantă la cel de-al Doilea Război Mondial. Ați fost decorat și de Uniunea Sovietică și de Statele Unite ale Americii, în același timp.

Sunteți, probabil, singurul șef de Stat care a creat o fermă ca să-și întrețină familia și unul din rarii care a fost pilot de încercare. Sunteți, de asemenea, un rege care obișnuia să primească românii la Versoix, iar la plecare le repara mașina, dacă era nevoie.

Ați supraviețuit dușmanilor Majestății Voastre și, lucru curios, ați supraviețuit și copiilor lor.

Ați întâlnit pe Hitler și pe Mussolini, dar ați întâlnit și pe Truman și Churchill și, uneori. ați avut curajul de a nu le asculta sfaturile, deși aveau vârsta tatălui sau a bunicului Vostru.

Ați trăit disperata experiență a instalării comunismului, dar cunoașteții și dezgustul cauzat de disprețul, neînțelegerea și indiferența Occidentului. În cei aproape optzeci și nouă de ani de viață plină de roade ați fost dezamăgit nu numai de dușmani, ci și de prieteni.

Ați precedat pe tron propriului tată, căruia i-ați devenit apoi și succesor.

V-ați întors la Palatul Elisabeta după cincizeci și patru de ani, în aceleași camere din care ați plecat la 30 decembrie 1947. Încăperea în care Vâșinski a trântit ușa crăpând peretele este și astăzi, ca și ieri, biroul Vostru; iar camera personală a Majestății Voastre este chiar salonul unde Petru Groza era glumeț, în acea zi de 30 decembrie, aratându-vă pistolul și spunând ca l-a luat ca să nu riște să îl arestați, ca pe Antonescu.

Ați refuzat propuneri avantajoase financiar, dacă ele nu corespundeau principiilor Voastre. Priviți senin în ochii oamenilor, deși ați avea motive să fiți întunecat. Regele Pavlos al elenilor, unchiul Vostru, spunea: “… să ai încredere în fiecare din cei din jurul tău, dar să te aștepți să fii trădat în orice clipă”.

Cunoașteți bine arta de a fi singur, amărăciunea de a nu fi înțeles și grozăvia de a nu împărți cu nimeni momentele epocale. Sunteți contemporanul unei epoci care l-ar face pe Shakespeare să roșească de invidie.

V-am însoțit acum opt ani la o sărbătoarea la Târgoviște; ați mers în spate, cu pași măsurați, departe de lingușeala politică a momentului. Nu v-a perturbat nimic, nu erați vesel, nu erați supărat, vă făceați doar, cu delicatețe, datoria. Cineva din mulțime s-a apropiat și v-a spus: “Majestate, ne place și tăcerea Voastră”.

Ați fost clar cu convingerile proprii și ferm în impunerea lor, încă de mic copil: la biserică, atunci când preotul a vrut să vă ofere, în prezența Reginei-mame, paharul pentru împărtășanie, ați răspuns, la vârsta de șase ani: “Mulțumesc, nu beau niciodată vin dimineața”!

Atâtea fapte excepționale în atâtea împrejurări excepționale îmi dau certitudinea că va veni o zi când alții vor scrie mai mult, așa cum se cuvine, despre fenomenul naturii umane care sunteți.

Până atunci, o dată pe an, într-o lună de vară, ne aducem aminte că despre Rege trebuie scris la timpul prezent. Și la timpul viitor.

Ultimele șase decenii au îndepărtat România de tradiția instituțională pe care și-o construise cu atâta trudă, timp de aproape o sută de ani. Deși în democrație, Statul a devenit, în ultimii ani, obiectul bunului-plac politic și privat.

Există, totodată, de douăzeci de ani încoace, în viața noastră publică o sete neverosimilă de a convinge că noi, românii, nu avem nici o șansă de a inspira încredere și de a evolua predictibil. Întreaga statură a Regelui Mihai, veghind binefăcător asupra noastră de la înălțimea a două secole, ne arată contrariul.

Actualmente, Domeniul Regal are un număr restrâns de angajați, dar ei fac o treabă din ce în ce mai bună, după ce au beneficiat de specializări, au urmat cursuri sau au înțeles, în anii petrecuți pe domeniu, principiile și valorile noastre.

Chiar la intrarea în parc este o clădire (vechiul grajd) ce datează din secolul al XIX-lea. Ea a fost renovată cu câțiva ani în urmă, folosind doar materiale existente la data construcției: lemn, țiglă, fier, nisip, var și apă. Am respectat culoarea de case a locului. Pentru moment, grajdul nu are “locuitori”, dar sperăm ca unul sau doi cai de trăsură să fie achiziționați în anii viitori.

Așa arată astăzi vechiul gradj, în fața căruia puteți vedea pe trei dintre grădinari, finisând piesele din fier ale unei trăsuri vechi de o sută de ani, achiziționată de mine din orașul Brad. Ea a aparținut unui avocat care a folosit-o timp de trei decenii, făcând zilnic drumul de la Brad până la Deva, unde avea biroul. Trăsura este mică, are 2 locuri, este pentru un singur cal și va primi numele de “Trăsura Brad”.

Cei trei colaboratori ai noștri au primit piesele metalice ale trăsurii după ce ele au fost sablate la Arad. Grădinarii au dat fiecare piesă în parte cu un grund (o substanță de bază).

După ce se aplică grundul, piesele sunt date de două ori cu vopsea specială de metal. Astfel, toată partea de metal a trăsurii va fi ca nouă. Din toate piesele, mari și mici, din fier, doar două șuruburi vor trebui înlocuite, ca și una dintre scărițele de urcat în landou. Restul a fost perfect restaurat.

Roțile au fost curățate și reparete de un meșter găsit, ca prin minune, prin împrejurimi. Altminteri, meseriile tradiționale de rotar sau potcovar, chiar cea de fierar, s-au pierdut aproape complet. La Satul Regal al Meșteșugurilor, în anii viitori, dorim să reînviem opt din meșteșugurile tradiționale.

Elena, de profesie cameristă, dă o mână de ajutor colegilor ei la curățarea unei frumoase mese de sufragerie, pentru a fi refăcută. Ea se află în fața clădirii atelierului de tâmplărie fină, primul dintre atelierele Satului Regal de Meșteșuguri. Este proiectul cel mai drag Principesei Moștenitoare.

Viorica Mică, responsabila cu serele Domeniului, ajută colegii tâmplari, alături de Elena. În zilele cu temperatură prea ridicată, ea nu poate lucra afară, la răsaduri.

Ion Ignat este titularul atelierului de tâmplărie. El are talent, răbdare și o bună școală. A început lucrul la Domeniul Regal acum nouă ani când, împreună cu Elena, soția lui, s-au angajat la Castel. Sunt, alături de Viorica Mare, maestrul bucătar, cei mai vechi colaboratori. Aici, el lucrează la trei cutii care vor fi o parte a cadoului nostru pentru Nunta de Argint a Principelui Alexandru al II-lea al Serbiei.

Marius, mâna dreaptă a lui Ion Ignat.

Un șir de 12 suporturi de farfurie, pentru masa de sufragerie, din diferite esențe de lemn, care așteaptă să fie finisate. Se folosesc, precum la fierărie, numai produse naturale: lemn, ceară de albine și rășini naturale.

Bancă din parc, privind spre castel, realizată din lemn de stejar din pădurea de la Săvârșin.

Flori din fața casei Reginei Elena, un mic ansamblu arhitectonic tradițional, cuprinzând două modeste case țărănești legate între ele. Este locul unde Regina Elena și Regele Mihai au locuit, timp de doi ani, în anii 1940, atunci când castelul era în reparații.

Astăzi, casa Reginei Elena servește drept sediu al Asociației de Dezvoltare Durabilă de la Săvârșin. Într-o zi, ea va fi corect restaurată și va fi un loc pentru primit musafiri sau membri ai familiei.

Ioan Vodicean este directorul Asociației. A preluat de curând această responsabilitate. El are în plan imediat două accesări de fonduri europene, una pentru educație vocațională, care va cuprinde pentru cinci ani o sută de tineri la cursuri de diverse tipuri, și alta pentru dezvoltare turistică în localitate. În Satul Regal se intenționează deschiderea unui mic Muzeu al automobilului (cu jeep-uri ale Majestății Sale și cu faimosul său atelier mecanic de la Versoix, precum și cu imagini și documente ale multor dintre mașinile istorice ale Familiei Regale). În fotografie, în dreapta, se află Ion Tucă, directorul Casei Majestății Sale, care a împlinit anul acesta 20 de ani de când lucrează pentru Familia Regală.

Soba și bârnele sunt originale. Puținele lucruri găsite în castel și pe domeniu, din vremea locuirii lui de către Familia Regală, vor fi cu grijă restaurate și puse la locul lor.

Așa arată castelul în vara anului 2010. Procesul de restaurare a aripii de est nu este încheiat, din lipsă de fonduri. Sperăm să se încheie totuși în primăvara viitoare.

Sticlă realizată la Arad pentru ușile de la nivelul de jos al castelului, unde se află Sufrageria mare și câteva camere pentru musafiri. Tot aici se află bucătăria și o sală de mese pentru colaboratori, unde este responsabilă Viorica Mare, maestrul nostru bucătar. Ea este cunoscută cititorilor blogului din interviul acordat recent unui cotidian basarabean.

Masă din epocă, găsită în satele din împrejurimi, actualmente restaurată parțial. Se află în holul de la etaj.

Imagine cu holul de intrare. În spate se vede Salonul mare. Masa rotundă din mijloc este singurul obiect găsit la întoarcerea noastră la castel, din mobilierul Regelui. Restul, totul a dispărut.

Sala de mese de la nivelul de jos al castelului. Mesele și scaunele sunt realizate la noi, din lemn de stejar din pădure. Desenul scaunelor este realizat de arhitectul Șerban Sturdza, arhitectul Casei Regale, care s-a inspirat din modelul de scaune al anilor 1940, folosite de Regina Elena la Săvârșin. Pe perete, două fotografii oficiale de epocă înfățișând pe Rege și pe mama sa, primite cadou de la Frédéric Mitterrand.

Salonul Principesei și al meu, de la etaj. Tabloul este darul pictorului Ștefan Câlția pentru Principesa Moștenitoare.

Lucrare în bronz oferită de sculptorul Goreniuc, artist român stabilit în SUA. Și-a găsit locul pe scările principale ale holului de intrare. Stă alături de un bust identic al Reginei Ana, realizat de dl Goreniuc.

Nu aș vrea să nedreptățesc nici un loc și pe nimeni. Castelul mai are locuri frumoase de văzut, parcul are priveliști minunate, iar colaboratorii noștri merită să fie prezentați toți. Mă opresc însă aici, fiindcă scopul acestei pagini de jurnal a fost să arăt câte ceva din migăloasa muncă de punere la loc a unei bucăți de frumos și de demnitate din viața românească.

” Temenos - Prințul Charles și patrimonial - “

Recent, la editura Opera Magna, a apărut volumul postum de schițe al tatălui meu, profesorul universitar René Duda, intitulat “Gânduri răzlețe”.

Tatăl meu a fost un pasionat al scrisului. Au rămas după el un roman, un mare număr de schițe și o culegere de citate celebre pe teme medicale. În timpul vieții i-a apărut un singur volum, de specialitate, numit “Gerontologie medico-socială”. René Duda a fost medic, iar specialitățile pe care le-a predat, timp de câteva zeci de ani, la Universitatea de Medicină din Iași, au fost igiena și medicina socială.

Editura Opera Magna, din inițiativa Muzeului Vasile Pârvan din Bârlad, a scos la lumină primul său volum de literatură, apărut postum. Tatăl meu a murit acum zece ani. Este o culegere de 23 de schițe, alese chiar de autor, cu ani în urmă, și oferite arhivei muzeului. Alina Butnaru s-a îngrijit cu însuflețire de această carte. Iar prefața ei este semnată de un coleg de liceu și de profesie, profesorul universitar C.D. Zeletin.

Sper ca volumul, publicat într-un tiraj destul de modest, să ajungă totuși în librării.